Iubirea dintre muritori

Spunem că Iliada este un poem războinic şi, prin ceea ce se desfăşoară în ea, de bună seamă aşa şi este. Dar, pe de o parte, am putut vedea în ce măsură, situat în întregul cuprins al lumii epice, războiul este un episod efemer, necesar în funcţie de natura agonistică a omenescului, însă accidental în relaţie cu universul. Şi, pe de alta, Iliada este, toată, străbătută de prezenţa iubirii dintre oameni şi de poezia ei. La obârşie se află Elena, o Elenă adulteră şi transfugă, care era, în clipa aceea a lumii, cea mai frumoasă femeie a ei. Atât de frumoasă încât Afrodita n-a ştiut să-i dăruiască ceva mai de preţ lui Paris, în schimbul unui omagiu de care se putea lipsi, în jocul unei toane lamentabil umane. Dar marea poezie a Elenei nu este aceea a iubirii, ci aceea a durerii. Elena străbate Iliada, în lungile ei voaluri albe, ca o penitentă, iar prezenţa ei pe turnurile Troiei este austeră, nu semeaţă. Mersul ei împărătesc o poartă printre suferinţe crâncene şi regrete târzii. Femeia aceasta însingurată care, din desfătare a lumii, devine pustiire a ei, se întoarce împotriva ei însăşi şi se judecă aspru, că n-a pierit la naştere, târâtă de vifor într-o râpă sălbatică sau în clocotul mării. Iar între Elena şi Paris, dacă a mai rămas o undă de patimă, ea este istovită şi amară. Dar de un fel de dragoste tot mai este în stare, desprinsă de orice eros şi altfel greu de definit, un amestec delicat de gratitudine, de admiraţie şi de încă ceva, abia perceptibil, ca un parfum evanescent: dragostea ei pentru Hector. Hector însuşi nu î-a vorbit vreodată cu asprime şi o apăra de vorbele duşmănoase ale celor din jurul ei. S-a instituit astfel între ei, fără vorbe, o intimitate care, neumbrită de nici o vină şi împrejmuită de suferinţă, are o adân-cime pe care Homer a simţit-o. Iar la mormântul lui Hector l-au plâns, tânguindu-se, cernite: Andromaca, soţia lui mult iubită, bătrâna regină Hecabe, mama lui, şi această cumnată aducătoare de urgie şi de moarte: Elena. Numai Priam, în iertarea lui, putea îngădui un asemenea lucru. Şi doar un poet ca Homer putea să sporească încărcătura de iubire omenească a Iliadei cu această tânguire finală. Iliada se încheie cum nici o altă tragedie nu se încheie: cu înapoierea leşului lui Hector de către Ahile, ucigaşul lui, şi cu tânguirea asupra lui a celei care adusese peste troieni urgia, iertaţi amândoi de Priam, care, în suferinţa lui, pe nimeni n-ar fi trebuit să ierte mai puţin decât pe aceştia doi: Puterea şi Frumuseţea care scot viaţa din făgaşul ei şi o mână sub semnul nemilos al Soartei, către durere şi moarte.

Către durere şi moarte se îndreaptă şi fericita unire dintre Andromaca şi Hector, care se arată în Iliada ca adâncă poezie a iubirii dintre soţi şi a iubirii lor pentru copil. Iubire şi grijă şi teamă sfârşind în durerea atroce a Andromacăi şi, dincolo de moartea lui Hector, în imaginea presimţită a dezastrului final al Troiei. Care n-ar fi atât de crâncen dacă n-ar însemna sfâşierea şi nimicirea atâtor iubiri cum fusese a lor şi a atâtor altora. Poezia greacă de mai târziu apare, în cea mai mare parte a ei, înstrăinată de frumuseţea şi adân-cimea legăturii de căsătorie. Nu importă aici din ce determinări istorice.

Fapt este că Homer rămâne marele poet al ei şi, în măreţia lui, chiar singurul poet al familiei ca realitate omenească esenţială şi permanentă. Şi nu e vorba numai de Hector, de Andromaca şi de Astianax, ei sunt doar mai bine puşi în lumină şi mai înalt cântaţi. Iliada întreagă şi toate morţile ei se proiectează pe un fond nevăzut care este acela al familiilor, al celor de departe în cazul aheilor şi al aliaţilo; Troiei, veniţi şi ei de pe alte meleaguri. Cine ar strânge la un loc toate mărturiile poemului şi le-ar urmări structurile de adâncime ar putea arăta că toate iubirile dintre soţ şi soţie, părinţi şi copii, ilustrate prin marile nume ale Iliadei, dau expresie privilegiată unei mulţimi de iubiri familiale aproape anonime, omeneşte cu nimic mai puţin intense pentru că stau mai jos în ierarhia poeziei (sau a societăţii homerice). Statornicia lumii pe ele se întemeiază, şi nu doar ca forţă germinativă, ci ca plenitudine de viaţă a afectului uman. Ecoul, cât o epopee de mare, al trăiniciei şi patosului acestei legături este însăşi Odiseea, povestea întoarcerii acasă, cu iubire, a unui soţ la soţia şi la fiul lui. Pe de altă parte, atunci când principiul acestei iubiri este violat, universul uman: intră într-o gravă criză: Iliada decurge din adulterul Elenei, i Iar criza care îi defineşte conflictul în sens restrâns, cel la care se mărgineşte naraţiunea Iliadei, este declanşată de un! rapt: Agamemnon i-o ia lui Ahile pe Briseis. Captiva nu îi era lui Ahile soţie, dar el o socotea ca atare, punând-o în j acelaşi plan cu soţiile celorlalţi aheeni, cum spune desluşit: „Mi-a luat soţia iubită. Oare de ce a venit Agamemnon j aici, cu atâta oştire? Nu ca s-o ia înapoi pe Elena cu plete frumoase? Dintre toţi muritorii numai Atrizii au drag de soţiile lor? Orice bărbat în toată firea şi minţile o îndrăgeşte j pe-a lui şi îi poartă de grijă. Aşa sunt şi eu pentru cea care-mi este din tot sufletul dragă, chiar dacă e doar izbânda suliţei j mele.” însă nu ea, ci Patroclu, este dragostea lui, cu mult mai j adâncă, dintre toate câte i-au fost date. Dragostea aceasta I veche, de frate, i-a hotărât destinul, şi nu numai pe-al lui:] al aheenilor şi al Troiei.