Capitolul VIII.

Pentru Martha a fost o ruşine cumplită. Niciodată în viaţă nu-şi închipuise că o să j se întâmple aşa ceva. Nici măcar prin gând nu-i trecuse. A fost o lovitură nemaipomenită. Robotea prin bucătărie, încercând cu furculiţa cartofii puşi la fiert, ridicând capacul oalei în care fierbea carnea şi străduindu-se din răsputeri să alunge gindul care o obseda. Trudă zadarnică. Trebuia să se gândească la asta.

Degeaba izgonea gândul, degeaba se lupta cu el, pentru că gândul nu se dădea bătut: era oare posibil ca ea, Martha Redpath pe numele ei de fată, să ajungă în halul asta? Neam de neamul ei nu fuseseră puşcăriaşi, familia Redpath, oameni cu frica lui Dumnezeu, nelipsiţi duminica de la biserică, metodişâi convinşi, mineri cinstiţi din tată-n fiu; şi-arnintea cu mindrie de patru generaţii de strămoşi, şi niciunul nu avea nici cea mai mică pată. Cu toţii munciseră ca nişte oameni de treabă în subteran şi se purtaseră ca nişte oameni de treabă în viaţa de toate zilele. Şi acum? Acum nu mai era o Redpath, era o Fenwick, soţia lui Robert Fenwick. Iar acesta se afla la puşcărie.

Faţa i se contractă de amărăciune. La puşcărie! O ardea această imagine, aşa cum o mai arsese de o sută de ori până atunci. Tot acest tablou o seca la inimă: Robert sjând în boxa acuzaţilor, alături de Leeming. Auzi, tocmai alături de Leeming! Tribunalul era prezidat de James Ramage. Era un bărbat cu faţa grosolană, pocnind de sănătate. Zbiera şi spunea pe şleau tot ce-i venea la gură, impunându-şi punctul de vedere. A fost şi ea la judecată. N-a avut încotro, era de datoria ei să se ducă. A fost acolo, a văzut şi a auzit totul.

Sentinţa a fost trei săptămâni de închisoare, fără posibilitatea de compensare prin amendă. I-a venit să urle când l-a auzit pe Ramage pronunţând sentinţa. Mare minune că n-a murit. Numai mândria a ţinut-o m viaţă. Din mândrie a rămas ca împietrită. Tot mândria i-a slujit ca să reziste de-a lungul atâtor zile înfiorătoare, i-a ajutat chiar şi azi după amiază, când, întorcându-se din cursele de prin oraş cu cumpărăturile, s-a întâlnit cu soţia lui Leeming Boxerul. Doamna Leeming i-a aţinut calea la colţul uliţei Alma şi i-a spus cu o voce puternică, dar compătimitoare, că soţii lor vor fi eliberaţi sâmbătă.

Auzi, domnule, soţii lor vor fi eliberaţi!

Uitându-se la ceas – primul lucru pe care i-l scosese Sammy de la muntele de pietate – trase băiţa de cositor în faţa focului şi începu s-o umple cu apă fierbinte de la spălătorie. Drept căuş luase o oală de tuci, dar drumurile repetate cu greutatea aceea mare în braţe o puseseră la grea încercare, în ultima vreme nu se simţea prea bine. Îşi dădea seama că o roade o boală, şi în momentul de faţă era slabă şi se clătina pe picioare. Pe deasupra mai avea şi dureri. Se văzu silită să facă o pauză până mai trece junghiul din burtă. Ştia bine că toate astea erau din pricina grijilor, fiindcă altfel era femeie în putere; avea ideea fixă că s-ar simţi mult mai bine dacă pruncul din pântece ar da semne de viaţă. Dar pruncul nu făcea nici o mişcare, ea nu simţea decât o greutate, o apăsare chinuitoare.

Ceasul bătu cinci, şi curând după aceea pe tot cuprinsul Teraselor răsună tropăitul domol al oamenilor istoviţi. După ce munceau nouă ceasuri în măruntaiele pământului, la ieşirea din schimb mai trebuia să ia în piept şi povârnişul mahalalei. Dar era o muncă cinstită şi bună, care le pătrunsese până-n măduva oaselor, aşa cum îi pătrunsese şi ei. Avea băieţi tineri şi voinici. Asta era munca lor, şi ea alta nu le dorea.

Tocmai când gândea astfel, se deschise uşa, şi cei trei băieţi intrară pe rând. Mai întâi Hughie, apoi David şi în sfârşit Sammy care îi aducea sub braţ o legătură de lemne subţiri pentru aprins focul.

Dragul de el, întotdeauna era atent cu maică-sa! Un val de căldură îi alungă răceala mohorâtă din inimă. Deodată îi veni să-l stringă în braţe pe Sammy şi să plângă pe umărul lui.

Băieţii îi scrutară faţa: în ultimele zile atmosfera din casă era apăsătoare. Şi Martha însăşi contribuia la asta: era aspră cu ei şi nimeni nu-i putea intra în voie. De altfel îşi dădea singură seama de tot, şi băieţii ti iscodeau într-una chipul. Lucrul ăsta o jignea, deşi era conştientă de vina ei.

— Bună, mamă! Zâmbi Sammy, şi dinţii lui părură mai albi, în contrast cu negreala prafului de cărbune pe care sudoarea i-l lipise de obraz.

Îi plăcea cum îi spunea băiatul: „mamă”, şi nu „mico”, cum se obişnuia prin vecini. Totuşi, nu le răspunse, le făcu doar semn cu capul către baia pregătită şfse întoarse să pună masa.

Băieţii se dâzbrăcară în prezenţa mamei lor; îşi scoaseră bocancii, jachetele, flanelele de corp şi izmenele, toate îmbibate de apă, sudoare şi murdărie de la mină. Goi puşcă, intrară toţi în băiţa neîncăpătoare şi, în aburul care ieşea din apa clocotită, începură să se frece unul pe altul pe spinare. Erau foarte înghesuiţi dar baia asta avea totdeauna ceva prietenos. Numai că în seara asta nu le ardea de glumă. Sam încerca să înveselească puţin atmosfera înghiontindu-l pe David şi rânjind:

— Mişcă-te niţel mai spre pat, hipopotamule! După un timp iar glumi: Hei, mă, care ai înghiţit săpunul?

Dar umorul ăsta era tare forţat. Povara care apăsa asupra casei, asupra chipului mamei îi punea o stavilă. Se îmbrăcară fără să se mai zbenguie şi se aşezară la masă, aproape fără să rostească o vorbă.

Mâncarea era bună. Porţii mari de ostropel, gustos, cu ceapă şi cartofi care se topeau în gură. Martha totdeauna gătea o cină bună, ştiind cit de mult înseamnă asta pentru un bărbat. Acuma – că slavă Domnului!

— Încetase nenorocita aia de grevă, putea în sfârşit să le dea de mâncare ca lumea. Stătea şi se uita la ei cum mănâncă, umplându-le din nou farfuriile când se goleau. Ei nu-i era foame, bău numai puţin ceai. Dar nici ceaiul nu-i ajută prea mult. O apucă un junghi în spate, spintecându-i sfişietor sinii, îi trecu însă repede, înainte de a-şi da seama de semnificaţia durerii.

Băieţii isprăviră masa. Primul care s-a ridicat a fost David. S-a îndreptat spre cotlonul unde-şi ţinea cărţile, s-a aşezat pe un scăunel lingă vatră, cu un carneţel pe genunchi şi creionul în mină. „Latina, gândi Martha mohorâtă, acum şi-a găsit să înveţe latineşte!” Nimerindu-se pe fondul amărăciunii ei, gândul acesta o scotea din fire. Şi învăţătura asta se datora tot lui Robert. El ţinea morţiş ca băiatul să meargă la liceu, să candideze la anul pentru o bursă, să se ridice deasupra oamenilor de soiul lui. Robert îl înscrisese în clasa domnului Carmichael de la cursurile serale ale şcolii din Bethel Street.

Iar ea, care se trăgea dintr-o veche familie de cărbunari şi care era o femeie mândră de clasa din care făcea parte, dispreţuia în felul ei învăţătura, fiind sigură că n-o să le aducă nimic bun.

Apoi se ridică şi Hughie, se duse la spălătorie, de unde se întoarse cu un ciocan şi un calapod, cu vechile lui ghete de fotbal şi douăsprezece crampoane din noi de piele. Departe de toţi ceilalţi, băiatul se aşeză pe vine în fundul bucătăriei şi, aplecându-şi capul brun, lucios încă de pe urma băii începu să bată crampoanele. După obiceiul lui, era tăcut şi absorbit de treaba pe care o făcea. Sâmbăta trecută, când îi dăduse maicăsi leafa, îşi oprise şase penny. Şi-i oprise pur şi simplu, fără să-i spună nimic Marthei. Nici nu era greu de ghicit pentru ce o făcuse. Fotbalul! Dar nu era vorba numai de dragostea pentru sport, măcar că-l iubea din toată inima. Nu, ea ştia bine că Hughie avea un interes mai profund. Voia să devină vedetă, fotbalist în prima categorie, o celebritate care scoate şase lire pe săptămână de pe urma măiestriei la acest joc al iscusinţei. Asta era totodată taina şi ambiţia din inima lui Hughie. Asta îl făcea să se abţină de la fumat, asta îl împiedica să bea măcar un ţap de bere duminica, cum obişnuiau ceilalţi; asta îl făcea să nu vorbească cu fetele. Hughie nici măcar nu se uita la vreo fată, deşi, după cum ştia înverşunare a lui Hughie. Da, da, pasiunea lui nu-i dădea pace maică-si.

Instinctiv, privirea i se întoarse către Sammy, care stătea încă la masă şi trăgea neliniştit linii pe musama cu coada furculiţei, de parc-ar fi desenat. Băiatul îi simţi privirea, pentru cj» după o clipă lăsă jos furculiţa şi se ridică de pe scaun cu un aer spăsit. Rămase în picioare, cu mâiniie în buzunare, fără să ştie prea bine ce are de făcut, apoi se duse la ciobul de oglindă de deasupra chiuvetei. Luă pieptenele, care se afla întotdeauna în spatele savonierei, îl udă şi-şi aranja cu grijă cărarea. După aceea luă un guler curat, pe care i-l scrobise şi i-l călcase Martha chiar în după-masa acelei zile, punându-i-l apoi pe suportul de prosoape de lângă cămin. Băiatul îşi potrivi gulerul, îşi aranja frumos cravata şi se găti cu grijă. Pe urmă fluierând ca să-şi dea curaj, îşi smulse şapca din cui şi se îndreptă fără grabă spre uşă.

Mina Marthei, rezemată pe genunchi, se încleşta atât de tare, încât încheieturile degetelor se albiră.

— Sammy!

Ajuns în prag, Sam se întoarse de parc-ar fi primit un glonţ în spate.

— Unde te duci?

— În oraş, mamă.

Martha nu se lăsă intimidată de zâmbetul lui.

— Ştiu că te duci în oraş, dar unde anume?

— Pe strada asta în jos.

— Ajungi în strada Cheiului?

Băiatul o privi, şi faţa lui simplă, deschisă, se împurpura.

Trăsăturile i se înăspriră de încăpăţânare.

— Da, mamă, dacă vrei să ştii, mă duc în jos, pe strada Cheiului.

Va să zică, instinctul n-o înşelase; băiatul se ducea la Annie Macer. Ea nu putea suferi familia Macer, n-avea încredere în ei nici în nechibzuitul de tată, nici în destrăbălatul de băiat, Pug Macer.

Aparţineau aceleiaşi categorii ca şi familia Leeming – nu erau de soi. Nici nu erau măcar mineri – erau „din neamul pescarilor”.

Făceau parte din acea comunitate separată care ducea o viaţă nesigură – „sărăcie cu lustru”, le spunea Martha; într-o lună trăiau pe picior mare, iar în luna următoare îşi amanetau şi vasul, şi năvoadele, împotriva lui Annie personal n-avea nimic; unii ziceau chiar că e o fată bună; dar nu era mireasa pe care o visa ea pentru băiatul ei. Nu se trăgea dintr-o familie potrivită pentru Sammy; umbla cu panerele de peşte pe stradă, iar într-un an se dusese chiar la Yarmouth şi lucrase la o fabrică de conserve, scoţând maţele din scrumbii, ca să refacă bugetul familiei Macer într-o vreme când le mersese mai prost. Adică Sammy, fiul ei cel mai scump, pe care spera să-l vadă într-o bună zi cel mai grozav lucrător de abataj din mina Neptun, să se însoare cu una care scoate maţele la scrumbii! Nici în ruptul capului! Nici în ruptul capului! Oftă din rărunchi.

— Sammy, n-aş vrea să pleci astă-seară.

— Bine, mamă, dar am făgăduit. Am zis că ies în oraş cu Pug.

Şi vine şi Annie.

— Asta n-are importanţă, Sammy. Glasul ei deveni aspru, strident. Aş prefera să nu te duci.

Băiatul o înfruntă; şi în ochii lui iubitori, de câine credincios, maică-sa văzu deodată dârzenia, o dârzenie nemaiîntâlnită până atunci.

— Mamă, dar mă aşteaptă Annie. Te rog să mă ierţi, însă trebuie să mă duc.

Plecă, închizând încetişor uşa.

Martha rămase locului, paralizată; era prima dată când se întâmpla ca Sammy să iasă din cuvântul ei. Parcă i-ar fi tras o palmă.

Conştientă de privirile furişe ale lui David şi Hughie, încercă să se stăpânească. Se ridică, strânse masa, spălă vasele, cu mâinile tremurânde.

David o întrebă dacă nu vrea să-i şteargă el farfuriile.

Martha clătină din cap şi le şterse singură. Apoi se apucă de cârpit. Îi veni destul de greu să-şi pună aţa în ac. Luă o flanea veche pe care o purta Sammy la mină, aşa de peticită încât abia dacă mai rămăsese vreo bucăţică din materialul de la început. La vederea hainelor lui de miner i se rupse inima. Prea fusese aspră cu Sammy.

Îşi dădu deodată seama că n-a ştiut cum să-l ia pe băiat şi că ea, nu Sammy, a fost de vină. Gândul ăsta îi străpunse inima; Sammy ar fi făcut orice pentru ea, absolut orice, dacă ştia cum să-l ia.

Cu ochii înceţoşaţi, se apucă să coasă la flanea, când deodată o săgeta un junghi din spate. De data asta era o durere cumplită, care o înţepeni, într-o clipă, recunoscu durerea. Aştepta cu sufletul la gură. Junghiul îi trecu şi apoi îi reveni. Fără o vorbă, se ridică şi ieşi prin bucătărie în spatele casei. Mai mult târându-se decât mergând, ajunse până la closet. Da, asta era.

Rămase afară, învăluită în tăcerea întunecată a nopţii, sprijinindu-se cu o mină de gărduţul ce despărţea curţile, iar cu cealaltă apăsându-şi pântecele umflat. Se năpustise asupra ei şi această ultimă ruşine, tocmai acum, când bărbat-su era la închisoare. Şi toate astea în faţa copiilor, care se făcuseră băieţi mari. Gândurile i se învălmăşeau în minte, dar chipul ei purta aceeaşi expresie de nepătruns ca şi bezna înconjurătoare. Nu voia să-l cheme pe doctorul Scott şi nici pe doamna Reedy, moaşa. Robert făcuse nebunia de a pune la bătaie toate economiile lor pentru sprijinirea grevei. Era înglodată în datorii, aşa că nu putea şi nici nu voia, în nici un caz, să mai facă cheltuieli, într-o clipă, luă hotărârea. Se întoarse în casă.

— David! Du-te repede la doamna Brace. Spune-i să vină chiar acum la mine.

Speriat, băiatul o privi întrebător. Martha nu ţinuse niciodată ' prea mult la David, care fusese întotdeauna favoritul lui taică-su, dar acum o înduioşa expresia din ochii lui. I se adresă din nou, cu mai multă blândeţe:

— Nu te speria, Davey, nu mă simt aşa bine., În timp ce băiatul ieşea în grabă din casă, ea se îndrepta spre cufărul în care-şi ţinea bruma de rufărie şi îl descuie. Apoi, cu mişcări stângace, ridicând pe rând câte-un picior, cu greutate, se căţără pe scara ce ducea sus, în camera băieţilor.

Doamna Brace veni pe dată din casa vecină. Era o femeie inimoasă, foarte corpolentă, care gâfiia mereu; ai M zis, judecind după înfăţişarea ei greoaie, că ea trebuie să nască. Dar nu era aşa. Hannah Brace era „surpată”, după cum zicea ea; avea o mare hernie ombilicală, urmare a sarcinilor repetate, şi măcar că Harry, bărbat-su, îi promitea în fiecare an la Crăciun că o să-i cumpere un bandaj, nici până acum nu avea cu ce să-şi strângă burta; în fiecare seară la culcare, cu un gest solemn, îşi împingea înăuntru carnea revărsată, dar în fiecare dimineaţă când se scula, umflătura ţâştiea din nou afară.

Ajunsese să fie preocupată de surpătura ei ca de un obiect intim; hernia forma un subiect de conversaţie pe care-l aborda cu prietenii aşa cum alţii vorbesc despre vreme. Urcă şi ea cu multă prudenţă scara şi dispăru în camera de sus.

David şi Hughie rămaseră în bucătărie. Hughie încetase să mai bocănească la ghetele de sport şi se prefăcea acum că e absorbit de lectura unui ziar. David se prefăcea şi el că citeşte. Dar din când în când, băieţii îşi întorceau privirile, nedumeriţi în faţa misterului care se săvârşea în camera de deasupra, în ochii amândurora stăruia o ruşine ciudată. Ce lucru îngrozitor! Şi tocmai mamei lor să i se întâmple!

Din dormitor nu se auzea alt zgomot decât duduitul picioarelor greoaie ale doamnei Brace. Forfotea de colo până colo. O dată strigă la ei să-i aducă o oală cu apă fierbinte. I-o aduse Davy.

La zece se întoarse şi Sam. Era palid, speriat şi strângea din fălci, gata să înfrunte un scandal cumplit. Fraţii lui îl puseră la curent. Se împurpura la faţă, aşa cum i se întâmpla adesea, şi-l cuprinseră remuşcările. Sam nu putea să suporte duşmănia şi pica. Îşi ridică privirea spre tavan.

— Săraca mama!

Atâta spuse, şi niciunul nu îndrăzni să mai scoată o vorbă.

La unsprezece fără douăzeci, doamna Brace coborî ţinând în mână un pacheţel învelit în jurnal. Era tristă şi părea în culmea agitaţiei, îşi spălă mâinile roşii la chiuvetă şi bău puţină apă rece; apoi î se adresă lui Sammy, ca fiind cel mai vârstnic dintre băieji:

— Era fetiţă, spuse ea. Frumuşică, săraca, dar născută moartă.

Da, moartă, din păcate. N-aveţi voi grijă, că am moşit-o la fel de bine ca doamna Reedy, dar degeaba toată truda. Am să vin mâine să pregătesc înmormântarea. Acuma du-i maică-ti o ceaşcă de cacao. Se simte binişor; eu din păcate trebuie să pregătesc mâncarea omului meu, că intră în schimbul de dimineaţă.

Ridică cu grijă pachetul şi-i zâmbi blând lui David, care privea la pata roşie de sânge ce străbătuse prin hârtia de ziar. Apoi, doamna Brace ieşi, legănându-se ca o raţă.

Sam făcu o ceaşcă de cacao şi i-o duse Marthei. Rămase vreo zece minute sus. Când se întoarse, era galben ca ceara şi avea fruntea brobonită de sudoare. Plecase la distracţie şi se întorsese acasă pentru a da ochi cu moartea. David trăgea nădejde că Sam o să vorbească ceva, o să le spună că mama lor se simte bine. Dar Sam le spuse doar atât:

— Culcaţi-vă aici, băieţi. O vreme o să dormim toţi trei la un loc, în bucătărie.

A doua zi dimineaţă, joi, doamna Brace veni s-o vadă pe Martha, şi, după cum făgăduise, griji copilul născut mort. David se întorsese înaintea celorlalţi de la mină; în seara aceea avusese norocul să prindă ascensorul mai devreme şi să iasă din mină cu două ture înaintea grosului lucrătorilor din schimbul lui. Intră în bucătăria întunecată şi găsi pe bufet trupul pruncului.

Se apropie şi îl privi cu un ciudat amestec de spaimă şi respect.

Era tare micuţ. Minutele nu erau mai mari decât petalele de nufăr.

Nici nu avea unghii la degete. Căpşorul i-ar fi încăput în palmă; feţişoara albă, ca de marmură, avea trăsături perfecte; buzele subţiri, vinete, se des făcuseră parcă mirate, că-n locul vieţii venise moartea.

Ca o pricepută profesionistă, doamna Brace umpluse gura şi nările „copilului cu vată. Acum, privind peste umărul lui David, îi explica, nu fără oarecare mândrie:

— Tare-i frumuşică! Dar maică-ta n-a putut s-o rabde sus, în cameră cu ea.

David aproape că nu auzea ce. Spune. Neputindu-şi lua ochii de la pruncul născut mort, simţea cum îl năpădeşte o mânie surdă, încăpăţânată. De ce oare au fost rânduite aşa lucrurile? De ce să nu fi avut maică-sa hrana, îngrijirea, atenţia, într-un cuvânt, toate cele necesare unei femei în situaţia ei? De ce nu trăia copilul ăsta, de ce nu zâmbea şi nu sugea la sinul ei? Gândul ăsta îl durea, ii aţiţa în inimă o indignare cumplită. Ca şi în ziua în care familia Plinsa îi dăduse de mâncare, o coardă vibra profund, dureros, înăuntrul lui; din nou îşi jură, cu toată patima mută a sufletului său tânăr, să facă ceva… Ceva…

Nu ştia prea bine nici ce, nici cum… Dar avea s-o facă… Să răspundă cu o lovitură distrugătoare la atacurile inumane ale vieţii.

Sam şi Hughie se întoarseră împreună. Se uitară la copil, înainte de a-şi scoate hainele de mină, se aşezară şi mâncară slănina pe care le-o prăjise doamna Brace. Nu era o masă bună, ca aceea cu • care erau obişnuiţi; cartofii nu erau bine fierţi, n-aveau nici destulă apă pentru baie, bucătăria era întoarsă pe dos, nici un lucru nu era la locul lui; simţeau din plin lipsa mamei lor.

Mai târziu, când Sammy coborî din camera de sus, aruncă priviri piezişe fraţilor lui. Le spuse jenat:

— Nici nu vrea să audă de înmormântare. Am încercat s-o conving, dar degeaba. Zice că acuma, după grevă, nu avem de unde să scoatem banii.

— Bine, Sammy, dar trebuie neapărat! Strigă David. Întreab-o şi pe doamna Brace…

Au chemat-o pe doamna Brace, s-o convingă pe Martha. Totul a fost în zadar; nu s-a lăsat înduplecată. O împietrea amărăciunea, făcând-o să duşmănească acest copil, de care nu simţise nici o nevoie şi care acum nu mai avea nevoie de ea. Legea nu cerea neapărat o înmormântare. Nici nu voia să audă de prapuri şi de toate celelalte podoabe cerute de o înmormântare obişnuită.

Hughie, îndemânatic cum era, făcu un sicriu destul de bun din nişte scânduri simple de la mină. Îl căptuşi cu hârtie albă, curată şi puse trupuşorul în lada asta ordinară. Apoi bătu capacul în cuie.

Joi seara, târziu, Sam luă lada sub braţ şi plecă de unul singur.

Nu le dădu voie nici lui Hughie, nici lui David să-l însoţească. Era întuneric şi bătea vântul. Până la întoarcerea lui n-au ştiut unde s-q dus. Apoi le-a spus. Împrumutase cinci şilingi de la Pug, fratele cel mare al lui Annie Macer, ca să-i plătească lui Geddes, paznicul de la cimitir. Geddes i-a dat voie să îngroape copilul, fără ceremonie, într-un colţ al cimitirului. David se gândea adeseori la mormântul acela prea puţin adânc; n-a aflat niciodată unde se găseşte, dar ştia cel puţin că e departe de groapa calicilor; atât a putut să smulgă de la Sammy.

Trecu şi vinerea, şi în sfârşit veni ziua de sâmbătă, ziua eliberării lui Robert. Martha născuse miercuri seară. Sâmbătă la prânz se sculase din pat şi aştepta… Îl aştepta pe el, pe Robert.

Sosi la opt seara şi o găsi în bucătărie, singură. Făcu aşa de puţin zgomot la intrare, încât nici nu-l simţi că se află acolo. Şi cum stătea aşa încovoiată deasupra focului, tuşea lui o făcu să se întoarcă brusc.

Se uitară lung unul la altul. El liniştit, fără pică, ea cu acea teribilă nemulţumire, care îi mocnea ca un foc negru în străfundul ochilor.

Nu schimbară nici o vorbă. Robert îşi aruncă şapca pe canapea şi se aşeză la masă, ca un om istovit. Martha se duse imediat la cuptor, de unde scoase farfuria cu cina, pe care i-o ţinuse acolo, să nu se răcească. Cu aceeaşi muţenie înspăimântătoare îi aşternu dinainte mâncarea.

Robert începu să înfulece, aruncând din când în când câte-o privire, iscodindu-i trupul. Privirile lui căpătau din ce în ce aerul că şi-ar cere iertare, în cele din urmă îi spuse:

— Ce s-a întâmplat cu tine, fetiţo?

Martha tremura de indignare.

— Nu-mi spune „fetiţo”.

Robert înţelese ce s-a întâmplat; începu să-l cuprindă un fel de curiozitate.

— Ce era?

Martha ştia că Robert îşi dorise întotdeauna o fată. Şi atunci, ca să-l rănească şi mai dureros, îi spuse că fata lui a murit.

— Va să zică, aşa a fost să fie, oftă el. Apoi o întrebă: Te-ai chinuit rău, fetiţo?

Bra prea mult. Martha nu catadicsi să-i răspundă pe dată; cu o umilinţă de slujnică amantă, îi luă farfuria pe care o golise, şi-i puse dinainte o ceaşcă de ceai. Apoi spuse:

— De când te-am cunoscut pe tine am avut timp să mă deprind cu chinurile.

Deşi venise acasă cu gândul să trăiască în linişte, atitudinea ei sălbatică îi stârni clocotul sângelui în vinele obosite.

— Eu n-am nici un amestec în toate cele întâmplate, îi spuse el, izbucnind cu o duşmănie care o egala pe a ei. Sper că înţelegi că m-au închis degeaba.

— Ba nu-nţeleg de loc, îi răspunse ea, înfruntându-l cu mâinile în şold.

— Dar tu nu vezi că-mi purtau sâmbetele din pricina grevei?

— Nici nu mă miră, îi răspunse ea, gâfâind de minie.

Atunci Robert nu se mai putu stapâni. Pentru numele lui Dumnezeu, dar la urma urmei ce făcuse? I-a pus pe oameni să declare grevă, temându-se pentru ei, în adâncul inimii lui, că munceau în pericolul din Băltoacă; şi când colo, la sfârşit ei, şi-au bătut joc de el, î-au scuipat şi l-au lăsat să meargă la închisoare? Fără nici o vină.

Îl copleşeau valuri de furie împotriva soartei şi împotriva nevestei lui. Ridică mina şi o pocni peste obraz.

Martha nici nu clinti. Primi palma, de parcă i-ar fi fost recunoscătoare. I se umflară nările.

— Mulţumesc, îi spuse ea. Eşti foarte bun cu mine. Atâta îmi mai lipsea!

Robert se prăbuşi înapoi pe scaun, mai palid chiar decât ea.

Apoi începu să tuşească. Era tuşea lui profundă, hârâită. Avea un acces chinuitor. Când îi trecu, rămase încovoiat, înfrânt; apoi se ridică, îşi aruncă hainele de pe el şi se culcă în patul din bucătărie.

A doua zi, duminică, deşi se trezi la şapte, lenevi în pat toată dimineaţa. Martha se sculă devreme şi se duse la biserică. Făcu un mare efort ca să se ducă, să înfrunte privirile oamenilor, jignirile şi compătimirea enoriaşilor din parohia Bethel Street. O făcu totuşi, pe de o parte ca să se desolidarizeze de el, şi pe de altă parte ca să-şi restabilească demnitatea. Prânzul a fost un chin, mai ales pentru băieţi. Nu puteau să sufere zilele în care răbufnea pe faţă duşmănia dintre părinţii lor. Sentimentul ăsta paraliza întreaga casă, plana asupra lor, dându-le o senzaţie de degradare.

După masă, Robert se duse la mină. Dacă s-ar fi trezit concediat n-ar fi fost surprins. Dar nu era aşa. Înţelesese vag că prietenia lui cu Heddon, delegatul minerilor, şi cu Harry Nugent de la sindicat îi fusese de ajutor în această privinţă. Ceea ce-i salvase slujba de la mina Neptun era teama patronului de a nu se pune prea rău cu sindicatul.

Se întoarse acasă, fără să se mai abată pe nicăieri, se aşeză lingă foc, citi, apoi se culcă fără o vorbă, în taina nopţii îl trezi crainicul, şi la ora două se şi afla la mină, în primul schimb de dimineaţă.

În aceeaşi furtună de duşmănie neîmpăcată, Martha se pregăti toată ziua pentru întoarcerea lui. Lasă, c-avea să-i arate ea, avea să-i scoată ea răutatea pe nas… Se tot uita la ceas, cu impresia că vremea nu trece destul de repede.

Robert se întoarse la ieşirea din şut, istovit, frânt, ud până la piele. Martha era gata să-l şfichiuie cu mânia ei mută, dar când dădu cu ochii de el, duşmănia din inimă i se topi ca prin farmec.

— Ce-i cu tine? Îl întrebă instinctiv.

Robert se sprijini de masă, îşi stapâni tuşea, şi răsuflarea lui se auzi chinuită, «şuierătoare.

— Au şi început persecuţiile, spuse el, înţelegând prin asta că se călcase regula alegerii locurilor de muncă din sectorul Paradis.

M-au pus pe lista neagră; mi-au dat cel mai prost abataj din sector.

Un loc nenorocit, înalt de mai puţin de un metru. Tot schimbul am săpat la cărbune, culcat pe burtă, înecat în apă.

Marthei i se puse un nod în gât. Şi odată cu îngrijorarea, zvâcni dureros în sinul ei un sentiment pe care-l crezuse mort de mult.

— Dă-mi voie să te ajut, băiatule. Să-ţi scot eu hainele.

Îl ajută să se dezbrace de hainele soioase şi îmbibate de apă.

Apoi îl ajută să se îmbăieze. Îşi dădu seama că încă îl mai iubea.