Tetis

Alături de iubirea lui Patroclu pentru Ahile, cea i adâncă este cea a mamei sale, nereida Tetis. Ce trebuia Ştiut despre ea până începe acţiunea Iliadei am spus deja, rămâne restul. Care e important şi pentru a şti cum se raportează Tetis la Ahile şi pentru că intervenţia ei este hotărâtoare pentru întreaga acţiune a poemului: ea face ca retragerea din luptă a lui Ahile să-i împingă pe ahei până în pragul dezastrului, ea îi aduce armele făcute de Hefaistos, fără de care Ahile n-ar putea reintra în luptă, şi tot ea îl determină pe Ahile să-i dea lui Priam leşul lui Hector. Astfel că părţile din epopee în care Tetis are un rol merită să fie repovestite. Dar mai întâi se cuvine spus că Tetis este cea care îi spune; lui Ahile că are de ales între a muri, încă tânăr, în luptă sau a pleca de lângă Troia şi a se întoarce acasă, în Ftia, lângă. Peleu, unde să trăiască în linişte ani lungi. Iar Ahile alege:! ca să-1 răzbune pe Patroclu (salvând totodată pe ahei de lai înfrângere) reintră în luptă şi, ucigându-1 pe Hector, îşil pecetluieşte soarta. Se pare că Tetis i-a prezis fiului ei şil moartea lui Patroclu spunându-i însă doar că această soartă I îi revine „ celui mai viteaz dintre mirmidoni”. Poate a crezut j că tot de el e vorba (în fond Patroclu nu era mirmidon decât I prin adopţiune). Fapt este că, trimiţându-1 în luptă în locul] lui, nu s-a gândit o clipă că prietenul lui s-ar putea să moară I şi îşi aminteşte de prevestire numai cu puţin înainte de a afla I că a căzut. Când îi va fi făcut zeiţa aceste prevestiri, epopeea I nu spune. Ştim doar că Tetis îl lua adesea pe Ahile deoparte I şi îi destăinuia planurile lui Zeus, de fapt hotărâri ale Soartei. I Şi mai ştim un amănunt ciudat: că Tetis i-a dăruit fiului ei, I s-o aibă la el, urna funerară de aur în care să-i fie aşezată j cenuşa şi în care Ahile a pus mai întâi cenuşa lui Patroclu. 1 După ce Ahile, mânios, lasă să-i fie luată Briseis, se duce 1 departe de toţi, la ţărmul mării, şi se aşază acolo plângând, I privind printre lacrimi în larg. Cu mâinile întinse, o cheamă I îndelung pe mama lui. Şi ea se înalţă din adâncuri, din casele I Bătrânului mării, se înalţă ca un abur, şi se aşază lângă fiul 1 ei, îl mângâie, îi spune pe nume (poate chiar un nume de] alint) şi, deşi de bună seamă ştia, îl întreabă de ce plânge. I Aflând ce îi cere, începe să se tânguie pentru soarta lui, să-i j pară rău că, dacă tot e sortit unei morţi timpurii, nu poate I sta măcar, tihnit şi fără durere, acolo lângă corăbiile lui, departe de lupta ucigaşă, nu să sufere pentru o ofensă resimţită de el prea de tot amarnic. Apoi îi făgăduieşte că va merge pe Olimp, la Zeus, să-1 roage să-i ajute pe troieni, astfel încât aceştia să-i decimeze pe ahei şi să-i împingă până la corăbii. Când vine vremea, într-o zi, în zori, Tetis se duce acolo, în înalt, şi, îngenunchind în faţa lui Zeus, îl imploră să nu-i dispreţuiască rugămintea, să-şi amintească de vechiul bine pe care i-1 făcuse şi să le dea troienilor puterea de a birui, pentru ca aheii să înţeleagă ce înseamnă să-1 fi umilit pe fiul ei şi ce înseamnă lipsa lui de pe câmpul de luptă. După oarecare şovăială (se temea de o sfadă cu Hera), Zeus îi primeşte ruga, înclinându-şi capul în semn de fermă hotărâre.

Iar, după ce Ahile află de la Antiloh că Patroclu e mort, scoate un strigăt cumplit, pe care îl aude Tetis în adâncul mării şi dă glas tânguirii funebre, însoţită în jale de toate Nereidele, care îşi bat pieptul în marea peşteră plină de lumină. Tetis le spune durerea ei, că 1-a născut pe cel mai slăvit dintre eroi şi 1-a crescut ca pe un arbore tânăr, ca pe o viţă de vie pe clina unui deal, un fiu care nu se va mai întoarce niciodată acasă, care suferă crâncen acum. Şi ies toate din mare, plângând, şi se adună, una câte una, pe ţărm. Şi, plângând şi ea amarnic, Tetis îl îmbrăţişează pe Ahile, care hohotea, şi îl întreabă ce s-a petrecut (doar i se împlinise ruga, aheii, fără el, sunt la un pas de pieire). Şi, aflând de la fiul ei că, drept răzbunare, îl va ucide pe Hector, îi plânge din nou soarta, pentru el, pentru ea. Dar, respectându-i rugămintea, nu încearcă să-1 împiedice, ba chiar spune că e frumos lucru să sară-n ajutorul aheilor istoviţi şi pe pragul înfrângerii, şi că pentru asta are nevoie de altă armură, de alt coif şi de alt scut (de ale lui îl despuiase Hector pe Patroclu) şi că a doua zi, în zori, va avea tot ce-i trebuie. Apoi Tetis le roagă pe surorile ei să se întoarcă acasă, cufun-dându-se în ape, şi să-i spună lui Nereu toate câte s-au petrecut. Ea însă se ridică, în umbra serii, spre Olimp. Acolo e primită de Hefaistos cu mare cinste şi bunăvoinţă, în casa lui de bronz strălucitor. Tetis i se plânge de toată viaţa eil căsătoria silită cu un muritor, naşterea unui fiu sortit morţii timpurii şi, acum, greaua ofensă îndurată de la Agamemnoni moartea lui Patroclu, pierderea armelor. Hefaistos se gră-l beşte să-i împlinească rugămintea de a-i făuri alte arme şij de-a lungul nopţii, i le şi face, cum altele n-au fost. Iar di-J mineaţa, Tetis, i le duce feciorului ei, care îl plângea, şi acumJ pe prietenul lui. Ahile se teme ca leşul, pradă muştelor, s J nu putrezească, şi atunci Tetis îi spune să fie fără grijă înj privinţa aceasta, să se lepede de mânia sa, să se împace cui Agamemnon şi să reintre în luptă. Iar apoi, îmbălsămândl leşul cu ambrozie şi cu roşu nectar, îl face incoruptibil.

În sfârşit, zeii, în frunte cu Zeus, văzând că Ahile nu încetează să târască în fiecare dimineaţă leşul lui Hector, legat de car, jur împrejurul mormântului lui Patroclu, se hotărăsc să pună capăt acestei lungi pângăriri şi o trimit pe Iris după Tetis, să-i ducă poruncă lui Ahile. Poruncă să-i dea leşul înapoi lui Priam, în schimbul unei răscumpărări. După Tetis, despre care Zeus ştie că, zi şi noapte, este gata să vină în ajutorul fiului ei. Iris o găseşte în lăcaşul ei din mare şi o pofteşte la Zeus. Tetis e nedumerită şi nu se arată prea dor-1 nică să se ducă pe Olimp acum, când, îndurerată, plânge, în-l conjurată de surorile ei cele multe (Iliada pomeneşte, pe I nume, treizeci şi şase), ursita fiului ei. Dar până la urmă îşi pune un veşmânt albastru întunecat şi porneşte într-acolo. Este primită solemn, Atena îi dă locul ei de lângă Zeus. Hera o salută cu mare politeţe şi îi întinde o cupă de aur plină cu nectar. Zeus îi vorbeşte cu blândeţe, ca unei mame îndure-] rate, apoi îi spune să-i ducă lui Ahile porunca. Tetis se duce i la el, îl mângâie şi-i spune ce i se cere, îndemnându-1 să-şi lase durerea, să mănânce, să doarmă, să se bucure de Briseis. Ii aminteşte că viaţa lui se apropie de capăt. Ahile primeşte. Iar despre Tetis mai aflăm ceva numai din ultimul cânt al! Odiseei, cum se va arăta la locul cuvenit.

Până atunci, despre Tetis trebuie să gândim astfel: că poeI zia ei este una dintre cele mai înalte poezii ale maternităţii. |

L singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică, nemuritoare fiind, cu ea. Nici un alt zeu din epopee nu este în stare să sufere atât de omeneşte şi să simtă ce înseamnă moartea. Să ştii că vei pierde curând pe cineva nespus de drag. Asta, într-o măsură, o înstrăinează de ceilalţi nemuritori, a căror frivolitate îi repugnă. Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuie curând în propria lui ardere. Dar, cum s-a văzut, nu se împotriveşte niciodată voii copilului ei şi nu se vaită” zadarnic de excesele ei. Şi, dacă tot ştie că îl va pierde curând, îi spune că bine face să vină, oricare i-ar fi motivul, în ajutorul aheilor. Nu îl mustră niciodată. Şi nu se arată niciodată ca mamă a unui mare războinic, a celui mai mare, nu simte decât chinul de a fi mamă unui fiu aproape de moarte. Chipul zeiţei, tânără mereu de tinereţea nemuririi, se va pleca mereu în amintirea vremilor peste tinereţea fără bătrâneţe a grabnic muritorului ei fiu, ţinându-1 în braţe şi mângâindu-i fruntea fierbinte de crâncene patimi, ca o altă maică a durerilor (ma-ter dolorosa). Şi ştiind că, veşnică fiind, veşnică o să-i fie şi pătimirea. Ahile, sortit să moară tânăr, a fost sortit să nu moară niciodată, să trăiască mereu, ca durere, în neuitarea veşnică a unei mame eterne.

Briseis are un rol hotărâtor în acţiunea epopeii: mânia lui Ahile şi lunga lui abţinere de la luptă, cu toate urmările ei, decurg din ofensa adusă lui Ahile de către Agamemnon, care i-o luase pe captiva Briseis. Antecedentele prezenţei sale în acţiune se cunosc. Înlăuntrul acţiunii, ea apare în trei împrejurări. Când trimişii lui Agamemnon vin s-o ia de la Ahile, Patroclu o scoate din casă, Taltibiu şi Euribat, crainicii lui Agamemnon, o iau şi pleacă cu ea de-a lungul corăbiilor, iar ea se duce cu ei aekusa, împotriva dorinţei sale. Femeia aceasta frumoasă, de neam bun, pare să se fi legat de Ahile şi de ai lui, mai ales de Patroclu. Iar când, după împăcarea dintre Ahile şi Agamemnon, este adusă, neatinsă, înapoi, îl găseşte pe Patroclu mort. Şi îl plânge ca pe o rudă, aşa cum îl va plânge Elena pe Hector şi din aceleaşi motiveB fusese bun şi blând cu ea. Ii spune „mult drag inimii mele” şi „mereu bun”, şi îşi aduce aminte cum, după căderea cetă (tm) sale, Lirnesos, şi după ce Ahile, omorând-i bărbatul şi fraţii,! o luase ca pradă, Patroclu a fost acela care a încercat s-m mângâie, spunându-i să nu plângă şi că el, Patroclu, i-o va da de soţie legiuită lui Ahile, care o va duce acasă la el, în Ftia,] unde va fi nuntă mare în casa lui Peleu. Spre deosebire de celelalte captive, Briseis îl jeleşte nu pentru ea, ci pentru el, ca pe unul dintre ai săi, şi-i socoteşte moartea ca pe încă una dintre nefericirile sale. După aceea este pomenită doar înl treacăt, ca reluându-şi viaţa alături de Ahile. Ce i-a fost aces-J tuia se va spune la locul cuvenit. Ce este ea în sine, doar sej întrezăreşte. Dar din acest puţin rămâne în amintire o pre-J zenţă vie, aceea a unei fiinţe a cărei frumuseţe se îmbină cu un suflet adânc şi ales, cu puterea de a suferi şi de a se îm-j păca, oricât de greu îi va fi fost, cu soarta ei. Dar care i-a mai fost, după aceea, soarta, Iliada nu ne spune. Iar Odiseea,] unde sunt înfăţişate funeraliile lui Ahile, n-o menţionează pe Briseis. Ca şi Peleu, ea se pierde în tăcerea poeziei.