Capitolul VI.

La cârciuma pe care o lăsaseră în urmă, zarva se înteţi, încăperea era ticsită. Abia îţi trăgeai sufletul de înghesuială, fumul puteai să-l tai cu cuţitul, se învălmăşeau vorbele, luminile becurilor şi aburii băuturii. Bert Amour stătea îndărătul tejghelei, fără haină, alături de tăbliţa prinsă în perete, pe care însemna cu cretă ce băuturi a dat pe veresie şi cui. Bert avea cap, nu glumă: de două săptămâni nu mai vânduse nimănui pe datorie, rămânând nepăsător aâât la înjurături, cât şi la rugăminţi; acum însă, întrucât plata salariilor din sâmbăta următoare devenise o realitate apropiată, se refăcuse dintr-o lovitură.

Deschisese circiuma, dar nu le cerea oamenilor bani pentru consumaţie.

— Umple halbele, băietei striga Charlie Gowlan, bătirid în tejghea şi cerând să le mai toarne încă un rând.

Charlie nu era beat. De fapt niciodată nu se făcea criţă. Se umfla ca un burete, până la saturaţie, năduşea tot şi căpăta o înfăţişare fără expresie ca un viţel, dar de îmbătat nu se îmbăta niciodată, în mulţime erau însă vreo câţiva care se cam turtiseră – Tally Brown, bătrânul Reedy şi mai ales Leeming Boxerul. Boxerul era beat mort.

Era gălăgios, ca întotdeauna, pentru că-l ştia toată lumea drept un haidamac. Avea faţa roşie şi turtită, nasul lăţit de lovituri şi o ureche vânătă şi încreţită ca o varză, în tinereţe boxase şi fusese prezentat chiar şi în sala St. James, cu titlul atrăgător de „Băiatul minune din, Subteran”; dar băutura şi altele îl făcuseră să-şi piardă repede gloria.

Se întorsese în mină, fără să mai fie nici băiat, nici minune. Nu mai avea cu ce să se mândrească din toată gloria acelor zile de aur, în afară doar de o fire foarte aprinsă, o stingă formidabilă şi o faţă groaznic de turtită.

Charlie Gowlan bătu iar cu halba în masă, pentru că la circiumă i se recunoştea aproape oficial calitatea de maistru de ceremonii. El indica întotdeauna în sănătatea cui să bea băieţii. De data asta, însă, îi supăra lipsa lor de veselie. Ar fi dorit să vadă restabilită vechea atmosferă plăcută, sociabilă, de la Bun găsit. De aceea, făcu următoarea observaţie:

— În ultimele trei luni a trebuit să îndurăm o mulţime de necazuri. Haideţi, băieţi, nu fiţi aşa abătuţi! Să te ferească Dumnezeu de omul care nu râde!

Îi privea pe toţi c, a ochii lui ca de porc, căutând să surprindă expresia de voioşie aprobatoare cu care era întâmpinat de obicei. Dar băieţii erau prea necăjiţi şi prea morocănoşi ca să-l aprobe, în schimb, surprinse privirea ironică a lui Robert Fenwick, aţintită asupra lui. Robert stătea la locul lui obişnuit, în capătul celălalt al tejghelei, şi bea vârtos, de parcă acum nu-l mai interesa nimic altceva.

Gowlan ridică halba.

— Bea, Robertî Bea, băiete! Nu strică să te uzi pe dinăuntru astă-seară, că mâine o să fii ud pe dinafară.

Robert părea că cercetează faţa buhăită de băutură a lui Gowlan cu o ciudată detaşare.

— Într-o bună zi o să fim cu toţii la fel de uzi, îi spuse el.

Dar lumea îi strigă:

— Ţine-ţi gura, Robert!

— Lasă gălăgia, băiete! Ai spus ce-ai avut de spus la miting.

— De trei luni încoace am auzit destule în privinţa asta.

Un văl de tristeţe şi oboseală întunecă faţa şi ochii lui Robert.

Le întoarse privirile cu aerul unui om înfrânt.

— Bine, flăcăi. Faceţi cum credeţi. Eu nu vă mai zic nimic.

Gowlan rânji şiret.

— Dacă ţi-e frică să cobori în sectorul Paradis, de ce nu spui aşa?

— Ia mai închide-ţi fleanca, măi Gowlan! Strigă Leeming Boxerul. Parc-ai fit) muiere palavragioaică. Robert e ortacul meu. Nu te lega tu de el, că ştie el foarte bine cum să taie cărbunele şi să dea un randament de ţi-e mai mare dragul! El ştie prăpădita aia de mină mai bine decât îţi cunoşti tu fundul.

În tăcerea care urmă, mulţimea îşi ţinu răsuflarea, trăgând nădejdea că ar putea să asiste la o încăierare. Dar Charlie nu era omul care să sară la bătaie. Se mulţumi să rânjească printre aburii berii, încordarea generală se prefăcu foarte curând în dezamăgire.

Apoi uşa se deschise de perete. Intră Will Kinch şi, clătinându-se pe picioare, îşi făcu loc cu coatele până la tejghea.

— Toarnă-mi şi mie o halbă, măi Bert, că zău, pe sfinta cruce, am mare nevoie de ea.

Interesul oamenilor se trezi din nou, concentrându-se asupra lui Will.

— Nu vorbi! Dar ce ţi s-a întâmplat, măi Will?

Will îşi dădu la o parte şuviţa care-i căzuse pe frunte, înşfacă halba şi se întoarse către tovarăşii lui, tremurând tot.

— Mi s-au întâmplat destule, băieţi. Scuipă, de parcă ar fi avut noroi în gură. Apoi dădu drumul la un potop de vorbe: Fetiţa mea, Alice, e bolnavă. Are aprindere la plămâni. Nevastă-mea a vrut să-i facă puţină supă de carne. M-am dus acum un sfert de oră la Ramage.

Stătea chiar el acolo, lângă tejghea, cu burta până la bărbie, cum îl ştiţi. Domnule Ramage, zic eu cât pot mai politicos, fiţi bun şi daţi-mi şi mie o bucăţică de carne, că fetiţa mea e bolnavă la pat, şi vă plătesc sigur sâmbătă, când luăm leafa „. Buzele lui Will păliră şi începu să tremure din toate mădularele. Strângând din dinţi, făcu un efort şi povesti mai departe: Ei bine, băieţi, m-a măsurat din cap pină-n picioare, o dată şi încă o dată, şi p-ormă mi-a zis:Nu-ţi dau nici o firimitură! Chiar aşa mi-a zis. „Hai, te rog, domnule Ramage, îi zic eu niţel necăjit. Fă-ţi pomană cu o bucăţică acolo, că s-a sfârşit greva, şi de sâmbătă într-o săptămână luăm banii la sigur şi plătesc tot, să mă bată Dumnezeu dacă nu m-oi ţine de cuvânt!” Will făcu o pauză în povestirea lui. Apoi reluă: Ei bine, băieţi, o vreme nu mi-a răspuns nimic, a stat numai aşa şi s-a holbat la mine. Şi p-ormă o dată s-a răstit, de parc-aş fi fost un câine: „Nu-ţi dau nimic, zice, nici măcar o coastă sau un ciolan! Eşti o ruşine pentru oraşul nostru, şi tu, şi toţi din tagma ta. Părăsiţi lucrul, aşa, fără nici o pricină, şi p-ormă începeţi să umblaţi pe la oamenii cumsecade, să cereţi de pomană.

Ieşi afară din prăvălia mea, până nu chem sergentul să te-azvârle de-aici!” Will Kinch făcu iar o pauză, apoi încheie: Aşa că ce era să fac? Am plecat.

În timp ce vorbea, în circiumă se aşternuse tăcerea. Când îşi încheie povestirea nu se auzea nici musca. Primul care se clinti fu Bob Ogle.

— Ei nu, că e prea de tot! Mormăi el.

Apoi sări în picioare Boxerul, cam cherchelit.

— E prea de tot, strigă el, aşa nu mai merge!

Toată lumea se porni să vorbească de-a valma. Se itârni ud vacarm nemaipomenit. Clătinându-se pe picioare, Boxerul îşi croi drum prin mulţime.

— Eu asta n-o înghit, băieţi! Îl pun eu la punct pe ticălosul ăla de Ramage. Haidem, Will! Îţi dau eu cea mai bună carne pentru fetiţa ta, şi nu numai o bucăţică prăpădită, cum ai cerut tu.

Îl apucă afectuos de braţ pe Kinch şi-l trase spre uşă. Ceilalţi îi urmară ca un val, venindu-le în sprijin. Circiuma se goli într-o clipită.

Era un adevărat miracol. Niciodată nu-i putuse alunga cârciumarul atât de repede, oricât le-ar fi strigat „Vă rog, e ora închiderii, domnilor!”. Cu un minut înainte era înghesuială; acum – pustiu. Numai Robert rămăsese acolo, singur, în aşteptare. Ochii lui trişti, deziluzionaţi, se aţintiseră asupra lui Bert Amour, care-l privea la rândul lui uluit. Mai dădu pe gât o halbă. Dar în cele din urmă plecă şi el.

Afară, ceata minerilor crescuse şi mai mult, pentru că i se adăugaseră vreo douăzeci de tineri – golanii de pe la colţurile de stradă, şi alţi pierde-vară. Nu ştiau, despre ce e vorba, dar simţeau că e rost de emoţii tari – ceartă, bătaie… Asta era limpede, de vreme ce Boxerul mergea fudul în fruntea lor, călcând apăsat. Porniră cu toţii pe Cowpen Street în jos. Tânărul Joe Gowlan îşi făcu loc şi se instala în mijlocul cetei.

Cotiră pe Lamb Street, dar când ajunseră la Ramage se opriră.

Prăvălia era închisă. Vitrina mare era acum întunecată, un spaţiu gol, pe care nu se vedeau decât obloanele reci de metal. Deasupra prăvăliei, închisă pentru noapte, stătea firma „James Ramage – Măcelar”. Nu aveau nici măcar o fereastră pe care s-o poată sparge!

Consternare. Boxerul scoase un urlet. Băutura îi fierbea în sânge, şi sângele îi clocotea în vine: Pe el unul nu-l puteau pune cu grumazul la pământ. Ferit-a Sfintu! El nu se dădea bătut cu una, cu două. Doar mai erau şi alte prăvălii. Aici, chiar alături de Ramage, prăvălii fără obloane, de pildă Bates, şi chiar Murchison, băcanul, care nu pusese la uşă decât o bară şi un lacăt.

Boxerul urlă iar.

— Nu ne dăm bătuţi, flăcăi! Dacă aici e închis, hai la Murchison!

Se repezi la uşa acestuia, ridică piciorul, încălţat cu bocancul lui greoi, şi izbi în lacăt, în acelaşi timp, cineva care stătea în coada gloatei aruncă o cărămidă. Fereastra prăvăliei se făcu ţăndări. Îtât a fost de-ajuns: spargerea vitrinei a dat semnalul pentru jaf.

S-au înghesuit cu toţii în jurul uşii, s-au izbit în ea şi au năvălit în prăvălie. Majoritatea erau beţi şi niciunul dintre ei nu mai văzuse de săptămâni în şir mâncare ca lumea. Tally Brown puse mâna pe o şuncă şi o ascunse sub braţ; bătrânul Reedy se repezi la nişte conserve de fructe; Boxerul, uitând complet de sentimentele lui bune pentru micuţa Alice a lui Will Kinch, izbea cât putea în cepul unui butoi cu bere. Atrase de gălăgie nişte femei de pe strada Cheiului se înghesuiau şi ele în urma bărbaţilor şi, cuprinse parcă de panică, începură să apuce tot ce găseau: murături, sos de roşii, săpun. Numai să apuce şi ele ceva, n-avea importanţă ce anume. Erau prea înfricoşate ca să se mai uite. Luau cu înfrigurare de colo fi de colo şi ascundeau repede lucrurile pe sub şaluri. Felinarul din stradă arunca o lumină limpede, rece, asupra lor.

Numai lui Joe Gowlan îi dădu prin minte să umble la Sertarul de Sa tejghea. Lui nu-i trebuia mâncare – era la fel de bine hrănit ca şi taică-su, dai banii din sertar îi trebuiau.

Lasându-se în patru labe, se strecură printre picioarele oamenilor care se înghesuiau şi se târî îndărătul tejghelei. Sertarul nici nu era măcar încuiat! Bucurându-se de această neglijenţă a bătrinului Murchison, Joe băgă mâna în cutia cu bani. Degetele lui apucară monedele de argint, un pumn întreg, şi le strecurară în buzunar. Apoi ridicindu-se în picioare, o zbughi pe uşă afară şi o rupse la goană.

Robert intră în prăvălie tocmai când ieşea Joe. Rămase în prag, şi curând neliniştea de pe faţa lui se prefăcu în spaimă. -

— Dar ce faceţi aici băieţi? Tonul lui era rugător, deşi îi făcea pur şi simplu rău violenţa patimilor dezlănţuite şi îndreptate atât de greşit. O să daţi de bucluc cu chestia asta!

Dar nimeni nu-l luă câtuşi de puţin în seamă. Atunci ridică glasul:

— Oprip-vă, nătărăilor! Nu vă daţi seama că faceţi cea'mai mare dobitocie? S-a zis cu noi de-acum înainte! Opriţi-vă! Opriţi-vă, vă spun!

Dar nimeni nu se opri.

Faţa lui Robert se contractă dureros, cuprinsă de un spasm.

Dădu să se împingă în mulţime, ca să-şi croiască drum, dar tocmai atunci un zgomot în spatele lui îl făcu să se întoarcă. Lumina felinarului îi scaldă faţa. Era poliţia. Venise Roddam de la sectâadin strada Cheiului şi plutonierul cel nou de la chestură.

— Fenwick! Strigă Roddam, recunoscându-l şi-i puse mâna pe umăr.

Strigătul poliţistului fu urmat de urletele puternice ale gloatei din magazin:

— Sticleţii! Fugiţi, băieţi, sticleţii!

Pe uşă se descărca o adevărată avalanşă de trupuri vii, învălmăşite de te mirai cum s-au putut desface unul de altul. Roddam şi cu sergentul nici nu încercară măcar să oprească avalanşa. Stăteau acolo prosteşte, lăsând oamenii să treacă pe lângă ei; apoi Roddam intră în prăvălie, fără să-l slăbească din strânsoare pe Robert.

— Ia uite, altul, domnule plutonier, strigă Roddam, înveselindu-se deodată.

În prăvălia jefuită, pustie acum, Leeming Boxerul se clătina amorţit, călare pe butoiul de bere. Cu un deget astupa gaura butoiului şi părea fericit cum nu se mai poate. Era beat mort.

Plutonierul se uită la Boxer, apoi prin prăvălie şi în sfârşit la Robert.

— S-au întâmplat lucruri grave aici, spuse el cu o voce aspră, oficială. Dumneata eşti Fenwick, cef care a pornit greva.

Robert îi întoarse privirea serios şi ferm.

— N-am făcut nimic.

Plutonierul îi răspunse:

— Bineînţeles că n-ai făcut nimic.

Robert deschise gura, încercând să explice, dar deodată îşi dădu seama că situaţia e fără speranţă. Nu mai scoase nici o vorbă. Se supuse. Poliţia îl luă şi-l băgă la răcoare, împreună cu Boxerul.