Publicată în Pagini literare, 1899, nr. 10 (19 dec.)

Prin vișini vântul în grădină

Cătând culcuș mai bate-abia

Din aripi, și-n curând s-alină,

Iar roșul mac închide floarea,

Din ochi clipește-ncet cicoarea

Și-adoarme-apoi și ea.

Eu cred c-a obosit pădurea,

Căci ziua-ntreag-a tot cântat

Și tace-acum gândind aiurea.

Sub dealuri amurgește zarea,

Se-ntunecă prin văi cărarea

Și-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare

Și-ntors cu fața cătr-apus

Dă semne nopții din ponoare.

Ea-mbracă haine-ntunecate

Și liniștit din aripi bate

Plutind tăcută-n sus.

Tăciunii-n vatră dau lumină;

Pe drumul de drumeți sărac

Mai vezi fugind câte-o vecină

Să ceară cu-mprumut jaratec;

Grăbit, dă roate, singuratec,

Tăcutul liliac.

Și tot mai noapte-apoi se face,

Păduri și ape-adorm acum;

Din cer scoboar-adânca pace.

Ici-colo vrun zăvor mai sună -

Începe-a se zări de lună

Și-i liniște pe drum.

Copiii dorm, visându-și jocul.

Mai toarce mama. În curând,

Pe vatră ea-nvălește focul,

Încuie ușile la tindă,

Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă

S-aude-acum rozând.