Gloria

Şi totuşi oamenii epopeii cunosc o formă a nemuririi şi tânjesc după ea. Nu perpetuarea în urmaşi, care asigură doar persistenţa speciei, ci perpetuarea amintirii lor în amintirea celor care vin. Şi astfel, ceva dintr-un om nu se pierde deplin, ca zadarnică umbră, ceva rămâne, partea lui cea mai a lui şi cea mai înaltă, amintirea faptelor sale, a poveştii sale, a pătimirii sale, a izbânzilor şi a înfrângerii sale în moarte. Mari întâmplări rămân astfel în slava amintirii, în gloria unui nume care dăinuie mereu în nevăzutul viitorului, materie pentru cântări. Viaţa şi moartea omenească se transfigurează în poem, câmpia plină de sânge şi de leşuri de lângă Troia devine poveste de spus mai târziu şi de ascultat mai târziu. Lumea homerică nu are gândul să-şi asigure nemurirea înălţând morminte trufaşe, grădini suspendate, piramide, sfincşi, temple uriaşe. Îi ajunge nemurirea poeziei. Am putea întreba: atâta sânge vărsat pentru frumuseţea unui poem? Răspunsul eroilor este acela că da. În gloria postumă se cuprinde şi dăinuie atât esenţa unică a individului cât şi exemplaritatea lui omenească, treapta pe care urcă un om pentru a dovedi că pasul acesta în sus îi este omenirii cu putinţă, încrederea în faima şi în slava de dincolo de moarte, în raptul că fiinţa omenească se poate lăsa moştenire pe sine amintirii întrupate în cuvinte şi în cântec, eternitatea aceasta imaterială făcută din memorie şi verb dă Iliadei înălţimea unui sens al duratei pe care nu multe civilizaţii l-au avut atât de pur, de coerent şi de exclusiv. Şi el se află într-un ciudat contrast cu ceva care se exprimă în două locuri din poem„ cu precaritatea memoriei din cuprinsul uneia şi aceleiaşi vieţii şi cu gândul că nu mai ştii, în depărtarea timpului sau în violenţa durerii, dacă ce ai trăit a fost cu adevărat al tău sau cu adevărat viaţa ta. Astfel, în cântul al treilea, acolo undei Elena priveşte din înaltul Troiei peste câmpie şi îi vede acolo pe cei care au fost cândva ai săi, ea se întreabă, văzându-1 pe' Agamemnon: „A fost cândva cumnatul meu, căţea ce sunt! Dar fost-a cu adevărat? Mă îndoiesc.„ Vorbeşte ca de un vis sau de o amintire amăgitoare. Iar, în ultimul cânt, Priam, mergând spre lăcaşul lui Ahile să răscumpere leşul lui Hector, îi spune lui Hermes (care i se înfăţişase sub chipul unui scutier al lui Ahile): „Aşa era băiatul meu – dacă îl voi fi avut vreodată.„ Pentru ca mai apoi aceste vieţi fracturate să se recompună în durata fără hotar a unei mai cuprinzătoare amintiri, în care durerea şi biruinţa devin comemorare şi cânt. Ii spune Elena lui Hector: „Zeus ne-al făcut să avem o soartă amară, dar astfel vrednici de cânt o să fim cândva pentru oameni.„ Iar Hector, cu câteva clipe înainte de moarte, va spune: „Nu, n-o să mor fără luptă şi slavă, rămână marea mea faptă spre ştire celor ce cândva vor ' fi.„ După ce, cât timp era încă biruitor, se gândise că până şi războinicul ucis de el, oricare ar fi fost, se va bucura, prin vreme, de înaltă pomenire: mormântul lui de la marginea mării va putea fi văzut, oricât de târziu în viitorul omenesc, de toţi cei ce vor trece în larg şi vor spune: „Iată mormântul unui războinic viteaz, cândva de mult omorât de mâna strălucitului Hector.” Aşa cum şi mormântul lui Ahile se va arăta corăbierilor, de departe, în zarea ţărmului, celor de azi şi celor ce vin după aceea în timp. Relicve ale unei glorii neîncetate, dăinuind cât şi marea, ţinută vie de un cânt staj tornic. Fără a cărui stăruinţă peste generaţii orice mormânt ar fi mut.

Se desluşeşte şi aici prezenţa unei forţe: ceea ce a existat în triumful puterii şi avântului de a fi îşi perpetuează puterea 1 dincolo de clipa trecătoare, rămâne ca putere a amintirii, omeneşti şi ca frumuseţe trecând din fiinţă în poezie, stăruind prin veacuri ca un veşnic ecou. Pentru că Forţa este, cu vorbele lui Wordsworth „. ceva contopit mai adânc, /Al cărui lăcaş este lumina sorilor care apun, /Şi oceanul rotund, şi aerul viu, şi cerul albastru, şi spiritul din om: /O mişcare şi un spirit care dă impuls/Tuturor lucrurilor gânditoare, tuturor obiectelor gândului, /Şi curge prin toate câte sunt.” u.