Hades

Morţilor din epopee nu le e făgăduită o altă viaţă vrednică de numele acesta. E drept, se duc pentru totdeauna în Ereb, în tărâmul subpământean al lui Hades, principele nemuritor al morţii. Dar, după ce trec de Stix, au a exista veşnic ca umbre fără viaţă, ca nişte aparenţe care nu mai păstrează decât înfăţişarea lor de odinioară, simple simulacre vlăguite şi inconsistente, golite de orice substanţa vitală, de orice conştiinţă şi de orice amintiri. Nu au nici măcar viaţa arătărilor din vise. Ţinutul morţilor este singurul loc din universul homeric unde Forţa care poartă lumea, care este lumea, e absentă. Acestor umbre fără cuget, fără voinţă şi fără pasiuni nu le este nici măcar urât, plictisul fiind doar o tânjire a vitalităţii. Şi nălucileacestea nu sunt nici măcar mohorâte sau triste, pentru că de fapt nu mai sunt. Faţă de ele până şi materia, mineralele sau metalele, apele şi norii, vântul şi focul par înzestrate cu un fel de conştiinţă şi de pătimire, pentru că sunt expresia Forţei care trăieşte în ele şi se desăvârşeşte, prin ele, în una dintre formele ei. Câmpia cu asfodeli, întinderea vagă pe care foşnesc, în trista penumbră florile acelea liliachii şi umbrele deşarte ale morţilor este Nimicul vieţii. E grăitor faptul că, pentru a le da umbrelor o clipă de consistenţă, de conştiinţă şi de memorie, Odiseu le dă să bea din sângele unor animale jertfite, adică le nutreşte cu un principiu vital, trezindu-le o clipă din nefiinţa lor cu iz de mucegai.