Insula

Furtuna s-ar fi putut numi Insula, The Island. Insula din piesă este, într-adevăr, mai mult decât locul exclusiv de desfăşurare a acţiunii, ea îi este esenţială piesei atât ca spaţiu mundan, ca ipostază a insularităţii, cât şi ca spaţiu magic, ca loc de interferenţă a două nivele de realitate fără a căror coalescenţă magicul ar rămâne fie pur artificiu exterior, fie o stare de lucruri fără raport cu întregul lumii şi al omenescului.

Insula prin excelenţă este un teritoriu nu prea întins înconjurat până foarte departe de apele pustii ale mării, un fragment de existenţă telurică însingurat în mijlocul unei vieţi acvatice străine de el, cu alte legi şi puteri. Ar putea să semene cu un astru, cu. o stea pierdută în goalele întinderi cosmice, între uriaşe depărtări. Numai că, în spaţiul acela, corpurile cereşti au între ele o relaţie structurală, se constituie într-un cosmos geometric, în ansambluri concentrice şi, între ele, coerente. Pe când insulele, relicve răzleţe ale unor străvechi emergente şi prăbuşiri, nu. Sunt fiicele vitrege ale mării, având a se mulţumi cu propria lor viaţă, osândite la a fi doar ele însele. Iar pe de altă parte astrele se află în eternă mişcare, în timp ce insulele sunt, ca plantele, etern statornice, prinse în rădăcinile lor din adânc, pe care nici nu le ştiu. Ca bucată de pământ o insulă poate să fie orice, de la stâncă stearpă până la un Eden, trecând prin toate felurile de înzestrare cu viaţă, după cum sunt aici, dincolo sau în orice altă parte. Şi pot fi locuite, de mai mulţi ori mai puţini, pot fi doar vizitate şi pot fi părăsite şi lăsate pustietăţii lor originare. In raport cu aceste variabile ale destinului lor, se cuvine determinat aici ce fel de insulă este insula din Furtuna.

Orice încercare de a localiza pe harta lumii reale cade, din principiu, în afara oricărui interes pentru poezie. Este cu desăvârşire lipsit de însemnătate dacă este vorba de Corcyra, de Malta ori de Lampedusa sau de oricare insulă din Mediterana sau din vreun ocean. Insula lui Prospero sau, după firescul ei stăpân, a lui Caliban, nu se află nicăieri

^ în lumea aievea, ci doar undeva pe întinderea mării, într-o altă sferă de realitate.

Nu este prea mare, poate fi ocolită în puţine ceasuri. Dar are o topografie destul de variată, cu o anumită bună articulare a părţilor ei în farmecul unui întreg. Clima ei ar fi blândă şi aromitoare dacă linele vânturi n-ar deveni adesea vijelii venite dinspre marea aceea fără nume, care o înconjoară cu furtunile ei. Are un golf destul de adânc pentru a putea sluji drept port, are şi plaje cu nisipuri aurii. În interior sunt cam de toate, poate unele înălţimi, poate chiar nuri, de vreme ce se vorbeşte despre izvoare şi despre lunci, oricum bălţi şi mlaştini alături de petice sterpe de pământ şi de stânci, fie ele pe marginea mării sau undeva printre desişuri. Şi este, poate tocmai în miezul insulei, o peşteră îndeajuns de încăpătoare ca să sălăşluiască în ea, ani după ani, Prospero şi Miranda. Iar din text se desfăşoară întinderile şi reliefurile vag determinate ale unei vegetaţii luxuriante, uneori doar germinaţia unor amăgiri. Insula, peste care, lini sau viforoşi, trec nori, pare să fie păduroasă, dar nu este o junglă; se află acolo rarişti şi poieni, sunt pomenite măguri, pajişti de nimeni păscute a căror iarbă, de un verde viu, este proaspătă şi deasă, cresc flori şi pomi care pot înflori, se înalţă stejari, pini, cedri, crânguri de aluni şi, apărând peştera de vânturile aspre ale mării, o perdea de tei. Pe jos se află ghindă şi ciuperci şi muşchi, iar pentru dreptele pedepse, înţepătoare şi usturătoare, spini, scaieţi, ciulini, urzici şi vreun smârc acoperit cu vâscoasa mătase a broaştei. Plantele duşmănoase îşi găsesc, cu aceleaşi rosturi mustrătoare, un corespondent în fauna, himerică sau nu, a insulei vrăjite, vipere cu limba despicată şi şuierătoare, broaşte râioase, viespi, arici, gândaci şi lilieci, cârtiţe în stare să audă pasul cel mai furişat, bufniţe, crustacee. Însă Caliban, cel mai expus la astfel de neajunsuri, este şi cel care ştie în amănunt locurile bune ale ostrovului său, mănoase îndeobşte sau prielnice să prinzi în ele gaiţe, sitari sau peşti şi, dacă vrei, maimuţe (care, altfel, pot să se schimonosească la tine în coşmaruri). Şi se mai află acolo pădureni, ca lupii sau ca urşii veşnic mânioşi, dar nu primejdioasele feline ale altor locuri.

E drept că, pentru cei aduşi acolo de mânia amăgitoare a mării, insula poate părea numai un loc pustiu şi dezolat, de nelocuit, de neumblat, pământul de culoarea pielii tăbăcite, aerul plin de miasme. Dar numai pentru cei cu suflet negru sau pentru cei ce, ca Gonzalo, şi-au pierdut speranţa şi, prinşi între miraje, nu mai înţeleg nimic: „Minunea, chinul, teama şi uimirea/Sălăşluiesc aici – ne scape cerul/De-acest tărâm cumplit!”

Este cu atât mai vrednic de luat în seamă faptul că numai Caliban, aşa cum este el, dihanie şi om, născut din duhuri rele şi pornit pe rele, dar totuşi singurul ei aborigen şi „rege”, singur el este acela care, simţindu-i, ca făptură a naturii, farmecul şi fericirea, îi înalţă, spre laudă, un imn: „Ostrovu-i plin de zvonuri, /De sunete şi dulci cântări ce-mbată, /Dar rău nu fac. Îmi zumzuie-n urechi/Când leneşe-alăute, mii, când glasuri/Care, dacă m-aş trezi din somn prelung, /M-ar adormi din nou; şi-n visu-mi, norii/îmi par că se desfac, spre-a-mi arăta/Comori ce stau să cadă; -ncet mă scol/Plângând de dorul unor vise ca acestea.” Pentru că insula Furtunii este cu adevărat vrăjită.

Este populată de duhuri, de o sumedenie de duhuri, mult mai vechi acolo decât acţiunea piesei şi decât orice amintire. Şi având să rămână acolo pentru tot acel timp nedeterminabil care, fiind o variantă vagă a eternităţii, îi poartă câteodată numele în mintea noastră. Ele trebuie considerate, în acest moment al analizei, în existenţa lor de dinaintea sosirii în surghiun, întâi a tenebroasei Sycorax, apoi a visătorului duce de Milan. Şi în comportamentul lor de locuitori netulburaţi ai insulei, deşi demarcajul nu este tocmai uşor de făcut. Sunt, pare-se, multe şi de tot felul, cu atribuţii stricte potrivit naturii lor, benefice, malefice, graţioase, punitive, jucăuşe, cine mai poate şti, umplând crâmpeiul acela al lor de ţară cu arătări şi muzici şi exuberanţe. Ele nu sunt nimănuia de vreun

^ cât de mic folos, cel mult atâta cât îi este lumii să nu aibă nici o noimă bună de măsurat cu ţelurile noastre. Şi de aceea insula aceasta, plină de viaţă şi de atâtea forme ale ei, pare să fi fost dintotdeauna magică prin esenţă şi de aceea un loc predestinat de întrunire a unor spirite congenere. Pare a semăna cu pădurea din Visul unei nopţi de vară, şi sunt analogii destule. Citească însă cititorul cealaltă piesă şi va vedea că insula e altceva, şi nu numai pentru că aicea se trăieşte absolutul unei singure iubiri. In Furtuna puţinele date folclorice sunt neglijabile. În insula ei nu se petrece absolut nimic grotesc şi nimica rizibil în zona înaltă a piesei. Iar singurul lucru nemiraculos este iubirea: Miranda, Fer-dinand sunt, cu dragostea dintre ei, oricât de aparent imo-tivată şi de fermecător subită, singurii indemni de tot ceea ce în insulă este miracol, aparenţă şi vis. Tinerii aceştia sunt ceea ce ar fi oriunde pe pământ. Într-un loc situat la un alt nivel de realitate, ei sunt nebântuiţi de tot ce e acolo altfel decât în lume. E drept că asistă la o scenă de iluzionism (o feerie oferită lor de un Prospero încă, din iubire, vrăjitor), numai că, oricât s-ar mira ei sau le-ar plăcea, nu simt că amăgirile acestea delectabile ar adăuga ceva iubirii lor sau că le-ar consacra-o. După „masca” din piesă, Ferdinand spune numai atât: „E bine-aici, /înţelepciunea şi puterea ta/Adus-au raiul pe pământ „, raiul fiind de fapt în ei, iubiţi fără prihană şi fără amăgire. Prospero, în târziul vrăjitoriei sale, numai îi răsfaţă, neschimbând nimic. Doar se mai folosea o vreme de o insulă a sa, o insulă ce fremăta, încă la ordinele sale, de spirite ignee, acvatice, telurice, aeriene, nocturne şi diurne, bune, maliţios şi fără vină rele, „silfii din măguri, râuri, bălţi şi crânguri”, nimfe care se joacă pe nisipurile ţărmului cu marea, alergând după valurile ei, când se retrag, şi fugind după ele când se întorc cu fluxul, zâne care dănţuiesc în hore, lăsând urmele verzi şi circulare ale paşilor lor, spiriduşi care, în puterea nopţii, fac să crească ciuperci, „rî-zând/Când sună-a nopţii stingere” (de ce râzând?). Şi oare ele, tot ele, umplu de cântări şi de o revărsare de comori cereşti visele după care plânge, la trezire, Caliban? Multe nu sunt de ştiut, iar în lumea poeziei nici nu se cuvine. Fapt este că insula, citită, auzită, este adevărată în toate elementele ei alcătuitoare, un univers pe care n-ai putea să-1 crezi altfel şi nu aşa. Dovadă este însuşi jocul de miraje, uimitor pentru aceia prinşi în el, care nu au cum şti că e în fire ceva mai presus de fire. Tot ce se află şi se mişcă acolo regizat de Prospero şi de arhispiritul său, Ariel, face ca personajele piesei, mai toate, să simtă că în insulă se petrece ceva străin de experienţa lor curentă, ceva ciudat şi neliniştitor: văd pretutindeni ceva ce le seamănă a duhuri şi adesea duhuri se cred unii pe alţii, sau chiar zeităţi: Ferdinand pe Miran-da: „E, negreşit, zeiţa/Slăvită-n aste cânturi!”, Miranda pe Ferdinand: „Ce-i? Un spirit?”, ceea ce crede un timp şi Caliban despre Stephano şi despre Trinculo. Ceea ce crede, mai la urmă, şi Alonso despre Prospero: „De eşti cumva acela, /Sau eşti un duh ce vrea să mă muncească, /Nu ştiu” ori despre Miranda: „Este zeiţa ce ne-a despărţit/Şi-acum ne-a adunat f” ori chiar despre Ferdinand, pe care îl crezuse înecat: „Dacă-aceasta/E tot o viziune, pe băiat/II pierd de două ori”. Este firesc, pe toţi îi uluieşte faptul de a se găsi în altă lume, neştiind ce le rezervă: recuperarea demnităţii lor pierdute şi o iertare care s-a jucat cu ei, spernndu-i, apoi mântuindu-i. Puteau să fi ajuns în iadul dreptelor pedepse. Dar au fost aduşi acolo unde opera, şi nu de sus, din cer, lucrarea unei graţii omeneşti. Şi este grăitor că cei de-a dreptul răi profită de miraje ca să mintă: Sebastian, Antonio, pentru a-şi justifica postura criminală, profitând de nefirescul insulei, îi atribuie ceva fictiv: jauzit un muget fioros/De lei sau tauri – nu v-a deşteptat? [.] Un muget să-n-spăimânte şi-un balaur/Să iste un cutremur! Da, un răcnet/A zeci de lei.” însă, mai important decât atât, insula este, pentru o clipă, în mintea obosită a lui Prospero, o paradigmă a înseşi irealităţii lumii. Vorbind cu Ferdinand, tocmai după feeria mitologică: „Te-nseninează acum, /Serbarea noastră s-a sfârşit.

Actorii, /Ţi-am spus, au fost, toţi, duhuri, şi-n văzduh/S-au destrămat cu toţii. Şi întocmai/Ca funigeii viziunii, turnuri/Cu turlele în nori, palate mândre, /Solemne temple, chiar întreg pământul/Cu tot ce-a moştenit, se vor topi/Ca şi alaiul umbrelor acestea/Şi-n urma lor nu vor lăsa o dâră. /Plămadă suntem precum cea din care/Făcute-s visele; şi scurta viaţă/înconjurată ni-e de somn.” Şi poate e chiar aşa. Doar că în insulă se află cineva care prea bine ar putea să fie numai vis şi tocmai nu e.