Frunziș al pădurii bătrâne,

Doinești, o tovarășe-al meu!

Doinește și vântul prin grâne,

Iar apa-n izvoare murmură

Și spune tot, tot spune din gură,

Tot spune mereu.

Sub paltin aici e răcoare,

Ies umbre pe dealuri și pier,

Născute din dungi plutitoare

De nori ce-n grăbire s-adună

Pe munți, aurită cunună

La margini de cer.

Mă uit la vulturul din zare

Cum zboară puternic și lin,

Acum e cât corbul de mare,

Cât pumnul abia, cât albina,

Și-n urmă-l înghite lumina

Din largul senin.

S-aude pe coasă cum sună

Ciocanul; pe margini de râu

Poporul de pasări s-adună.

E cântec de luncă, pe creste;

Flăcăi ce cosesc, și neveste

Prin lanuri de grâu.

Iar norii-și tot schimbă făptura,

Se zbuciumă-ntr-înșii-arătări -

Își cască balaurii gura;

Văd cuiburi de pajuri măiestre,

Și roibii cei fără căpestre

Din smârcuri de mări.

Prin mare trec zmeii cu-notul;

Și, iată-l, târând un copac

Piticul cu barba cât cotul,

Ies scroafele-mării cu puii,

Și sparge-nchisorile Gruii

Bâtrânul Novac.

Văd Lupul din basme, cu laba;

Zmeoaice, și codu ce-l rod.

Pe Greul-pământului baba

Cu vraje-l ucide-ntr-o luncă,

Și uite, Cal-galben s-aruncă,

Iar zmeu-i sub pod.

Frumoasă-mi răsare-o Ileană,

Și cântă-n cosița ei flori.

Văd zânele goale-n poiană,

Scăldându-se-ascunse-n pădure,

Când vine-un voinic să le fure

Cămășile-n zori ...

Dar iată-l cu galbene plete,

Frumos, să-l ucidă de drag

La sân îndrăgitele fete -

Copilul, născut, al tăcerii,

Ce-ți vine prin liniștea serii

Și-ți șade pe prag.

Prin iarba-nspicată el vine

Ieșit de sub mucede stânci;

Tiptil se strecoară spre mine

Și capul din iarbă și-l scoate,

Dar iute s-azvârle pe coate

Și-așteaptă pe brânci.

Sosește, s-apleacă de-aproape,

Iar frunțile noastre s-ating;

O pânză eu simt pe pleoape,

Părând d-un păianjen țesută.

Și-n urmă pe ochi mă sărută,

Iar ochii-mi se sting.

Mi-e teamă să-l sperii; și-alene,

Vrând ochii de vrajă să-i scap,

Mă-ncerc să duc mâna spre gene.

El simte, ștrengarul, se-ntinde

Și mâna cu zâmbet mi-o prinde,

Mi-o pune sub cap.

Și-n palme-ascunzând obrăjiorii

Se pierde prin naltul porumb -

S-amestecă dealul și norii

Și-n noapte pământul se-ncheagă:

Simt, parcă, topindu-se-ntreagă,

Făptura-mi de plumb.

Iar vântul doinește prin grâne;

Doinește tovarăsul meu,

Frunzișul pădurii bătrâne,

Iar apa din vale murmură

Și spune, tot spune din gură,

Tot spune mereu.