Violenţă şi purificare

Alături de comparaţii, prin care îngustul orizont Iliadei devine orizontul lumii, iar timpul ei se înscrie i statornicia fără timp a vieţii, mai există în poem cel puţi trei clipe care, prin patosul lor, reverberează în întrej cuprinsul său. Războiul este o manifestare specifică şi deter minată a forţei cosmice, prin care ea se înfăţişează ca anta gonism şi ca voinţă de nimicire. Epopeea e pusă, de la primele ei versuri, sub semnul mâniei. Or, în trei rânduri, poezia Iliadei se ridică deasupra duşmăniei şi a urii şi le suspendă, eliberându-se de ele. Forţa, ca agon, ca înfruntare ostilă, se transcende pe sine şi transcende accidentul războiului (care e însuşi subiectul poemului) şi redevine, încărcată acum cu toată durerea inerentă omenescului învrăjbit şi prădalnic, forţa senină care ţine lumea. Sunt, într-adevăr, faţă de încrâncenarea care le determină şi de care se desprind, clipe în care omul pătimitor se priveşte pe sine dintr-o zonă supraordonată pătimirii.

În al treilea cânt bătrânii sfetnici ai Troiei stau pe parapetul din înaltul zidurilor şi privesc spre câmpie, unde alături i de armata lor se află, desfăşurată, armata duşmană, cea care, i de zece ani, prefăcuse în suferinţă vechea şi tihnita fericire a cetăţii lor. Era puţin după ce Paris propusese ca soarta războiului să fie hotărâtă de rezultatul unei lupte dintre el j şi Menelau. Luptătorii din cele două tabere vrăjmaşe stăteau I în aşteptare, tăcuţi, rezemaţi de scuturi şi cu lăncile înfipte alături, în pământ. Bătrânii troieni îi priveau din înaltul zidurilor. Şi soseşte acolo Elena, vechea pricină a vrajbei. Bătrânii nu se pot împiedica să nu fie uimiţi (a câta oară?) de frumuseţea ei. Iar Priam îi spune „fata mea dragă”, o pofteşte să şadă în faţa lui şi o asigură cu mare blândeţe că n-o socoteşte vinovată pe ea de atâta vitregie, ci doar pe zei. Şi ca jos, în câmpie, poate să vadă pe primul ei bărbat şi pe toţi cei care i-au fost dragi odinioară. Apoi o roagă să-i numească, ea ştiindu-i, pe cei mai de seamă dintre ei. Iar Elena, tristă (ce glas o fi avut?), îi numeşte pe toţi, aşa cum îi vede pe câmpia tăcută, sustrasă o clipă încrâncenării şi urii. peste răgazul acesta vremelnic trece o clipă sub cerul plin de lumini o adiere de îndurare şi de iertare, de seninătate şi de nădejde care străbate apoi întregul poem, parcă dez-minţindu-i rostul. In gândul nerostit că mai bine era ca Iliada să nu fi avut loc niciodată.

Ceva asemănător are loc între Ahile şi Priam către sfârşitul Iliadei. Priam vine la Ahile, noaptea, să răscumpere leşul lui Hector. Bătrânul rege era acum omul supus la cele mai crâncene pătimiri din toată lumea epopeii, iar Ahile era cel care îi ucisese fii după fii şi, până la urmă, pe cel mai iubit, întâlnirea lor ar fi putut să fie, indiferent la ce învoială ar fi ajuns, o întâlnire încruntată şi grea de veche duşmănie. Şi n-a fost aşa. Cei doi, tot pentru o clipă, încetează să mai fie de o parte şi de cealaltă a unei încleştări blestemate. Ahile îl plânge pe regele Troiei pentru suferinţe pe care tocmai din pricina lui le îndurase, Priam nu-1 mai priveşte cu ură, ba chiar se uită lung la el, uimit de frumuseţea lui, aşa cum pe Ahile îl uimeşte măreţia bătrânului. Apoi, şezând unul în faţa celuilalt, se cufundă fiecare în gândurile lui, care sunt gânduri de durere. O durere care, în vraja sumbră şi totodată senină a acelei clipe, e descărcată de ură şi, într-un sens, împărtăşită, ca durere omenească. Plâng împreună, apoi mănâncă împreună, şi Priam îi cere ucigaşului fiilor lui să-1 găzduiască peste noapte acolo. Iar, la despărţire, Ahile, nerugat, îi făgăduieşte încetarea, timp de douăsprezece zile, a luptelor, ca să-i dea răgazul să-şi plângă şi să-şi înmormânteze fiul. Dar mai este totuşi o clipă când pătimirea se preschimbă în altceva, trecând în alt plan, acela în care fapta războinică se preschimbă în cânt. In seara când solii aheeni urmau să sosească la el, Ahile, în sălaşul lui, ascultat în tăcere de Patroclu, cânta, însoţindu-se de liră, cântece epice, poveşti cu eroi de demult. Clipa este în două feluri ruptă din lanţul de bronz al înfruntărilor crude. Ahile nu mai pare a se afla la marginea unei câmpii însângerate, ci acasă la el, în Ftia, departe d& toate acestea. Aşa cum ar fi şi vrut să fie dacă şi-ar fi alei altă soartă. Acasă şi cântând ceva care ar putea fi propria lui poveste, depăşită ca trăire şi durere şi devenită poezie şi cânt] Este una dintre clipele în care pătimirea se transfigurează] prin artă, în trainică slavă. Şi în care Iliada îşi prescrie şi îşi defineşte propriul ei destin.

Cine însumează în gând aceste trei clipe ale marelui poemj nu poate să nu fie izbit de un lucru. Ele stau, toate trei, subj semnul câte unei frumuseţi: a Elenei, a lui Ahile, a poeziei. Elena şi Ahile fiind cei din care izvorăşte acţiunea poemului, iar poezia fiind poemul însuşi. Toate trei transcenzând încărcătura lor de zbucium omenesc şi situându-1, o dată cu ele, mai sus, într-o altă ordine a realităţii. Şi toate trei dând Forţei din care emană o formă în care esenţa Forţei, fără să se nege, se află purificată şi izbăvită de partea ei de destruc-tivă violentă.