Automedon

Dintre apropiaţii lui Ahile, Patroclu, Foinix şi Automedon, acesta din urmă este singurul mirmidon de baştină, ceilalţi doi fiind, cum ştim, din alte părţi ale Greciei, venetici la curtea lui Peleu. Şi, tot spre deosebire de primii doi, Automedon nu este legat de copilăria şi de adolescenţa lui Ahile.

Dintre mirmidoni, cunoaştem numele celor cinci comandanţi ai celor cinci detaşamente de războinici veniţi la Troia sub comanda lui Ahile: Menestios, Eudor, Pisandru, Foinix şi Alchimedon. Niciunul, în afară de Foinix, nu e menţionat ca având o relaţie mai apropiată cu căpetenia lor. Şi totuşi, Eudor era vlăstarul lui Hermes, iar Menestios, fiul râului-zeu Sperheu din Tesalia, îi era lui Ahile chiar nepot, născut fiind de sora lui după tată, Polidora. În timp ce Patroclu şi Foimx nu aveau nici un zeu în ascendenţa lor şi nici nu erau – cum nu era nici Automedon – de obârşie foarte aleasă.

Automedon, fiul unui obscur Diores, este cel care conduce caii lui Ahile în luptă, dar, în viaţa lor zilnică de lângă Troia, îl ajută şi într-altfel, având statutul unui intim al eroului. Cu prilejul soliei aheene la Ahile, îi ţine acestuia carnea, s-o tranşeze, apoi înfige bucăţile în frigare, iar când se aşază cu toţii la masă Automedon se află printre ei, alături de musafiri: Odiseu, Aias, Foinix, Eurybatos, crainicul lui Odiseu, Şi Odios, crainicul lui Aias. Şi alături de gazdă şi de Patroclu. Momentul e important şi solemn.

După aceea, Automedon reapare, alături de Patroclu, în fruntea mirmidonilor gata de luptă: după ce a adus şi a înhămat caii, stă în car lângă Patroclu, ţinând frâiele; prietenul lui Ahile avea în el o încredere nestrămutată, ca într-un luptător de mare rang. În cursul luptei dintre Patroclu şi Sarpedon, al treilea cal, lăturaşul Pedasos, lovit de suliţa lui Sarpedon destinată lui Patroclu, cade, nechezând cumplit, în pulbere şi moare. Ceilalţi doi cai, caii nemuritori, se cabrează şi li se încâlcesc hamurile. Automedon sare fulgerător şi le taie cu sabia pe cele ale lui Pedasos, eliberându-i pe I ceilalţi doi şi, împreună cu Patroclu, reia lupta şi măcelul. Patroclu moare, ucis de suliţa lui Hector, care îl vrea şi pe Automedon, dar acesta scapă în car, dus de cei doi cai fără moarte; până mai departe, unde se opresc să-1 plângă pe Patroclu, iar Automedon îi îmbie şi-i ameninţă şi-i biciuieşte zadarnic. Dar Zeus îi îndeamnă pe armăsari să-1 salveze pe Automedon şi să-1 aducă în tabăra ahee. Nu voia ca acei doi cai să cadă în mâinile lui Hector. Automedon încearcă să-i ţină, ca să mai lupte, dar ei zboară ca nişte vulturi. Până la urmă, îi stăpâneşte, ia cu el pe Alchimedon, comandantul celui de al cincilea escadron de mirmidoni, să conducă el caii, şi se întorc în luptă. Hector şi Eneea îi văd şi vor să pună mâna pe cai. Automedon coboară din car şi îi cheamă în ajutor pe cei doi Aias şi pe Menelau, care păzeau leşul lui Patroclu, apoi îl ţinteşte cu lancea pe Hector, dar omoară un alt troian, iar el reuşeşte, aplecându-se, să se ferească de lancea lui Hector. Apoi cei doi se luptă cu săbiile, dar îi despart cei doi Aias. Urmează marea încăierare pentru leşul lui Patroclu. Mai târziu, când Ahile se pregăteşte de luptă, el şi cu Alchimos (un alt om drag lui Ahile, pe care, după moartea lui Patroclu, 1-a luat ca scutier) înhamă caii, iar Automedon se urcă în carul de luptă: el îl va seconda pe Ahile de-a lungul întregii zile” de crâncene lupte în al cărei amurg Hector va muri.

Automedon reapare apoi cu prilejul jocurilor funerare în cinstea lui Patroclu, prilej cu care „acest drag scutier al lui Ahile” îi aduce lui Ahile platoşa lui Asteropeu, ca să i-o dăruiască lui Eumelos. Ultima oară în poem Automedon apare în seara târzie când Priam vine să răscumpere leşul lui Hector şi când Ahile, „departe de tovarăşii lui”, este slujit şi însoţit la cină numai de Automedon şi de Alchimos, cei mai apropiaţi de el după moartea lui Patroclu. Tot ei, în puterea nopţii, deshamă caii şi catâni de la cele două care ale lui Priam şi îl duc înlăuntru pe Idaios, crainicul care îl însoţise pe bătrânul rege, şi îl poftesc pe un scaun. Apoi iau din car bogata răscumpărare, lăsând acolo doar câteva vesminte pentru leşul lui Hector. In sfârşit, îl asistă pe Ahile la pregătirea mesei la care acesta îl poftise pe Priam şi se ospătează cu toţii.

Caii lui Ahile. Îi ştim pe Xantos şi pe Balios şi ştim că au fost un dar zeiesc şi că sunt nemuritori. Şi că au plâns când a murit Patroclu, iubindu-1 şi pentru sine şi pentru ce-i era el lui Ahile. Iar la interferenţa dintre planul divin şi cel omenesc, alături de durerea Tetidei nu se află în poem mai aspră durere decât a acestor cai eterni cuprinşi pentru o clipă în pătimirea devenirii.

Ahile porneşte din nou la luptă, semănând cu o stea, în armura lui nouă şi cu scutul pe care se află înfăţişat tot ce cuprinde cerul şi pământul. Sare în car, alături de Automedon şi strigă la caii lui, cerându-le să îl aducă viu înapoi, nu cum au făcut cu Patroclu, lăsându-1 mort pe câmpul de luptă. Iar Xantos îşi pleacă până la pământ capul şi coama îi atârnă până jos, de-o parte şi de alta a hamului. Şi, acum singura oară, vorbeşte. Îi spune că da, or să-1 aducă înapoi nevătămat. Dar că ziua morţii lui este aproape. Nu din vreo vină a lor, caii lui, ci din a crâncenei soarte. Şi că nevinovaţi sunt şi de moartea lui Patroclu, ucis, prin mâna lui Hector, de însuşi Apolon, care, prin mijlocirea unui alt om, îl va omorî şi pe el, nu peste multă vreme. Apoi Eriniile, restabilind legea cosmică, îi iau glasul.

De data aceasta caii nu plâng: Ahile este încă în viaţă. Şi nici Zeus nu le plânge soarta, ca atunci când a căzut Patroclu Şi când, văzându-i cât de amarnic suferă, i se face milă. Ii părea rău, pentru ei, că i-a dăruit lui Peleu, pe ei, nemuritori Şi veşnic tineri. De ce? Ca să sufere printre oameni? Pentru nişte fiinţe care, dintre tot ce răsuflă şi se mişcă pe pămâna sunt cele mai nefericite? Ar fi putut să se întrebe cum de s-au molipsit caii de la durerea omenească, cum de pot m părtaşi la iubire şi moarte, cum, nemuritori fund, au ajuns să le pese într-atât de ceva pientor.