Condiţia umană

Hera, vorbind cu Zeus, spune, chiar despre Ahile că nu este decât un muritor care „ştie atât de puţin”. Văzuţi de zei, în genere, oamenii sunt precari, efemeri, mărginiţi şi mărunţi, buni doar să-i ferească pe nemuritori de plictisul nemuririi şi al vanităţii lor. Apolon, vorbind cu Poseidon, spune şi el: „nişte sărmane făpturi omeneşti care, aidoma frunzelor, trăiesc o clipă, trăgând din pământ căldura vieţii, apoi se veştejesc şi pier”. Şi tot el îi spune înverşunatului şi inteligentului Diomede: „ Nu încerca să te masori, ca putere a minţii, cu zeu: nemuritorii zei şi oamenii ce calcă pe pământ nu sunt din una şi aceeaşi seminţie.” Chiar văzuţi de ei înşişi, oamenii nu par să fie mult mai mult. Spune Glaucos: „Cum se perindă frunzele, aşa şi oamenii. Vântul scutură frunzele la pământ, dar plină de putere, pădurea le face iarăşi să crească atunci când se întoarce primăvara.” Inşii sunt trecători, dar oamenii dăinuie, ca stirpe, în primenirea generaţiilor. Pe de altă parte, oamenii homerici se ştiu supuşi atât Soartei cât şi pasiunilor şi toanelor divine, ştiu că puterile şi vieţile lor sunt mărginite, că pot cădea pradă unor forţe oarbe sau propriei lor voinţe de a se nimici unii pe alţii, că îi pândesc la tot pasul durerea şi pierzania. Dar, cum se va vedea, ei ştiu – şi se poartă ca atare – că fiinţa şi existenţa lor nu sunt lipsite de orice valoare şi de orice demnitate. Că torţa care trăieşte în ei şi prin ei ca forţă omenească, dând avânt strădaniei lor, nu se anulează în zădărnicie. De aici tranziţii bruşte de la sentimentul precarităţii omenescului la acela al demnităţii sale, de la umilinţă la semeţie. Vin către primejdie mândri de neamul din care se trag şi de izbânzile sale, cărora le-au adăugat pe ale lor, chiar dacă se ştiu pradă bunului plac divin, care când îi înalţă, când îi umileşte. In faţa morţii, eroii homerici, conştienţi de condiţia umană, dau spaimei măreţia staturii lor omeneşti.

Şi ştiu că tot ce au de trăit – până la vremea şi la felul morţii lor – le este prescris de soartă. Şi că, între ei şi Soartă, se află şi zeii, care se joacă adesea cu ei. Şi totuşi se poartă în mare măsură ca şi când ar fi liberi, ca şi când ar putea să-şi schimbe ursita sau lucrurile ar putea lua cumva alt curs. Oricât ar şti că totul este hotărât din nevăzut, ei tot aleg şi stăruie să spere până şi ceea ce prevestirile le-ar interzice să nădăjduiască. Iar atunci când Soarta îi constrânge să aleagă doar între o cale sau alta, se simt liberi s-o aleagă, chiar când e mai crâncenă, pe cea hotărâtă de ei în numele unei ierarhii de valori. E cazul lui Ahile. Prin întreaga Iliada străbate, până la absurd, tensiunea aceasta între predeterminare şi libertate. In aşa măsură încât zeii se sperie uneori că oamenii, prin puterea şi curajul lor, ar putea să le încalce voinţa. Mai mult, zeii, ei înşişi îngrădiţi de soartă, se tem din când în când că forţa omenească ar putea frânge cercul ei de bronz şi săvârşi ceva hyper moron, mai presus de hotărârea soartei. Sunt neliniştiţi că Patroclu sau Ahile ar putea cuceri Troia înainte de soroc sau că, în ciuda Soartei, Ahile îl va ucide pe Eneea, sortit să-i supravieţuiască, şi fac tot ce le stă în puteri să împiedice asta, devenind astfel ei înşişi unelte ale Soartei. Jocul se joacă de fapt între Forţa ca principiu universal şi determinările ei finite. E ca şi când ar exista o incompatibilitate între nemărginirea libertăţii ei şi îngrădirea, către ea însăşi, a acestei libertăţi într-o ipostază finită. E ca şi când energia care însufleţeşte entităţile pieritoare ar năzui şi cumva ar putea izbuti să se înalţe la statutul ei originar.