Durerea

Viaţa lumii, naşteri, pieiri, primeniri, treceri şi stări şi statornicii, creşteri şi vestejiri, dezastre, prăbuşiri şi pustiiri peste care viaţa se întoarce în floare, marea şi astrele, întinderi de pământ, râuri, fiare, păduri, toate vin şi trec şi stau, trainice în lungul timp, aşezate pe temelii de nezdruncinat, urmându-se după legi neabătute şi bune. Şi oamenii la fel, ca şir de generaţii, apărând, dispărând şi apărând iar în lumină şi în nesfârşirea timpului. Dar omul, ca ins, e vulnerabil şi de tot pieritor, doar omul, care se naşte, se bucură, suferă şi moare. Care are o singură viaţă, de trăit o singură dată. Şi care este unic, insubstituibil şi irepetabil. Individul uman este singura realitate totodată pătimitoare şi pieritoare. Iar viaţa lui şi conştiinţa lui de sine sunt structurate pe aceste două date definitorii şi fundamentale. De răspunsul fiecăruia la ele depind demnitatea lui şi locul lui în ierarhia existenţelor din univers. Şi cu cât este mai mare puterea de viaţă care însufleţeşte un om, deci tensiunea dintre forţă şi limită, cu atât destinul lui este mai tragic. Iar Iliada, ca poem al plenitudinii forţei, al atotprezentei dureri şi al morţii, este cel mai tragic poem. Tot ce conţine epopeea poate fi analizat în această lumină, până în amănunt.

În Iliada, durerile generic umane capătă formă specifică prin dubla determinare a stării de război şi a mentalităţii eroice.

Ce are de îndurat eroul homeric? De asprimile luptei îi pasă mai puţin şi chiar le caută. Totuşi Ahile vorbeşte într-un loc de lupta înverşunată şi fără răgaz, de zilele însângerate şi de nopţile fără somn, pe pământ şi pe ape. În schimb, unii dintre războinici, cei plecaţi departe, suferă de dorul de acasă, iar cei împresuraţi în casa lor, troienii, sunt pradă neliniştii şi spaimei şi bântuiţi de viziunea dezastrului care-i pândeşte, a măcelului şi a spulberării şi a batjocurii şi a robiei neîndurătoare. În jurul Troiei epopeea arată, în răsfrângerea tuturor oglinzilor ei, chipul cetăţilor înfrânte, pustiite şi incendiate.

Şi apoi moartea: atâtea morţi, atâţia morţi şi ruguri şi cenuşă, atâtea morţi timpurii, câteva ilustre, multe, foarte multe întrevăzute doar în fulgerarea unei lovituri de lance. Şi spaima continuă că nu vei fi îngropat după datini, că leşul o să-ţi fie, despuiat de arme, ciopârţit de duşman sau lăsaţi pradă câinilor flămânzi şi păsărilor care se hrănesc cu mortăciuni. Că, fără împlinirea riturilor, umbra ta va rătăci fără odihnă între tărâmuri. Însă durerea cea mai mare este pier-l derea unei fiinţe pe care ai iubit-o. Din pricina aceasta plâng lacrimi grele şi amare, hohotind, Priam şi Hecabe, Andro-j maca şi Elena, Ahile şi, ştiindu-şi fiul osândit, Tetis, nemuritoarea care-a învăţat ce e durerea omenească. Din toată poezia lumii, cea mai bogată în lacrimi este poezie Iliadei: ape care curg, negre, pe pieptul unei stânci. Lacrimi vărsate de durerea morţilor iubiţi. Iar dinspre pământul acela însângerat şi de pe înălţimile Ilionului se înalţă spre cer, cu tânguirile, o atât de mare suferinţă omenească încât în adâncul cerului senin şi incandescent al Iliadei se vede întunericul.