Patroclu

La prima vedere s-ar putea crede că Patroclu nu există, în Iliada, decât prin relaţia lui cu Ahile. Cu atât mai mult cu cât, tot la prima vedere, el pare să fie unul dintre cei mai puţin net conturaţi dintre eroii epopeii. S-a afirmat chiar că Patroclu este singurul personaj din Iliada a cărui personalitate rămâne obscură. Voi încerca să dovedesc că nu este aşa şi că, abia după ce figura lui ne apare mai limpede, putem înţelege pe deplin natura relaţiei lui Ahile cu el.

Despre vrednicia lui ca luptător nu se poate îndoi nimeni. Toţi cei din preajmă îl recunosc drept ceea ce este: cineva de rangul lui Aias sau al lui Diomede, dacă nu cumva chiar mai presus de ei, imediat după Ahile. Iar acesta din urmă lui îi dă propria sa armură, pe el îl lasă să se ducă la luptă în locul lui (sperând chiar că va fi confundat cu el). Şi pe bună dreptate: ceea ce face Patroclu pe câmpul de luptă e comparabil cu ceea ce făcea de obicei Ahile şi urmează să facă după moartea lui. Iar poemul numai despre el şi despre Ahile spune că, o dată avântaţi în luptă, aduc troienilor atâta prăpăd încât sunt pe cale să cucerească Troia însăşi, lucru de la care îi împiedică, pe amândoi, Apolon. Şi lui, lui Patroclu, muritor de rang mic, îi revine onoarea de a-1 omorî pe licianul Sarpedon, fiu iubit al lui Zeus (atât de mult iubit încât, în preajma morţii, face ca pe câmpia aceea dezolată să cadă o grea ploaie de sânge şi apoi, o dată mort, trimite Moartea şi Somnul să-i ia leşul şi să-1 ducă în Licia, la ai lui, pentru a fi îngropat după datini). Precum şi onoarea de a pieri de mâna lui Hector, cel mai viteaz dintre troieni, asistat, în amândouă prilejurile, de însuşi Apolon.

Mai trebuie spus că, ducându-se să lupte în locul lui Ahile, n-o face ca să se acopere el însuşi de glorie, ci ca să-i salveze pe aheeni, gândindu-se totodată că, {jrin faptele lui şi ale mirmidonilor, îi va aduce glorie lui Ahile şi îl va face pe Agamemnon să regrete că 1-a jignit. Şi că, o dată ajuns pe câmpul de luptă, nu se mărgineşte la dueluri de la om la om, ci are şi o idee strategică (ceea ce eroilor homerici li se întâmplă rar): aceea ca, în loc să-i respingă pe troieni spre poziţiile lor, să le taie drumul de retragere către cetate şi să-i împingă către corăbii.

Un semn de inteligenţă, şi nu numai militară, de vreme ce Alcimedon spune, după moartea lui, că Patroclu era „pe potriva zeilor la sfat”. Se pare că nu-i lipsea nici umorul, dacă judecăm după pasajul în care compară, ironic, felul spectaculos în care un troian, Cebrion, cel care mâna caii de la carul lui Hector, cade mort din car, cu acrobatica săritură în mare a unui pescuitor de stridii. Imagine maritimă la care putem adăuga o comparaţie: Patroclu omorându-1 pe Tes-tQr, căruia i-a înfipt lancea în gură, trăgând apoi de armă ca să-l prăvălească din car, e comparat cu un pescar în al cărui cârlig s-a prins un mare peşte. Nu e cu totul imposibil ca aceste două imagini să poată fi atribuite faptului că Patroclu; e trăgea dintr-o cetate de la ţărmul mării. Oricum, în luptă, Patroclu se comportă ca oricare alt războinic grec sau troian,! necruţător ca toţi ceilalţi, crud după legile de sânge şi de fieri ale luptei. Totuşi, este mai puţin înclinat decât alţii să-şi insul-te, ritual, adversarii. Şi preţuia mai mult fapta decât vorba; vor-J ba e bună pe la sfaturi, nu în bătălie, îi spune el mustrătoi cuiva care, în timpul bătăliei, îşi acoperea cu ocări adversarul.

Dar Patroclu nu este doar un mare războinic şi un orqj întreg şi chiar iute la minte, şi nu este de preţuit doar pentru asta. Iar dragostea dintre el şi Ahile nu este numai aceea, dintre doi luptători de mare rang, luptând alături zece ani în şir. Trebuie să fi fost în natura lui ceva mai mult decât atât, de vreme ce toţi, începând cu Ahile şi sfârşind cu captiva Briseis, îl iubesc. Era – ceea ce Ahile nici nu era, nici nj putea să fie – un om bun. Bun la suflet, cum se spune la noi, cald şi îndurător. In privinţa aceasta nici un erou al epopeii nu îi seamănă. Iar în toată poezia prieteniei dintre doi bărbaţi poate doar Horatio, good Horatio, cum îi spune Hamlet murind, aduce cu el. Menelau spune ceva asemănător despre Patroclu, şi anume că nimeni nu trebuie să uite! cât a fost de bun (enees, calificativ care i se dă, în toată Iliada, numai lui, printre alţii, chiar şi de un troian, Licaon), ba chiar cel mai bun dintre toţi (meilichos, dulce ca mierea). Şi chiar era. Scos din acţiune datorită secesiunii lui Ahile, asistă neputincios la dezastrul trupelor aheene, dar reacţia lui nu e determinată de spaimă, ci de durere pentru atâta su-j ferinţă şi moarte: se zbuciumă, geme şi plânge, îl imploră] pe Ahile să reia lupta şi se oferă să se ducă, în locul lui, el i însuşi, şi nu doar pentru a servi onoarea lui Ahile, ci pentru] a da aheilor un răgaz să răsufle şi pentru a continua lupta cu orice risc. Îi păruse rău, văzând atâtea căpetenii rănite, şi j îi spune lui Euripil, rănit, de care i se făcuse milă, ca de toţi: j „O, sărmanilor, ce soartă aţi avut, să pieriţi aici, departe de j cei vouă dragi şi de pământul din strămoşi, să săturaţi cu trupurile voastre câinii cei lacomi din Troia!”

Dar Patroclu este cald şi îndurător şi cu una sau alta dintre făpturile care populează epopeea. Felul în care, cum arn văzut, îl plânge Briseis pentru bunătatea lui este grăitor. isf-ar fi făcut-o pentru un altfel de om.

Aceeaşi blândeţe a inimii i se vede în purtarea lui cu te-salianul Euripil. Doar el în toată Iliada are o asemenea purtare cu un războinic rănit: deşi se grăbea să se întoarcă la Ahile, când îl vede pe Euripil şchiopătând, lovit de o săgeată în coapsă, i se face milă, se opreşte, îl ia în braţe, îl duce în cort, îl întinde pe o piele de bou, îi scoate săgeata, îi spală rana şi pune pe ea un balsam liniştitor şi, deşi atât de grăbit, mai rămâne o vreme cu el şi caută, fermecându-1: u vorba, să-1 facă să uite de durere. Şi mai rezultă, lucru iarăşi unic în Iliada, că era bun şi cu animalele: ţinea acolo, în tabără, hrănindu-i de pe masa lui, nouă câini. Dintre care pe doi Ahile îi jertfeşte pe rugul lui Patroclu; iar de caii nemuritori ai lui Ahile el se îngrijea cu drag, scăldându-i, ungându-le coamele cu untdelemn. Iar caii aceştia, nemuritori cum sunt, când Patroclu, străpuns de Hector, cade mort, nu mai vor să se clintească din loc, rămân ca de piatră, piatra a două veşnice monumente funerare, cu capete aplecate până la pământ, cu coamele în pulbere; numai că, de durere, plâng cu lacrimi fierbinţi. Îl iubeau toţii aheii, cu Menelau în frunte, care, împreună cu Nestor, se luptă cu în-dârjire să-i scoată leşul de pe câmpul de luptă, îl ocroteşte cu grija unei vaci pentru întâiul ei viţel, atunci născut, imagine mai tandră decât poate părea urechilor noastre; tot Menelau, împreună cu cretanul Merion, îl ia în braţe, mort, să-1 ducă lui Ahile.

Antiloh, când e chemat şi el în ajutor, auzind că Patroclu a murit, încremeneşte, se înfioară, rămâne fără glas, doar plânge amar (Antiloh e singurul care reacţionează în felul acesta – asemeni cailor lui Ahile – ca şi când durerea lui ar fi fost mai mare decât a celorlalţi. Poate să existe o legătură între aceasta şi faptul, relatat în Odiseea, că, după moartea lui Patroclu, Antiloh este cel de care Ahile se apropie mai mult decât de oricare alt aheu). Apoi s-au adunat cu toţii, toate căpeteniile, şi l-au plâns şi ei, cu o durere adâncă. În timp ce Patroclu zace mort în tabără, încă neîngropat, toţij mirmidonii udă cu lacrimi grele armele lor şi nisipJ ţărmului. Iar când îl duc spre rug, leşul lui este acoperit dJ pletele pe care războinicii şi le taie deasupra lui, în semn de durere şi de doliu. Zeus însuşi îl iubea, şi nu pentru că i-aJ fi adus jertfe bogate, ci pentru că era cum era (iar el îi spune i bun, enees), şi se arată mânios când Hector, după ce 1-a omoJ rât, îi îmbracă armura şi, pentru ca leşul lui să nu cadă pradă câinilor din Troia, îi învăluie într-o negură deasă, ca să-1 ascundă de troieni pe cei care se luptau cu înverşunară pentru el.

Chiar şi Homer, când îl mustra blând pentru necugetared de a nu se opri din luptă la timp, foloseşte un termen aproape afectuos, nepios, nesăbuit ca un copil. Tot aşa 1 se adresează i (mega nepios, copil mare şi fără minte) şi când Patroclu, alarmat de situaţia aheilor, îl imploră pe Ahile să-1 lase săi plece la luptă în locul lui, ducându-se astfel la moarte.

Dar bunătatea şi blândeţea lui Patroclu ne apar din epo-l pee ca mai mult decât o înzestrare firească. Ele par un fel de a fi dobândit prin stăpânire de sine. Patroclu, încă adolescent, în Opuntul lui de baştină, jucând arşice cu un băiat de seama lui, şi-a ieşit din fire şi, încăierându-se cu el, 1-a omorât fără I să vrea (aşa a şi ajuns, pribeag cu tatăl lui, să ceară azil la j curtea lui Peleu). Putem crede – deşi, fireşte, Homer nu J spune asta explicit – că omorul săvârşit din imprudenţă i-a rămas, pentru toată viaţa, lecţie de stăpânire, care apoi a luat forma bunătăţii şi a clemenţei. De aici de bună seamă şi repulsia lui faţă de îndârjire şi violenţă, care se manifestă făţiş în ceea ce îi spune lui Ahile ca să-1 înduplece să renunţe la inactivitatea ofensată în care acesta se retrăsese şi rămânea retras chiar şi în clipa în care aheii ajunseseră în extremă primejdie. Cu toată dragostea şi cu tot respectul pe care le simţea pentru prietenul său, îl mustră cu oarecare vehemenţă, îi spune că îi lipseşte mila, că nu e fiul lui Peleu şi al Tetidei (amândoi fiinţe pline de îndurare, cum am arătat), ci ci s-a născut din „marea cea verde şi din stânci prăpăstioase”, atât este de crâncen şi de crud, şi se roagă zeilor să nu fie cUprins niciodată de o mâme atât de necruţătoare ca aceea a prietenului său. Se simte aici, la acest aspru războinic, amintirea unei vechi suferinţe. Iar pe Ahile îl imploră în aşa chip încât acela îl asemuieşte, surprinzător, cu o fetiţă care aleargă după mama ei şi i se agaţă de poale, plângând, ca s-o oprească şi să fie luată în braţe.

Vorbind despre firea lui Patroclu nu putem să nu luăm în seamă nici relaţia cu tatăl lui, Menoitios, care 1-a însoţit pe fiul său în pribegie, faptă a unui tată iubitor, până s-a statornicit la curtea lui Peleu. Menoitios vine în Opunt în Locrida, ţinut din nordul Greciei Centrale, din faţa Eubeei (printre luptătorii de la Troia există şi locrieni, conduşi de Aias cel mic, însă Patroclu nu luptă alături de ei, ci de mirmidonii ţării sale de adopţiune). Iar sfaturile pe care le dă feciorului la plecarea sa, împreună cu Ahile, în război, îl arată ca pe un om cu fire aleasă. Însă poveţele lui îl au în vedere pe Ahile: îi spune lui Patroclu ca, fiind mai mare de ani, să-i vorbească înţelept, să-i dea sfaturi de folos, spre binele său şi spre potolirea aprigei sale firi. E fireşte aici un grad de recunoştinţă pentru Peleu, care îl primise şi îl păstrase în casa lui, dar şi expresia unui caracter ales, pe care Patroclu 1-a moştenit.

Cum arăta nu ni se spune. Că era mare şi vânjos nu ne putem îndoi, altfel nu i s-ar fi potrivit armura lui Ahile şi n-ar fi putut-o purta. Cât despre frumuseţe, Homer n-o descrie niciodată, mulţumindu-se cu calificări generice. Totuşi aflăm de la el, lucru iarăşi rar, că Patroclu avea ommata kala, ochi frumoşi, fără să califice restul înfăţişării lui. Poate îi va fi avut într-adevăr frumoşi. Sunt sigur că, oricât de frumoşi, nu semănau cu cei ai lui Ahile.

Şi acum, înainte de a arăta mai îndeaproape natura relaţiei lui cu Ahile, trebuie pomenite şi cele câteva comparaţii legate de Patroclu. Când luptă cu Sarpedon, cei doi par vulturi care se bat, ţipând amarnic, în vârful unei stânci. Iar când luptă cu Hector, vedem întâi cum se înfruntă sălbatic, tot undeva sus, în piscul unui munte, doi lei flămânzi bătân-du-se pentru un leş de căprioară, şi apoi un leu şi un mistreţ care se bat pentru apa unui izvor, iar mistreţul (Patroclu) e răpus şi moare, răsuflând din greu. Insă, cât mai trăia, Patroclu era atât de îndurerat de soarta aheilor încât lacrimile lui curgeau aşa cum curg, întunecate, apele unui izvor pe piatra neagră a unei stânci înalte şi abrupte. Poate e o simplă întâmplare, dar în toate aceste comparaţii apare imaginea unor mari înălţimi.

Şi acum trebuie să arăt ce îi lega pe aceştia doi, pe Ahile şi pe Patroclu.

Patroclu soseşte la curtea lui Peleu ca un tânăr de neam bun, însă nu de neam mare, şi fără nici un zeu în ascendenţa sa. Şi căutând azil în urma crimei săvârşite. Regele mirmidonilor îl primeşte, pe el şi pe tatăl lui, Menoitios, mai mult decât cu bunăvoinţă, cu căldură. Şi hotărăşte ca Patroclu, deşi mai mare, să-i fie lui Ahile scutier. Au copilărit împreună, făcând laolaltă tot ce fac adolescenţii de vârsta lor. Astfel, Nestor (în misiune de recrutare) îi găseşte alături de Peleu în timpul unui sacrificiu, apoi, când cei doi tineri s-au hotărât să ia parte şi ei la campania confederaţiei aheene şi să plece cu Nestor şi cu Odiseu, tot Nestor a auzit sfaturile pe care Menoitios i le-a dat la despărţire lui Patroclu.

Cât au stat lângă Troia, până i-a despărţit moartea lui Patroclu, şi-au fost tot timpul alături, de-a lungul atâtor zile şi atâtor nopţi. Stăteau de vorbă, rămânând departe de tovarăşii lor: Patroclu, nălucă, îşi aminteşte de asta şi după moarte. Cel mai în vârstă îl îngrijeşte pe celălalt în toate privinţele: îi pregăteşte de mâncare, dă de lucru captivelor şi celor câţiva mirmidoni care trăiau în preajma lui Ahile; serile, stă şi îl ascultă pe Ahile cântând din liră cânturi cu eroi, aşteptând, în tăcere, să încheie; noaptea dorm în aceeaşi încăpere, unul la un capăt, altul la celălalt, fiecare alături de roaba care îi ţine loc de soţie (a lui Patroclu era o femeie din insule, Ifis, pe care i-o dăruise Ahile când cucerise Scirosul; pentru noi, tânăra aceasta e doar un nume, nici măcar o umbră). Când vin crainicii lui Agamemnon s-o ia pe Briseis, el este cel care, la rugămintea lui Ahile, le-o înmânează. Iar când, în târziul serii, sosesc la lăcaşul lor Odiseu, Diomede şi Foinix ca să-1 împace pe Ahile, Patroclu, văzându-i in-trând, se ridică o dată cu acesta să-i primească, apoi le dă de băut, aprinde focul în vatră şi, după ce s-a fript carnea, pune pâine pe masă în nişte coşuri frumoase şi, înainte să se aşeze cu toţii să mănânce, aduce ofrande zeilor.

Prietenia lor este, în chip firesc, şi una de luptă. Patroclu i-a fost tovarăş lui Ahile în toate expediţiile de pradă şi împreună au jefuit şi-au nimicit cetăţi, după cum era rân-duiala acelor vremi. Nimic nu putea să-i despartă şi îi uneau, ca pe doi egali, curajul şi forţa, trecutul şi un neştiut viitor. Pe câmpul de luptă de lângă Troia epopeea nu-i arată însă niciodată împreună. Doar Patroclu singur, luptând de dragul lui, risipind greaua primejdie în care se aflau aheii. Şi, după moartea lui, doar Ahile singur, luptând ca să-1 răzbune, ştiind că astfel va muri şi el. După atâta nedespărţire, despărţirea aceasta pare (şi, în esenţa lucrurilor, este) absurdă şi tragică. E limpede, din tot ce spune şi nu spune epopeea, că Patroclu n-a găsit în viaţă alt sens decât dragostea şi apropierea lui de celălalt, iar moartea lui a fost un act de dăruire^Iar până atunci Patroclu, care, iubindu-1, se temea de Ahile şi de firea lui, a îndrăznit totuşi (ceea ce Tetis nu face) să-1 înfrunte. Împlinea astfel sfatul tatălui său. Îl mustră pe Ahile pentru îndărătnicia lui, îi spune că e nemilos şi crud şi îl înduplecă să-1 lase pe el să facă ceea ce Ahile ar fi trebuit să facă: să-i salveze pe ahei. Poate nu clipa morţii lui, ci clipa aceasta este clipa măreţiei lui Patroclu. După aceea, arătân-du-i-se în vis celui pe care-1 iubise, umbră deşartă aidoma lui, îl roagă, aproape reproşându-i că 1-a uitat, plângând, să-1 îngroape mai curând şi, apoi, să-i pună cenuşa în aceeaşi urnă în care o să fie pusă curând şi cenuşa celuilalt. Apoi fuge, ţipând ca o pasăre, şi piere ca un abur înghiţit de pă-mânt, încă aşteptând să-şi afle cuvenitul şi tristul sălaş printre umbrele morţilor lumii şi având să aştepte acolo, umbră, oj altă umbră, atât de iubită cândva.