Capitolul IX.

La o sută cincizeci de metri în inima pământului şi la mai bine de trei kilometri depărtare de puţul principal, David simţi că a sosit ora pauzei pentru gustare. Se afla în sectorul Paradis, orizontul Mixen, cel mai de jos din mina Neptun. Orizontul Globe Coal era la vreo şaizeci de metri mai sus, iar orizontul Five Quarter – deasupra lui, cu încă treizeci de metri mai sus. N-avea ceas, dar, judecind după numărul de drumuri pe care le făcuse cu vagonetele de la platforma de încărcare la rampa de descărcare, cam venise ceasul gustării.

Acum era la rampa de descărcare, împreună cu Dick, poneyul lui. Se aflau pe locul unde vagonetele pline pe care le aducea până aici erau agăţate de cablul pentru transportul mecanic şi trase sus. Aştepta ca Tally Brown să-i întoarcă vagonetele goale. Deşi nu putea să sufere sectorul Paradis, totuşi lui David îi plăcea întotdeauna rampa de descărcare. Era un loc mai răcoros, binevenit după ce asudase tot mânând căluţul încoace. Şi pe urmă, galeria era puţin mai înaltă, aşa că putea să stea drept în picioare, fără teama că se va lovi cu capul de tavan.

David medita la norocul care-l aştepta. Aproape că nu-i venea să creadă că asta e ultima sâmbătă pe care o mai petrece în adincul minei Neptun. Şi nu numai ultima sâmbătă, ci şi ultima zi! Nu, nici nu putea să-şi dea seama pe deplin de norocul lui.

Niciodată nu putuse suferi mina. Unora dintre băieţi le plăcea.

Se simţeau în abataj ca peştele în apă. Dar el de loc. Dimpotrivă!

Poate că la asta contribuia şi imaginaţia lui prea vie. Mereu îl urmărise ideea obsedantă că se află întemniţat, îngropat de viu în vizuinile astea întunecoase, ca nişte cotineţe pentru iepuri de casă, înfundate în măruntaiele pământului. Pe de altă parte, când lucra la filonul Five Quarter nu putuse scăpa de gândul că deasupra capului lui se afla marea. Domnul Carmichael (tânărul profesor de la şcoala comunală din Bethel Street, care-l ajutase să se pregătească pentru examenul de bursă) îi spusese şi cum se cheamă, în vorbirea oamenilor de ştiinţă, senzaţia aceea ciudată că eşti închis şi izolat de lumea exterioară, în adâncurile pământului; dedesubtul fundului mării. În. Timp ce deasupra, afară, străluceşte soarele, vântul aduce adieri proaspete, valurile se sparg în spume albe.

Întotdeauna se străduise cu încăpăţânare să scape de senzaţia aceea. Nu voise să se dea bătut în faţa unor asemenea gânduri. Şi totuşi, îi părea bine, chiar foarte bine că părăseşte mina Neptun, cu atât mai mult cu cât îl stăpânise mereu ideea ciudată că odată coborât în adâncul ei, mina te ţine încătuşat şi nu te mai lasă să-i scapi. Aşa spuneau şi minerii bătrâni, glumind cu flăcăii. Aducându-şi aminte, David râse singur prin întuneric. Fără doar şi poate, era pur şi simplu o glumă.

Tally aduse înapoi vagonetele goale. David cuplă patru dintre ele făcând un tren, sări pe cel din frunte, plescăi cu limba ca să-l pornească pe Dick şi-i dădu drumul pe povârnişul galeriei, cufundat în beznă. Zdrang-bang, se auzeau vagonetele lovindu-se şi zăngănind îndărătul lui, pe şinele rău aşezate. Zgomotul se înteţea pe măsură ce viteza sporea. David se mândrea cu lucrul ăsta. Mina calul foarte repede, ba chiar se pare că era cel mai iute pogonici din sectorul Paradis; şi se obişnuise cu zăngănitul vagonetelor, nu-l supăra zgomotul, oricât de mare ar fi fost. Se supăra doar dacă se întâmpla să deraieze vreun vagonet; asta îl omora pur şi simplu, căci trebuia să-!

Proptească şi să se opintească, pentru ca să-l pună iar pe şină.

Cobora mereu, repede-repede, vâjâind cu iuţeală de meteor pe lângă pereţi, aplecându-se când într-o parte, când într-alta, cârmind, ştiind când trebuie să-şi ferească scăfârlia şi când trebuie să se lase pe o parte, ca să nu fie zvârlit afară la o cotitură. Era o nebunie, o adevărată nebunie, şi taică-su îl luase de multe ori la rost că mină aşa de repede calul. Dar lui David îi plăcea emoţia. Cu o smucitură impresionantă, opri exact la punctul de încărcare.

După cum se şi aştepta, Ned Softley şi Tom Reedy, cei doi vagonetari care împingeau cărbunele de la abataj până la platforma de încărcare, şedeau pe vine într-un refugiu şi mâncau.

— Fă-te-ncoace, măi prăpăditule, şi îmbucă şi tu ceva îi strigă Tom, cu gura plină de pâine cu brânză şi trăgându-se într-o parte ca să-i facă ioc în refugiu.

David îl simpatiza pe Tom – un tânăr voinic şi bun la inimă, care luase locul lui Joe la punctul de încărcare. Se întreba de multe ori pe unde o fi ajuns Joe şi ce-o fi făcând. Se mai întreba iarăşi de ce nu-i e dor de Joe – care, la urma urmei, i-a fost totuşi tovarăş de echipă. Probabil din cauză că Tom Reedy îl înlocuia aşa de bine: era la fel de vesel, şi în plus ceva mai doritor decât Joe să te-ajute la nevoie împingând la un vagonet, şi ceva mai puţin doritor să vorbească despre lucruri porcoase. Dar, cu toate că lui David îi plăcea atât de mult tovărăşia lui Tom, îl refuză scuturând din cap:

— Mă duc jos, Tom.

De fapt David voia să ia gustarea împreună cu taică-su; ori de câte ori avea ocazia s-o facă, punea mina pe săculeţul cu merinde şi se ducea în abataj. Nici vorbă nu putea fi să scape prilejul ăsta tocmai în ultima lui zi de lucru la mină.

Galeria înclinată care ducea spre abatajele frontale era tare joasă, aşa că trebuia să meargă cocoşat. Tunelul nu era mai mare decât o cuşcă de iepuri şi aşa de întunecos că lampa Iui de miner, puţin fumegândă, nu lumina decât la un pas înainte. Era atâta umezeală în galerie, încât la fiecare pas se auzea noroiul fleoşcăind. O dată s-a lovit cu capul de tavanul solzos de bazalt şi a scăpat o înjurătură printre dinţi.

Când a ajuns la frontul de lucru, taică-su şi cu Boxerul mai munceau încă. Tăiau la cărbune ca să umple vagonetele goale pe care aveau să le aducă în curind Tom şi cu Ned. Dezbrăcaţi la piele, în afară doar de izmene şi bocanci, erau ocupaţi acum cu montarea stâlpului şi a grinzii de susţinere. David ştia că e un abataj mizerabil, unde munca era deosebit de grea. Se aşeză jos, pe un locuşor uscat, şi se uită la ei, aşteptându-i să termine. Robert Fenwick stătea într-o rină sub un colţ al filonului şi potrivea o pană, gata să doboare o bucată de cărbune. Gifâia, şi sudoarea îi ţâşnea din fiecare por, de pe tot trupul, înfăţişarea lui era a unui om sfârşit. Nu avea loc nici măcar să se întoarcă. Tavanul venea atât de jos, încât parcă îl turtea. Şi totuşi, lucra cu îndârjire. Se vedea de la o poştă că are multă experienţă şi o îndemânare cu totul ieşită din comun, împreună cu el lucra Leeming Boxerul. Cu torsul uriaş şi păros, cu cerbicea groasă ca de taur, părea un titan faţă de Robert. Nu scotea nici un cuvânt; mesteca furios tutun. Mesteca intr-una, scuipa şi tăia cărbune. Davirfâşi dădu seama – şi un val de recunoştinţă îi încălzi inima – că Boxerul căuta să-l cruţe pe taică-su, ducând de fapt greul lucrului, făcind treburile cele mai obositoare. Sudoarea şiroia pe faţa turtită a Boxerului, care nu mai amintea de loc de acel băiat-mânune de pe ringul de box.

În cele din urmă încetară lucrul, se şterseră cu flanelele, pe care apoi le îmbrăcară, şi veniră să stea jos lingă David.

— Bună, Davey, îi spuse Robert dând cu ochii de el.

— Bună, tată.

Harry Brace şi Bob Ogle ieşiră dintr-o altă galerie şi li se alăturară, în urma lor venea tăcut Hughie, fratele lui David. Se apucară cu toţii să-şi îmbuce merindele.

Pentru David, după o dimineaţă grea de lucru, pâinea cu slănină crudă, pe care i-o pregătise maică-sa, era un deliciu. Din păcate însă, vedea că taică-su abia atinge mâncarea, şi mai mult bea ceai rece din ploscă, cu înghiţituri mari. Abia într-un târziu scoase şi plăcinta din săculeţ. De când se împăcase cu el, Martha îi pregătea merinde foarte gustoase. Dar Robert îi dădu jumătate din plăcintă Boxerului, spunând că lui nu prea i-e foame.

— Nici nu-i de mirare, când lucrezi într-un abataj împuţit ca ăsta, îşi dădu cu părerea Harry Brace, arătând cu capul spre frontul de lucru al lui Robert. Cui nu i-ar tăia pofta de mâncare?

— Să fiu al dracului dacă ai unde să-ţi ţii capul! Adăugă Boxerul, clefăind plăcinta cu pofta unui om căruia nevasta nu-i dădea decit pâine goală cu câteva picături de untură. Da să fiu al dracului, plăcinta asta e straşnică!

— Ce-i mai rău e cu umezeala, ^mentă Ogle. Asta le pune capac la toate. Zău, parcă tavanul ar singera apă.

Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt doar de sforăitul ritmic al aerului în aspiratorul pompei. Zgomotul acesta răsuna prin întuneric, amestecându-se cu clipocitul şi gâlgâitul apei, prin ventilele de jos ale pompei. Deşi urechea lor abia înregistra acest sunet, totuşi, în subconştient, fiecare muncitor lua notă cu plăcere de el, ştiind că asta înseamnă securitate, buna funcţionare a pompei.

Harry Brace se întoarse către Robert.

— Dar parcă tot nu e aşa de rău ca la Băltoacă.

— Nuuu! Spuse calm Robert. Din fericire, am scăpat de iadul ăla.

Boxerul interveni:

— Dacă cumva te supără udeala, Harry, ar fi bine să-i ceri nevesti-ti să-ţi dea o pelincă.

Toată lumea râse. Fericit de acest succes, Boxerul îl înghionti vesel pe David:

— Ascultă, mă, că tu eşti mai căpos, nu mă poţi ajuta să scap de udeala de la fundul meu?

— Dacă ţî-aş trage un picior în fund, te-ar ajuta cu ceva? Îi propuse David cam acru.

Minerii hohotiră şi mai tare. Boxerul rinji; în lumina slabă din colţul acela întunecos, părea un diavol uriaş, cu trupul aplecat într-un râs sardonic.

— Bun băiat! Bun băiat! Asta curat că mi l-ar mai încălzi niţel, zise Boxerul aprobând spusele lui David, pe care-l cântărea cu ochiul lui fără expresie. Eşti mintos nevoie-mare. E adevărat ce-am auzit, că te duci la Tynecast le să-i înveţi carte pe profesorii ăia de la colegiul Baddeley?

— Sper să mă înveţe ei pe mine câte ceva.

— Da la urma urmei, zău că nu-njeleg de ce te duci, insistă Boxerul, făcindu-i cu ochiul lui Roberî. Nu vrei şi tu să ajungi, cind îi creşte mare, un miner adevărat, ca mine, cu o siluetă şi cu o faţă elegantă? Şi să faci avere, şi s$ ai bani puşi deoparte la banca Fiddler?

De data asta, Robert nu înţelese gluma.

— Băiatul se duce pentru că vreau eu să scape de aici, spuse el sever. Şi accentul pătimaş pus pe ultimul cuvânt îi reduse pe toţi la tăcere. Robert continuă: Băiatul îşi încearcă norocul. A muncit pe brânci, a reuşit la examenul de bursă, şi luni pleacă la Tynecastle.

Urmă o pauză, după care Hughie, cel de obicei tăcut, declară deodată ritos:

— Ce n-aş da să cunosc şi eu oraşul Tynecastle! Mi-ar place grozav să asist la meciurile echipei United.

Nostalgia din glasul lui Hughie stârni iar risul Boxerului.

— N-avea nici o grijă, băiete, ii spuse el, bătâadu-l pe spinare.

Mâine-poimâine parcă te văd chiar pe tine jucând în echipa United.

Am fost ia meciurile tale şi. Am văzut cit iţi poate pielea. Zău, am auzit că selecţionera! Echipei Tynecastle o să vină să te vadă la viitorul tău meci în echipa Sieescaie.

Hughie roşi sub praful de cărbune. Ştia că Boxerul U ia peste picior, dar nu-i păsa. In ciuda glumelor lor, într-o bună zi avea să ajungă acolo. Şi atunci o să le-arate el, şi încă destul de curând, zău aşa!

Pe neaşteptate, Brace ridică ochii şi, ţinând capul aplecat într-o parte, trase cu urechea către galeria înclinată,.

— Hei! Dar ce s-a îiuâmpâat cu pompa?

Boxerul se opri din mestecat, toată lumea rămase tăcută ascultând cu urechile ciulite către interiorul galeriei. Sforăitul pompei încetase. Mai bine de un minut nimeni nu scoase o vorbă. David simţi o răceală ciudată înfiorându-i spinarea:

— Fir-ar al dracului să fie! Spuse lăbărţat Boxerul, cu mirarea omului care înţelege greu lucrurile. Ei, ce ziceţi de chestiâxasta?

Pompa ne-a părăsit taman acu, la nevoie.

Ogle, care nu lucra de mult în sectorul Paradis, se ridică în picioare şi căută aiimentaforui, apoi se pripi să strige:

— Creşte nivelul, e mai multă apă aici decât era adineauri, mult mai multă. Se opri, îşi vârî mina până la cot în apa din alimentator, apoi, cu o nelinişte bruscă, spuse: Cred că ar fi bine să-l cauţi pe contramaistru.

— Stai puţin! Îl opri Robert pe un ton devenit deodată poruncitor. Apoi adăugă pe un ton mai moale: Lasă-î pe Dinning în pace pe unde s-o fi aflând. Aşteaptă o clipă! Stai puţin! Pompele de felul ăsta nu se strică aşa uşor, şi eu cred că de fapt nici asta nu s-a stricat. Poate să se fi înnămolit doar sorbul. Mă ocup eu de ea.

Se ridică liniştit, fără grabă, şi coborî povârnişul galeriei. Ceilalţi aşteptară în tăcere. Peste cinci minute se auzi iarăşi sorbitura domoală a ventilului curăţat, şi gâlgâitul răguşit al apei se porni din nou. Câteva minute mai târziu, pornpa îşi recapătă sforăitul sănătos, şi oamenii se destinseră. Toţi erau din nou încrezători, iar inima lui David se umplu de mândric pentru taică-su, care se pricepea la toate.

— Al draciiiui să fiu., oftă Ogle.

Boxerul îl luă în râs:

— Nu ştiai, mă, că dacă eşti în schimb cu Robert Fenwick nu trebuie să-ţi fie frică de nimic? Vitvo-ncoa, să mai umpli nişte vagoneâe. Dacă stai acolo pe vine toată ziua, nu scoţi nici un ban.

Boxerul se ridică şi-şi scoase flanela; Brace, Hughie şi Ogle se duseră înapoi la locul lor de muncă; David porni către vagonetele lui, trecând la plecare pe lângă Roberî.

— Repede ai mai lămurit povestea aia, Robert! Îi spuse Boxerul Şi Ogle ăsta, care ne şi vedea cu apa până la bărbie! Râse el vesel.

În schimb Robert nu râdea. Îşi scoase flaneaua de corp cu o expresie ciudată pe faţa trasă; parcă gândurile lui ar fi fost cu totul în altă parte. Fără să se uite, aruncă flaneaua de pe el drept într-o băltoacă.

Se apucară din nou de lucru. Făceau vânt târnăcoapelor, tăiau cărbunele şi-l doborau. Se broboniră iar de sudoare. Praful de cărbune se lipea ca un jeg de pielea lor. La o sută cincizeci de metri în inima pământului, la mai bine de trei kilometri de puţul principal, umezeala se scurgea încetişor din tavan, se prelingea neîncetat, ca o ploaie nevăzută într-o noapte întunecoasă. Dar pretutindeni, în jurul lor, plutea sforăitul ritmic al pompei.