Capitolul IV.

Când se întoarse, Richard Barras îi găsi pe Armstrong şi Hudspeth aşteptându-l. Sosi la ora cinci, cu precizia rece a unui mecanism, fără grabă, puţin încruntat şi aducând în casă pulsul sever al personalităţii lui. Îi găsi în hol, şezând pe două scaune alăturate, tăcuţi, cu ochii aţintiţi în pământ. Emoţionată, neştiind cum e mai bine să procedeze, mătuşa Carrie îi polftise acolo. Bineînţeles George Armstrong era aclmninistrator la mina Neptun şi în mod normal ar fi trebuit poftit în salonaşul pentru fumat. Dar Hudspeth nu era decât ajutor de administrator, şi pe vremuri fusese doar supraveghetor. Pe deasupra, stătuse împreună cu băieţii din echipa de protecţie, ieşise din mină cu ghetele murdare cu pantalonii uzi, şi adusese cu el chiar şi bastonul şi şapca de piele. Cum ar fi putut să-l primească în halul ăsta, să-i murdărească odaia lui Richard?

Situaţia era foarte grea pentru mătuşa Carrie; până la urmă ajunsese la o soluţie de compmmis, lăsându-i să aştepte în antreu, cum numea ea holul.

Expresia lui Richard nu se schimbă de loc când dădu cu ochii de cei doi bărbaţi, îi aştepta. Şi totuşi, inflexibilitatea lui rece fu străbătută de o slabă licărire, care-i însenină o clipă ochii, dar fu înăbuşită în clipa următoare. Armstrong şi Hudspeth se ridicară.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Ei? Întrebă Richard.

Armstrong încuviinţă din cap, copleşit de emoţie.

— Slavă Domnului, s-a terminat!

Richard primi vestea fără să clintească, având chiar aerul că-l supără emoţia pe care o trăda glasul lui Armstrong. Rămase drept şi ţeapăn, închis în carapacea lui, ţinându-se cât mai departe de ceilalţi, în cele din urmă se mişcă totuşi, şi cu un gest de invitaţie îi conduse în sufragerie, luând» -o el înainte, ca să le arate drumul. Se îndreptă către bufetul olandez, o mobilă imensă de stejar masiv împodobită cu nişte capete zâmbitoare de copii sculptate în stil baroc. Umplu două pahare cu whisky şi apoi trase de cordonul soneriei, îi porunci lui Ann să aducă ceaiul. Fata se întoarse într-o clipă cu tava. •

Cei trei bărbaţi rămaseră să bea în picioare. Hudspeth îşi goli paharul dintr-o înghiţitură, fără măcar să clipească; în schimb, Armstrong, cu toate că turnase mult sifon în whisky îl bău cu greutate, sorbind speriarde mai multe ori. George Armstrong era întotdeauna un pachet de nervi. Parcă ar fi mers şi-ar fi stat numai pe ace. Veşnic se agita pentru una sau alta, se supăra din orice fleac, îşi pierdea cumpătul'când vorbea cu muncitorii, dar datorită sârguinţei lui, susţinută de o mare intensitate nervoasă, reuşea sa rezolve o mulţime de treburi. Era de statură mijlocie, începuse să chelească, făcuse pungi sub ochi şi era cam tras la faţă. Deşi toată lumea îl ştia cât de uşor îi sare ţandăra, se bucura de multă popularitate în oraş. Avea o voce frumoasă de bariton şi cânta la concertele masonice. Era căsătorit şi avea cinci copii. Simţea din plin răspunderea de tată de familie, şi-n inima lui murea de frică să nu-şi piardă slujba. Acum râse scurt, cu aerul lui linguşitor, voind parcă să scuze tremurul nestăpânit al mâinii.

— Pe legea mea dacă-mi pare rău că s-a terminat cu toată tâmpenia asta, zău aşa, domn-ule Barras! A fost tare greu pentru toţi.

Aş prefera să lucrez în două schimburi, zi de zi, timp de un an, decât să mai trec o dată prin ce-am trecut în astea trei luni.

Barras nici nu-i luă în seamă vorbele, îl întrebă:

— Cum s-a sfârşit?

— Au ţinut o întrunire la institutul minier. A vorbit Fenwick, dar n-au vrut să-l asculte. Pe urmă a vorbit Gowlan. Îl ştiţi pe Charlie Gowlan, pontatorul, nu? S-a ridicat şi a spus că nu rămâne nimic altceva de făcut decât să înceapă lucrul. Pe urmă i-a luat Heddon în focuri. Venise anume de la Tynecastle. Asta nu i-a crujat de loc, vă rog să mă credeţi. Le-a spus că n-aveau nici un drept să părăsească lucrul fără sprijinul sindicatului. Le-a zis că federaţia se spală pe mâini de toată povestea asta. Pe urmă i-a făcut de proşti şi le-a zis că să-i ia dracu, ba chiar le-a spus vorbe mai grele – pe care, din respect pentru dumneavoastră, domnule Barras, mi-e ruşine să le repet. I-a ocărit că au vrut să facă lucrurile după capul lor. Pe urmă s-a trecut la vot. Pentru reluarea lucrului au votat mai bine de opt sute.

Împotrivă au votat doar şapte.

Urmă o pauză.

— Şi pe urmă ce-a mai fost? Întrebă Barras.

— Au venit la administraţie, o ceată întreagă – Heddon, Gowlan, Ogie, Howe şi Dinning – şi pot să vă spun că se făcuseră mititei şi blânzi ca nişte dini cu coada-ntre picioare. Au întrebat de dumneavoastră. Dareu le-am spus ce mi-aţi poruncit, că nu vreţi să staţi de vorbă cu niciunul dintre ei până nu încep lucrul. Atunci a ţinut Gowlan o cuvântare. Să ştiţi că nu e băiat rău, măcar că bea de stinge. A zis că sunt înfrânţi şişi dau bine seama de lucrul ăsta. Pe urmă, Heddon a dat drumul la vorbăria lui obişnuită, ştiţi, tot palavrele alea – cu sindicatul, şi aşa mai departe, s-a bătut cu pumnul în piept că o să se plângă şi deputatului Harry Nugent, dar astea numai aşa, ca să nu cadă el prost, în sfârşit, ce să mai lungim vorba? Sunt la pământ şi de aia au cerut să vină la lucru, mâine, în schimbul de dimineaţă. Eu le-am spus că o să vorbim cu dumneavoastră şi că o să le aducem răspunsul la ora şase.

Richard îşi termină ceaiul.

— Va să zică vor să înceapă. Am înţeles, spuse el.

Ai fi zis că găseşte destul de interesantă întreaga situaţie, pe care o trecea în revistă fără nici o emoţie. Cu trei luni în urmă izbutise să încheie cu Parsons un contract pentru cărbune cocsificabil. Cgntractele astea aveau mare preţ, pentru că se iveau rar şi nu erau de loc uşor de obţinut. Cu contractul în buzunar, pornise la treabă, începând operaţiile la Băltoacă, în sectorul Paradis şi exploatând filonul Digul, cu cărbune cocsificabil de bună calitate, de altfel singurul de acest fel care mai rămăsese în mina Neptun.

Dar minerii trecuseră peste capul lui şi peste capul sindicatului, punându-se în greva. Nu mai avea contractul în buzunar. II zvârlise pe foc. Îşi dăduse singur în cap, pier/. Înd contractul, pierzând douăzeci de mii de lire.

Zâmbetul fix, îngheţat, de pe buzele lui părea să spună însă doar atât: „Vai, ce interesant!”

Armstrong îl întrebă:

— Atunci, să fac înştiinţările, domnule Barras?

Richard strânse din buze şi îi aruncă slugarnicului Armstrong o privire pătrunsă brusc de dispreţ.

— Da, spuse el glacial. Să înceapă mâine.

•Administratorul oftă uşurat şi,instinctiv, porni către uşă. Dar Hudspeth, a cărui minte obtuză nu digera decât lucrurile cele mai evidente, rămase locului, tot răsucindu-şi şapca în mâini.

— Dar cum rămâne cu Fenwick? Trebuie să reia şi el lucrul?

— Asta hotărăşte el, îi răspunse Barras…

— Dar cu a doua pompă ce facem? Continuă Hudspeth, vorbind greoi.

— Era un bărbat mătăhălos, cu o înfăţişare prostească, ştearsă, o gură lată până la urechi şi o faţă butucănoasă.

Richard avu o tresărire de nervozitate.

— Care a doua pompă?

— Pompa cea mare, despre care aţi vorbit acum trei luni, când s-au pus în grevă băieţii. Aia ar mai scoate apa din Băltoacă, adică, vreau să spun, ar scoate-o mai repede şi am sta şi noi mai feriţi de noroi…

Mai glacial ca înainte, Richard îi răspunse:

— Să ştii că te înşeli amarnic dacă-ţi închipui că am să continui lucrările în Băltoacă; pentru cărbunele cocsificabil trebuie să aştept un alt contract.

— Mă rog, cum ziceţi dumneavoastră, spuse Hudspeth, şi faţa lui pământie se îmbujora.

— Atunci, ne-am lămurit, rosti Barras, cu glasul lui limpede şi cumpănit. Puteţi să le aduceţi la cunoştinţă că mă bucur pentru ei dacă se întorc la lucru. Greutăţile astea prin care a trecut în mod inutil oraşul au fost de-a dreptul înspăimântătoare.

— O să le spun cu plăcere, domnule Barras, încuviinţă Armstrong.

Barras tăcu. Şi cum se părea că nu mai e nimic altceva de spus, Armstrong şi Hudspeth plecară.

O clipă, Richard Barras rămase pe gânduri, cu spatele la foc; apoi puse whisky-ul în bufet, îl încuie, luă cu grijă două bucăţi de zahăr care căzuseră pe tavă şi, cu gesturi măsurate, le puse la loc în zaharniţă. Nu putea să sufere dezordinea, nu putea să sufere gândul că s-a risipit măcar o bucăţică de zahăr. Nimic, absolut nimic, n-avea voie să se risipească la vila Law. Risipa îi făcea pur şi simplu rău.

Lucrul ăsta se vedea în special la mărunţişuri. De obicei făcea o economie cumplită la chibrituri. Creioanele le folosea până la ultimul căpeţel. Lua măsuri să se stingă întotdeauna luminile de îndată ce nu mai erau necesare, punea să se facă, bucăţi noi de săpun din rămăşiţele celor vechi, veghea să nu se irosească apa caldă şi poruncea să se pună pe foc şi resturi de cărbuni, ca să nu se facă risipă cu lemnele. Dacă auzea zgomot de ceşti sparte i se urca sângele la cap. în ochii lui, principala calitate a mătuşii Carrie era chibzuinţă cu care administra gospodăria.

Rămase liniştit, cercetându-şi cu luare-aminte mâinile albe, frumos îngrijite. Apoi deschise uşa şi urcă fără grabă scările. Nu-l observă pe Arthur, a cărui faţă nerăbdătoare, întoarsă către el, părea în semiîntunericul din hol, o pată de lumină lunară, albă, tremurătoare. 'Intră în camera soţiei.

— Harriet!

— Da, Richard.

Stătea în capul oaselor în pat, cu trei perne la spate şi o rezemătoare în faţă. Croşeta. Era sprijinită cu trei perne, pentru că-i spusese cineva că cel mai bine e să ai trei perne. Iar de croşetat croşeta, pentru că tânărul doctor Lewis, ultima lor achiziţie, îi spusese s-o facă, pentru liniştirea nervilor. Se opri insă şi ridică ochii către Richard. Ochii ei erau cuprinşi între sprâncenele negre stufoase şi obrajii măslinii, cu pielea foarte pigmentată, tipică pentru bolnavii de nervi. Zâmbi, parcă şi-ar fi cerut scuze, şi îşi pipăi părul lucios, care-i cădea în neorânduială de o parte şi de alta a feţei ofilite.

— Nu te superi, Richard, nu? Iar am avut o migrenă cumplită.

A trebuit s-o rog pe Caroline să mă frece puţin în creştetul capului.

Zâmbi iar, cu surâsul ei obişnuit de bolnav ţintuit la pat, surâsul trist de bolnav, de bolnav incurabil. O durea spinarea, suferea de stomac, era bolnavă de nervi. Din când în când avea nişte dureri de cap abrutizante, pe care nu le domolea nici oţetul aromatic, pe care nu le domolea nici un leac, în afară doar de masajul blând, în creştetul capului făcut de Caroline. În asemenea împrejurări, mătuşa Carrie îşi pierdea un ceas, dacă nu şi mai mult, masându-i încetişor, alinător, creştetul capului, cu mişcări lente, prelungi. Nimeni nu izbutise să dea de rostul bolii lui Harriet. În orice caz, nu pe deplin. De la doctorii din Sleescale – Riddel, Scbtt şi Proctor – nu mai avea nici o nădejde; consultase jumătate din specialiştii aflaţi în oraşul Tynecastle, şi, în disperare de cauză, recursese pe rând la serviciile unui adept al leacurilor băbeşti, la cele ale unui homeopat, ale unui specialist în plante medicinale, ale unui teoretician al şocurilor electrice, care o înfăşurase toată în nişte miraculoase curele magnetice. Toţi şarlatanii se dovediseră excelenţi la început, şi Harriet spunea de fiecare dată: „în sfârşit, mi-am găsit omul!” Dar toji pe rând se arătaseră până la urmă, din păcate, a fi nişte zevzeci, ca şi Riddel, Scott, Proctor şi toţi specialiştii de la Tynecastle. Asta nu însemna însă că Harriet ar fi pierdut speranţa. Se ocupa personal de cazul ei, citea cu tenacitate, răbdare şi perseverenţă tot felul de cărţi privitoare la tulburările ei. Dar, vai, în zadar! Toate, toate fuseseră zadarnice. Şi nu din cauză că Harriet nu ar fi făcut încercări, încercase toate doctoriile de pe lume, şi camera ei era un adevărat depozit de sticluţe: cu tonice, sedative, alifii, soporifice, antispasmodice, de toate – liste întregi de medicamente care-i fuseseră prescrise în ultimii cinci ani. Să recunoaştem însă, spre lauda Harrietei, că nu arunca niciodată sticluţele. Din unele nu lipsea decât o doză, poate; Harriet acumulase atâta experienţă în materie, îrtcât putea să spună cu deplină certitudine, chiar după prima lingură: „Pune-o deoparte.

Sunt sigură că nu-mi serveşte la nimic.”

Şi cu asta, sticluţa era depozitată pe poliţă.

Îngrozitor! Numai că Harriet avea foarte multă răbdare. Era ţintuM la pat. Dar de mâncat mânca foarte bine. Uneori, într-adevăr avea. O poftă nebună de mâncare, dar şi ăsta era un aspect al bolii ei, probabil că suferea şi de stomac, pentru că tare o mai chinuiau gazele! AJtfel însă, era foarte blinda, nimeni nu-şi aducea aminte să fi avut vreodată o neînţelegere cu soţul ei. Era în toate împrejurările docilă, înţelegătoare şi plină de bunăvoinţă. Nu se dădea în lături de la niciuna din îndatoririle cele mai intime ale soţiei. Era întotdeauna acolo: în pat. Avea un trup masiv, cu pielea albă, şi un aer de sfinţenie, îţi dădea strania impresie că ar fi o vacă. Era foarte evlavioasă. Poate era o vacă sfântă.

Barras se uită la ea de parcă i-ar fi separat o distanţă uriaşă.

Care era exact atitudinea lui faţă de soţia sa? Greu de precizat în clipa aceea.

— Ţi-a mai trecut capul?

— Da, Richard, mi-a mai trecut. Nu de tot, dar, orişicât, mă simt mai bine. După ce mi-a făcut Caroline masajul, am rugat-o să-mi dea un pic din siropul acela de valeriană, pe care mi l-a prescris tânărul doctor Lewis. Cred că asta mi-a făcut bine.

— Am vrut să-ţi aduc nişte struguri de la Tynecastle, dar am uitat.

— Îţi mulţumesc, în orice caz. (Ciudat cât de des uita Richard să-i aducă strugurii ăia! Dar nu-i lipseau bunele intenţii.) Ai fost, desigur, la familia Todd, nu?

Expresia lui Richard deveni mai rigidă. Dacă ar fi fost acolo Arthur, mereu frământat de enigma tatălui lui, ar fi observat schimbarea…

— Da, am fost pe la ei. Sunt bine cu toţii. Hetty e mai drăguţă ca oricând. Se gândeşte numai la ziua ei. Împlineşte treisprezece ani săptămâna viitoare. Richard se întrerupse şi porni către uşă. Apropo, să ştii că greva a fost înfiinţa. Mâine se reia lucrul.

Gura mică a lui Harriet se rotunji într-o exclamaţie, şi mâna ei apăsă protectoare inima, învelită în flaneluţa care-i înveşmânta trupul.

— O, Richard, ce bine-mi pare! De ce nu mi-ai spus de la început? Dar e minunat. Ce uşurare pentru noi!

Richard rămase încă o clipă locului, ţinând uşa întredeschisă, înainte de a ieşi îi spuse:

— Astă-seară poţi să mă aştepţi.

— Bine, Richard.

Harriet se lăsă pe spate, şi bucuria surprizei stărui încă o vreme pe faţa ei. Apoi luă o hârtiuţă şi un creion de argint, cu capătul împodobit de un topaz. Aşternu pe hârtie următoarele cuvinte: „De spus Dr-ului Lewis – inima tresărit la vestea bună adusă de Richard”. Mai stătu o vreme gânditoare, apoi sublinie cuvântul tresărit, în cele din urmă îşi reluă lucrul de mână şi începu să croşeteze cu un aer placid.