Capitolul X.

Terminând lucrul în schimb, David îşi duse căluţul la grajd şi îi dădu îngrijirile cuvenite.

Asta era partea cea mai neplăcută. Ştiuse el de la început că n-o să-i vină prea uşor, dar se dovedise un lucru mult mai greu şi mult mai neplăcut decât bănuise. David mângâia gâtul poneyului Dick, lovindu-l tăricel cu palma. Animalul îşi întoarse capul lunguieţ, părând să-l privească pe David cu ochii-i blânzi dar orbi, şi apoi întinse botul către buzunarul de la jacheta băiatului. Adeseori, David îi păstra o bucăţică de pâine din merindele lui sau câte-un biscuit, dar astăzi avea ceva special. Scoase din buzunar o bucăţică de brânză. David îl hrăni încetişor, rupându-i câte-o fărâmă şi întinzându-i-o în palmă, prelungind astfel bucuria căluţului şi propria lui bucurie. La atingerea catifelată a botului umed în mâna lui, lui David i se puse un nod ki gât. Îşi şterse mâna pe reverul hainei, se mai uită pentru ultima dată la Dick şi plecă repede.

Se îndreptă către puţul de ieşire pe galeria principală, trecând prin locul unde prăbuşirea tavanului ucisese cu un an înainte trei mineri: pe Harower şi pe fraţii Neil şi Allen Preston. Asistase la scoaterea lor de sub dărâmături. Erau de nerecunoscut – zdrobiţi, ciuntiţi, cu pieptul strivit şi plin de sânge, cu gura astupată de moloz.

David n-avea să mai uite vreodată accidentul acela. Mergea întotdeauna mai încet prin locul cu pricina, cu un fel de hotărâre oarbă de a arăta că nu-i e frică.

Pe drum îl ajunseră din urmă Tom Reedy şi cu Jack – fiul Boxerului – Dan Teasdale şi alţi câţiva ortaci. Curând se aflau la fundul puţului vertical, unde o mulţime de oameni îşi aşteptau rândui la ascensor, înghesuiţi, dar răbdători. Ascensorul avea o singură cuşcă, în care nu încăpeau decât doisprezece oameni o dată. Şi pe urmă, ascensorul Paradisului slujea şi orizonturile superioare Globe Coal şi Five Quarter. David se trezi înghesuit alături de Plânsa, departe de veselia zgomotoasă a lui Tom Reedy şi Ned Softley. Plânsa îl fixa cu o privire întunecată, apăsătoare.

— Va să zică pleci la colegiu, la Tynecastle?

Băiatul încuviinţă din cap. Iarăşi i se părea totul prea ciudat ca să fie o realitate. Poate era cam obosit de încordarea din ultimele şase luni – făcuse eforturi mari, lucrase nopţile, continuase lecţiile cu domnul Carmichael, plecase apoi la Tynecastle pentru examenul de bursă, şi, în sfârşit, iată bucuria rezultatului; şi lupta sutdă dintre maică-sa şi taică-su contribuise la tulburarea lui. Robert încăpăţânat, hotărât ca băiatul să obţină bursa şi să părăsească mina, iar Martha la fel de hotărî ta ca David să rămână unde se află. Când a sosit vestea succesului, Martha n-a-zis nimic, nici măcar un cuvânt. Dar nu i-a pregătit hainele pentru plecare: nu voia să aibă nici un amestec, nici cel mai mic amestec în toată povestea asta.

— Trebuie să bagi de seamă, băiete, la Tynecastle, îl sfătui Plânsa.! Faci o călătorie într-un pustiu, în care oamenii ziua se cufundă în întuneric, iar la amiaz bâjbâie ca-n bezna nopţii. Uite, ţine 'asta! Băgând mâna în buzunarul interior al hainei, Pâânsa scoase o broşură înnegrită de praf de cărbune şi plină de urme de degete. Apoi îi explică: Cartea asta o să-ţi dăruiască sfaturi înţelepte! Mi-a fost tovarăş bun aici în mină adeseori, când îmi luam gustarea.

David primi broşura roşind. De fapt nu simţea de loc nevoia ei, dar pe de altă parte nu i-ar fi plăcut să jignească sentimentele lui Plânsa. Simţindu-se destul de stânjenit, răsfoi paginile cărţii. Lumina era proastă, abia putea să distingă câte ceva, dar nu ştia ce alta ar fi putut face decât s-o răsfoiască. La un moment dat, flacăra lămpii lui pâlpâi mai tare, şi o frază din carte îi sări în ochi: „Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni, deci nici tu nu vei putea să-l slujeşti şi pe Dumnezeu, şi pe Mammon”.

Plânsa îl supraveghea atent. Tom Reedy îi şopti însă peste umăr, şmechereşte:

— Nu cumva ţi-a vândut pontul cine câştigă cursa de la ora trei?

Oamenii începură să se mişte în jur. Se agitau pentru că venea liftul. Cineva din spate strigă:

— Acuma, băieţi! Cu toţii o dată!

Toţi se împinseră, repezindu-se să prindă un loc. David se înghesui şi el împreună cu ceilalţi. Cuşca porni, fişâind de-a lungul tijelor de ghidare, în sus, tot mai sus, ca smulsă de o mână gigantică.

Un val de lumină de zi inundă puţul, ieşindu-le în întâmpinare. Apoi se auzi ştangă zornăind, mica barieră se ridică, şi oamenii ieşiră la lumina dulce a zilei, înghesuindu-se iar, parcă sudaţi într-o masă compactă.

David tropăi alături de ceilalţi coborând scările, traversă curtea minei şi se aşeză la coadă în faţa casieriei, să-şi ia leafa. Era o zi strălucitoare de miez de iunie. Contururile aspre ale turnurilor de extracţie, macaralele şi scripeţii, chiar şi coşul înalt, prin care ieşea fum, toate erau estompate de frumuseţea molcomă a acelei zile. O zi minunată pentru a părăsi mina!

Rândui înainta încetişor. David îl văzu pe taică-su ieşind din lift. Rămăsese la urmă, şi acum se aşeză ultimul la coada pentru bani.

Apoi, David zări docarul de la vila Law intrând pe poarta principală.

Nu era nimic deosebit în asta. In fiecare sâmbătă, când se plătea salariul, Richard Barras venea cu docarul până la birouri şi asista la primirea plicurilor de către minerii aşezaţi la coadă. Părea un adevărat ritual.

Docarul făcu un ocol elegant – spiţele galbene scânâeiară în soare – apoi se opri în faţa birourilor. Rich'ard Barras se dădu jos, ţinându-se cât mai drept cu putinţă, şi dispăru pe uşa principală a administraţiei. Bartley apucase calul de căpăstru. Arthur Barras, care stătuse până atunci înghesuit între taică-su şi Bartley, rămase mai departe unde se afla.

În timp ce coada înainta, David îl cercetă din depărtare cu privirea pe Arthur. Gândurile i se opriră alene asupra băiatului. Fără să ştie câtuşi de puţin de ce, David simţea o ciudată compătimire pentru Arthur; era o senzaţie cu totul bizară, deosebită, aproape paradoxală. Şi totuşi, aşa era: Arthur îi inspira milă. Şi ce lucru ridicol, dacă stai să te gândeşti, dată fiind situaţia unuia faţă de a celuilalt! Dar băieţelul ăsta firav, prea puţin dezvoltat pentru vârsta lui, cocoţat singur pe capra docarului cu plete bălaie şi mătăsoase răvăşite în vânt, părea părăsit de toată lumea. Ai fi zis că cerşeşte ocrotirea cuiva. Şi apoi, era atât de serios! Parc-ar fi avut grave preocupări. Din cauza acestei gravităţi, căpătase un aer trist. Când îşi dădu seama că-l compătimeşte pe Arthur Barras, David aproape că izbucni în râs.

În sfârşit, îi veni şi lui rândul la ghişeu. Făcu un pas înainte, îşi primi plicul cu bani, pe care i-l împinse casierul Pettit prin ferestruică. Apoi se îndreptă agale către poarta curţii. Nu se grăbea, întrucât voia să-l aştepte pe taică-su. Tocmai când ajunse la poartă şi se rezemă de stâlpul ei, o văzu pe Annie Macer coborând pe Cowpen Street. Dând cu ochii de el, Annie zâmbi şi se opri, dar nu scoase o vorbă. Dacă nu-i adresa cineva cuvântul, Annie nu vorbea mai niciodată. Se opri şi zâmbi prietenoasă, dar aşteptă să-i spună el ceva.

— Eşti singurică, Annie? Întrebă David amabil.

Îi plăcea Annie Macer; îi plăcea chiar foarte mult; el unul înţelegea foarte bine de ce era Sam aşa pierit după ea. Era o fată simplă, proaspătă, lipsită de afectare. Şi nici mândră nu era. Întotdeauna ea însăşi. Nu era nevoie să fii mare psiholog ca să-ţi dai seama de simplitatea ei. Cine ştie din ce pricină absurdă, în mintea lui David, Annie trezea asociaţia ciudată a unei scrumbii argintii zbătându-se în cârligul undiţei. Şi totuşi, Annie nu era nici micuţă şi nici nu semăna cu o scrumbie. Era o fată destul de voinică, cam de vârsta lui, dezvoltată, cu şoldurile împlinite şi sinii tari, frumoşi; purta o fustă de serj albastru şi ciorapi de Hnă groasă, împletiţi chiar de ea.

Avea o adevărată specialitate la împletitul ciorapilor; de citit nu citise o carte în viaţa ei; dar nimeni nu mai putea ţine socoteala câte perechi de ciorapi împletise.

— Annie, ştii că azi e ultima mea zi la mină? O întrebă el, făcând puţină conversaţie, ca s-o reţină. Am terminat definitiv cu mina Neptun… Am scăpat de apă, de noroi, de cai, de vagonete şi de toate celelalte.

Fata zâmbi îngăduitoare.

— Şi nu-mi pare de loc rău, adaugă David. Nu, pe cuvântul meu de onoare că nu-mi pare de loc rău.

Fata încuviinţă din cap, plină de înţelegere. Apoi se aşternu tăcerea între ei. Annie îşi plimbă privirile în josul şi în susul străzii, după care, zâmbind prietenos, cum avea obiceiul, înclină iar capul în chip de salut şi se depărta.

David o urmări cu privirea, încântat. Atunci abia îşi dădu seama că fata nu rostise nici măcar o silabă. Şi totuşi, cită plăcere îi făcuse să se afle în prezenţa ei! Straşnică fată Annie asta!

Întorcându-şi capul, îl căută din ochi pe taică-su: era încă departe de ghişeu. Vai, dar încet mai lucra şi casierul ăsta! David se lăsă iar pe spate şi începu să izbească cu călcâiul în stâlpul porţii.

De la o vreme îşi dădu seama că-l priveşte cu insistenţă cineva şi Barras se întorsese la docar, escortat de Armstrong. Cei doi bărbaţi, proprietarul şi administratorul, stăteau şi se uitau ţintă la el. David le întoarse privirea, destul de aspru, hotărât să nu se lase intimidat; la urma urmei, părăsea mina, nu? Atunci, de ce să-i mai pese? Cei doi continuară să vorbească, apoi Armstrong râse. Respectuos ridică mâna şi-i făcu semn lui David să se apropie. Băiatul tare n-ar fi avut chef să se supună, dar în cele din urmă îşi luă îndemnul, având totuşi grijă ca cel pujiftsfhvu se grăbească.

— Mi-a spus domnul Armstrong că ai căpătat o bursă la colegiul Baddeley.

David observă că Barras e foarte bine dispus şi totuşi, îl supăra privirea intensă, cercetătoare a ochilor lui mici şi reci.

— Să ştii că-mi pare foarte bine de succesul pe care l-ai avut, continuă Barras. Ce urmăreşti – acolo la Baddeley?

— Vreau să-mi iau licenţa în litere.

— Hm, licenţa în litere? Dar de ce nu te faci inginer de mine?

David îi răspunse sfidător, pentru că ceva din atitudinea lui Barras îl irita:

— Nu mă interesează această muncă.

Dar sfidarea din glasul lui lunecă pe lângă Barras cum trece apa peste piatra rece.

— Serios? Nu te interesează?

— Nu! Nu-mi place în subteran.

— Nu-ţi place, repetă Barras vorbele lui, ca un ecou detaşat. Şi vrei să te faci profesor?

David înţelese că Armstrong îl pusese la curent.

— Nu, nu. N-am să mă mulţumesc doar cu atât.

Regretă imediat că vorbise a§a de mult. Mândria aceea sfidătoare care-i aprinse sângele îl făcuse să se dea de gol. Şi imediat simţi absurditatea situaţiei în care se găsea: stătea acolo, în hainele de lucru, în timp ce Arthur îl privea din docar şi-l asculta; se simţea ridicol ca eroul siropos al unei scrieri autobiografice, gen De la bordei la Casa Albă. Dar avea o doză suficientă de încăpăţânare ca să nu dea înapoi. Dacă Barras l-ar fi întrebat, iar fi spus de la obraz ce intenţionează să facă.

Barras însă nu părea de loc curios, şi nici măcar nu lăsa să se întrevadă că ar fi fost conştient de antagonismul dintre ei. Reluă discuţia de parcă nici n-ar fi auzit vorbele lui David şi trase un discurs moralizator:

— Mare lucru este învăţătura la om! Eu niciodată n-aş pune beţe-n roate cuiva. Când ai să termini studiile la Baddeley, te rog să mă înşliinţezi şi pe mine. Sunt membru în Comitetul şcolar! Îţi pot găsi oricând o slujbă la o şcoală din ţinut. Avem totdeauna grijă să păstrăm locuri pentru profesorii tineri.

Şi apoi păru să se îndepărteze de David, dispărând îndărătul lentilelor groase ale ochelarilor. Şi cu acelaşi aer detaşat, strecură mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase un pumn de monede de argint. Cu maniera lui obişnuită, fără grabă, alese o jumătate de coroană şi o cântări mintal; apoi o puse la loc şi scoase o altă monedă, numai de doi şilingi.

— Ţine un ban, spuse el calm, cu un aer majestuos, arătând prin acest dar că şi convorbirea lor luase sfârşit.

Uluit, David primi banul, fără să înţeleagă nimic. Rămase cu el în mână, în timp ce Barras se urcă pe capra docarului. Avea vag senzaţia că Arthur îi zâmbeşte prietenos. Apoi docarul o luă din loc.

Pe David îl cuprinse o poftă nebună de râs. Îşi aminti textul pe care-i căzuseră ochii în broşura dată de Plânsa: „Nu poţi să slujeşti şi pe Dumnezeu şi pe Mammon”. În sinea lui repetă: „Nu poţi să-l slujeşti şi pe Dumnezeu şi pe Mammon. Nu poţi să-l slujeşti şi pe Dumenzeu…” Vai, ce chestie nostimă! Vai, ce nostim!

Se întoarse brusc şi se îndreptă către poarta din gard. Acum era rândul lui Robert să-l aştepte acolo. David înţelese că taică-su a fost martor la toată scena. Văzu imediat că e furios. Robert era palid de mânie. Stătea cu ochii în jos şi nici nu se uita la David.

Ieşiră împreună din curtea puţului, pornind unul lângă altul pe Cowpen Street. Nu schimbară o vorbă. Puţin mai sus, îi ajunse din urmă Swee Messuer. Robert începu imediat să vorbească foarte prietenos cu Swee. Era un tânăr blond, frumuşel, întotdeauna vesel şi nepăsător, încărca vagonete, dar nu în sectorul Paradis, ci mai sus, pe orizontul Globe Coal. De fapt, pe Swee îl chema Oswey Messuer, şi taică-su ţinea o frizerie pe strada Lamb. De origine era austriac şi se stabilise la Sleescale cu douăzeci de ani în urmă. Şi tatăl, şi băiatul erau foarte simpatizaţi, fiecare cu meseria şi prietenii lui; băiatul încărcând vesel vagonetele la mină, iar taică-su săpunind blajin feţele oamenilor în prăvălia lui.

Robert continua să discute cu Swee, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic care să-l tulbure. Când tânărul se despărţi de ei, luând-o pe strada Freehold, Robert îi spuse:

— Anunţă-l pe taică-tu că vin la ora patru, ca de obicei.

De cum plecă Swee, faţa lui Robert îşi recapătă amărăciunea.

Trăsăturile i se contractară de parcă i s-ar fi încreţit pielea pe os.

Mergea cu paşi greoi, alături de David, fără o vorbă, până ajunseră la jumătatea străzii. Aici se opri. Se aflau în dreptul lui Middlerig, în dosul curţii cu vechile grajduri de vaci. Un Ioc murdar, o adevărată pată pe obrazul oraşului. Pretutindeni – paie putrede, gunoaie care înconjurau un morman de bălegar. Se-ntoarse spre David.

— Cit ţi-a dat ăla, băiete? Întrebă liniştit.

— Un ban de doi şilingi, tată.

Şi David îi arătă banul, pe care, de ruşine, îl ţinea încă strâns în mână, ascunzându-l. Robert luă moneda, o privi în tăcere, apoi o azvârli cât colo, cu o forţă sălbatică.

— Lacătă, zise el, de parcă acest cuvânt îl rănea. Lacătă! Banul de argint căzu în mijlocul grămezii de bălegar.