Prospero

Acţiunea din Furtuna şi personajele din ea se situează la interferenţa dintre două lumi: lumea ca lume, cu patimile

* Prezentul eseu se întemeiază pe textul The Tempest, The Oxford and Cambridge edition, alcătuită, în 1905, de Stanley Wood şi de A. Syms-Wood. Textele citate în româneşte provin, cu rare şi declarate modificări, din admirabila traducere a lui Leon D. Leviţchi, publicată în Shakespeare, Opere complete, volumul 8, Editura Univers, Bucureşti, 1990, pp. 347-411.

Ei, trădări şi restatorniciri, pierzanii, rătăciri şi regăsiri, iubiri, pofte nesăbuite de mărire; şi o altă lume, cu alt cifru, cu alte feluri de fiinţe, cu alte timpuri şi cu alte legi. Iar între aceste două lumi se află Prospero, Prospero ducele de Milan şi Prospero taumaturgul. Pierdut în abstruse speculaţii, în lecturi oculte şi în reverii, absent de la determinările realităţii şi de la primejdiile ei, el îşi pierde domnia şi e lăsat, fără nădejde, pradă mării. Iar apoi îşi recâştigă Milanul, însă tocmai ca magician, folosindu-se de însăşi competenţa a cărei dobândire îl pierduse. Rătăcit cândva în contemplaţie şi dezlumindu-se astfel, el îşi transformă puterile oculte în puteri mântuitoare, în instrumentul de restituire a stărilor îndreptăţite. Este un caz mai rar în echilibrul de forţe al lumii omeneşti, care mai totdeauna îi elimină pe visători şi îi zdrobeşte. Prospero, care, spre pierzania sa, privise prea mult la tâlcul constelaţiilor, devine, cu ajutorul lor, stăpân peste tot ce pierduse, restabilind buna cumpănă dintre ce i se cuvenea şi ce i se luase. Dar, nu asmuţind asupra uzurpatorilor oştiri de duhuri răzbunătoare, ci operând asupra conştiinţelor lor. Şi nici practicând le grand oeuvre ca să scoată aur din piatra filosofală. Prospero, oricât de mare i-ar fi puterea asupra spiritelor şi asupra elementelor, oricât de bine ar şti să citească în obscurele încifrări ale stelelor, este un magician sui generis, care transmută plămada joasă şi impură a umanului în aurul unei moralităţi mai înalte şi în mântuirea lăuntrică de rău. Pentru că el nu este, vrăjitorul acesta vitregit şi alungat de semenii lui, un magician oarecare, ci un om de o strălucită inteligenţă, de o rară graţie spirituală, de o fermitate şi de o dârzenie care te fac să crezi că ar fi biruit oricum, dezmeticit din visare.

Capacităţile lui par mai mult o metaforă a excelenţei sale umane şi, totodată, a posibilităţii binelui de a exista în univers la toate nivelele lui. Forţele pe care le pune în joc nu sunt malefice, spaimele pe care le provoacă sunt mai mult ca nişte spaime din vis menite să primenească sufletele vinovate sau, pentru cei mărunţi, doar glume părinteşti şi clement punitive.

Mai mult, o dată biruitor asupra răului şi a dezordinii, săvârşeşte un lucru care îl face unic în lumea fantaziei omeneşti, şi anume un act de o superioară moralitate: necorupt de nici o exercitare a puterii, el renunţă la privilegiile artei sale magice, îşi frânge bagheta făcătoare de miraje şi minuni şi îşi azvârle în adâncul mării cartea care îi dăduse ştiinţă şi puteri suprafireşti. Nu doar ştiinţa şi puterile care îi trebuiau ca să se mântuie pe el şi pe copila lui, ci şi acelea care îl făceau în stare, ca într-o feerie a unei nopţi de vară, să se amestece în însăşi viaţa firii, ca un zeu, şi să se joace cu legile şi cu făpturile ei. Ostenit de atâtea fantasmagorii, la un pas să creadă în însăşi inconsistenţa universului, el numeşte toate acestea this rough magic, vrăjitoria asta grosolană, şi o abjură, pentru a se întoarce, bătrân, la condiţia obştească.

Iar clemenţa lui, capacitatea de iertare şi de împăcare, care creşte în el cu trecerea vremii şi cu o sporită înţelegere a oamenilor şi a întâmplărilor, este, cum spune Benedetto Croce (în Ariosto, Shakespeare, Corneille), o „Indulgenţă elevată, pentru că era în stare să discearnă cu severitate între bine şi rău, între nobleţea pe care ştia atât de bine să o recunoască şi josnicia de care îi era atât de silă. Astfel că nu risca să alunece în acea falsă îngăduinţă care coboară idealitatea pentru a o învecina realităţii şi şterge sau face incert hotarul dintre virtute şi răul omenesc”.

Dar mai este şi altceva: clemenţa lui Prospero, lipsită de inferioare slăbiciuni cum este, şi netributară nici unei transcendenţe, se exercită ca într-o aură de suavă şi luminată caritate, generozitatea lui este o împăcare cu inerentele scăderi ale condiţiei noastre sublunare, iar nimic nu este mai puţin întors asupra sa decât iubirile sale: pentru Miranda, pentru Ariel, pentru cel care, slujindu-i câţiva ani spre împlinirea planurilor sale, aparţinea din veşnicie unei alte ordini şi trebuia să se întoarcă în neîngrădirea şi în veşnicia ei.