Răzleț din oștirea bătută,

Fugind pe câmpia tăcută,

Căzu de pe cal, de durere,

Pe marginea apei. Și piere.

Din rană și-ar smulge săgeata

Și n-are putere.

Pierdut-a și oaste și țară.

E noapte-n văzduhuri; și rară

E zbaterea apei, când valul

Atinge cu aripa-i malul

Iar Gelu, prin noapte stând singur,

Vorbește cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!

Mă lupt cu durerea din urmă,

Căci ranele-mi sapă mormântul,

Degeaba împrăștii tu vântul

Din coamă, piciorul tău scurmă

Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne

Și parcă zici: Vino, stăpâne!

Vezi, picură ranele tale

Și neguri se nalță din vale,

E noapte, și ziua de mâine

Ne-ajunge pe cale!

Trei suliți făcutu-și-au strungă

Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă

Și nu-mi mai simt brațul și brâul;

Tu-ți rupi cu picioarele frâul

Las, murgule, las să ne-ajungă

Pe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprinde

Mantaua, deasupra-mi o-ntinde

Și-apoi cu picioarele-mi sapă

Mormântul pe margini de apă.

Și-n urmă cu dinții mă prinde

Și-aruncă-mă-n groapă.

Jelească-mă apele Cernii!

Să-mi bubuie crivățul iernii.

Ca-n taberi al căilor tropot;

Iar veșnicul apelor șopot

Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.

O rugă de clopot.

Și, poate, sosi-va o vreme

Când munții vor fierbe, vor geme

Cu hohote mamele-n praguri,

Vor trece bărbații-n șiraguri

Când bucium suna-va să cheme

Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frățioare,

Să-mi vezi luptătorii-n picioare,

Atunci când sosit va fi ceasul,

Abate-ți pe-aice tu pasul:

Nechează-mi, și atunci eu din groapă

Cunoaște-ți-voi glasul!

Și-armat voi ieși eu afară,

Și veseli vom trece noi iară

Prin suliți și foc înainte,

Să ție protivnicii minte

Că-s vii, când e vorba de țară,

Și morții-n morminte!

El zice, și mâna și-o strânge

Pe pieptul cel umed de sânge

Iar calul stă singur de pază

Lui Gelu, și trist el așează

La pieptul stăpânului capul

Și astfel veghează.

Și-auzi! Ca un vânt ce clătește

Pădurea, când ploaia sosește,

Așa din adâncuri de zare

Un vuiet prin noapte răsare.

Iar vuietul vine, și crește,

Mai iute, mai tare.

Și iată-i, din umbrele văii

Cu scuturi ies repezi flăcăii,

Ca morții ce-și lasă mormântul;

Ies roibii cu umblet ca vântul,

Răsar de tutindeni, de pare

Că-i varsă pământul.

Arcașii lui Arpad! În goană

Ei fug dup-oștirea dușmană.

Și, uzi de-alergare, se-ncură

Fugarii prin negura sură,

Cu frâul pe coamă, și-arcașii

Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie pașii,

Și-n goana lor cântă arcașii,

Și-așa de sălbatic li-e cântul

Din piele de urs au vestmântul,

Și-n bărbile lor încâlcite

Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,

De spaimă și groază tresare

El moare! Și cântă păgânii!

N-au Domn și n-au țară românii,

Și-adușii de vânturi în țară

Sunt astăzi stăpânii!

Și-n mâinile cui e scăparea?

Nu-i piept să le-nchidă cărarea?

Nu-i braț de voinic, să-i abată?

Și nu e pe lume-o săgeată

Ca-n inima gloatei lui Arpad

Adânc să străbată?

Și Gelu le judecă toate:

Se nalță proptindu-se-n coate

Și-a calului glezn-o cuprinde,

Cu grabă el arcul și-l prinde,

Și-nvârte săgeata și-o scoate

Din rană, și-o-ntinde:

Și vâjâie slaba săgeată

Cu gemetul morții deodată

Arcașii trec repezi în cale,

Și-i vuiet și-i chiot prin vale:

Ce cânt de-ngropare lui Gelu

Și-oștirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde

Și-n inima nopții s-ascunde

Departe, și-n valuri de valuri

Ecoul izbindu-se-n dealuri

De zece ori jalnic răspunde

Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăși de zece,

Și scade, și piere, și trece,

De data din urmă răsună

Tăcerea-mprăștiată s-adună

Și-n neguri alunecă rece

O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,

Cu coama de vânturi bătută,

Stă-n noaptea cu neguri de pază

Lui Gelu; și trist el așează

Pe pieptul stăpânului capul

Și astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge

Și cade pe spate și plânge:

Cu fierul potcoavei tu-mi sapă

Mormântul pe margini de apă,

Și-n urmă cu dinții mă prinde

Și-aruncă-mă-n groapă!