Capitolul VII.

Cinci zile mai târziu, la ora patru după amiază, Joe Gowlan se plimba agale pe Scottswood Road din oraşul Tynecastle, căutând din ochi ferestrele pe care era lipit afişul „De închiriat cameră mobilată”. Tynecastle, oraşul acesta trepidant şi agitat din nord, fremătând de mişcare, gălăgie, stridenţe de culoare – deşi cenuşiul predomina – răsunând de clinchetul clopotelor de la tramvaie, de zgomotul copitelor, de loviturile ciocanelor de la şantierele navale, îl absorbise cu plăcere pe Joe. Privirile lui fuseseră dintotdeauna aţintite către Tynecastle – situat doar la 3o km de oraşul său natal – simbol al marilor lovituri şi al aventurii. Joe arăta bine – un tânăr cu faţa strălucitoare, părul creţ, ghetele bine văcsuite şi aerul vesel al omului care ştie să se descurce în viaţă. Dar, din păcate, în ciuda înfăţişării lui prospere, Joe era lefter. De când fugise de acasă, monedele de argint în valoare de două lire, furate din tejgheaua lui Murchison, plătiseră o mulţime de bucurii şi plăceri, topindu-se într-un mod mai vinovat dectt ar fi lăsat să se creadă înfăţişarea neîntinată a lui Joe. Fusese la galerie la music-hall-ul Empire, în barul Lowe şi în alte localuri. Băuse bere, îşi cumpărase ţigări şi nişte ilustrate albastre captivante. Iar acum, după ce cheltuise în mod onorabil ultimul gologan ca să se spele, să se ferchezuiască şi să-şi facă ghetele, Joe căuta o locuinţă ca lumea.

Coborî pe Scottswood Road, trecu de ocoalele de metal din oborul de vite, dincolo de localul Ducele de Cumberland. Lăsă în urmă încrucişarea cu Plummer Street şi terasa Elswick. Era o zi posomorită, dar nu plouase. Străzile pulsau de viaţă, pe calea ferată de dincolo de barieră fluiera un tren care intra plin de importanţă în gară, iar din depărtare îi răspundea glasul de bas al unui vapor care urca estuarul râuiui Tyne. Pe Joe îl înviora freamătul vieţii din jur, şi în sinea sa considera lumea ca pe o minge mare de fotbal, aflată la picioarele lui. Iar el se pregătea să şuteze cu sete.

Zăbovi o clipă dincolo de încrucişare, în faţa unei case unde scria: „Odăi de închiriat. Paturi bune. Numai domni singuri”. Rămase gânditor, cu privirile aţintite asupra casei, dar apoi, scutunndu-şi cârlionţii, nemulţumit, porni mai departe. Peste o clipă îl ajunse din urmă şi apoi îl întrecu o fată grăbită. Lui Joe îi sticliră ochii, trupul i se încorda. Era o bucăţică apetisantă, avea picioruşe frumoase, gleznele subţiri, o talie elegantă, şoldurile arcuite. Spinteca aerul triumfătoare ca o regină. O sorbi din ochi şi se ţinu după ea.

Fata traversă, urcă repede scările casei cu numărul 117A şi, deschizând încuietoarea yale, intră. Joe rămase locului fascinat, şi simţind că i s-au uscat buzele îşi trecu limba peste ele. În fereastra casei cu numărul 117A de pe Scottswood Road era un bileţel pe care scria: „Camere mobilate”. ^

— Să fiu ai naibii! Exclamă Joe, şi încheindu-se la haină traversă fără nici un pic de şovăială şi apăsă pe butonul soneriei.

Îi deschise chiar ea. Întrucât îşi scosese pălăria, i se păru, deodată, mult mai apropiată. Nu-i dădeai mai mult de şaisprezece ani. Avea un năsuc cârn, ochii cenuşii, limpezi şi faţa palidă, ca de ceară, pe care doar graba cu care venise adăugase câteva nuanţe mai vii. Urechiuşele erau mici, lipite, dar Joe îşi spuse că cel mai frumos lucru la ea era totuşi gura, o gură mărişoară, cu buzele pline, nu prea roşii, dar foarte molatice. Forma puţin lunguiaţă a buzei de sus îi mărea şi mai mult farmecul.

— Ce doriţi? Întrebă ea repezit.

Joe îi zâmbi timid, lăsă ochii în jos, îşi scoase şapca şi începu s-o învârtească prosteşte în mână. Era neîntrecut în simularea virtuţii şi a cuminţeniei şi juca rolul la perfecţie.

— Scuzaţi, domnişoară, căutam o cameră mobilată.

Fata însă nu-i zâmbi. Dimpotrivă, buzele i se ţuguiară dispreţuitor, rivalizând cu privirea care-l scruta. Lui Jenny Sunley nu-i făcea plăcere să ştie că maică-sa primeşte chiriaşi. Nici măcar când era vorba de unul singur, cât încăpea în odaia liberă de sus. I se părea că e un lucru de prost gust, ceea ce pentru Jenny constituia un păcat de neiertat.

Îşi netezi bluza, apoi îşi împreună mâinile pe centura elegantă, strălucitoare, şi îi spuse cu un aer puţin arogant:

— Poate ar fi mai bine să vii înăuntru.

Păşind cu o politeţe ultrarespectuoasă, Joe o urmă pe coridorul strimt şi simţi imediat, după miros şi după auz, că sunt porumbei în casă. Tur-turtur, tur-tur! Ridică privirile, nu văzu nici un porumbel, dar în schimb, la jumătatea scărilor, dădu cu ochii de uşa deschisă de la baie, unde erau atârnate rufele pe fringhie: câteva albituri şi ciorapi lungi, negri. „Trebuie să fie ai ei”, gândi Joe repede, încântât. Dar coborî în aceeaşi clipă pleoapele, ca fata să nu-i surprindă privirea şi să nu roşească. Şi totuşi, Jenny roşi din pricina acelei scăpări din vedere. Tocmai de aceea adoptă un ton ostil, când îi spuse, arătându-i cu capul către o odaie:

T – Dacă vrei s-o vezi, e odaia aceea din fund!

Joe o urmă intrând în odaia din fund, o cămăruţă sordidă în care locuiseră mulţi oameni, într-o dezordine cumplită. Erau tot felul de lucruri acolo – mobile desfundate, reviste proaste, suveniruri de la bâlciul dinwhitley Bay şi punguţe cu hrană pentru porumbei. Doi porumbei mesageri, cu penele albăstrii pestriţe, tronau cu un aer solemn pe poliţa căminului. Alături, la căldurică, stătea o femeie indolentă şi neîngrijită, care se legăna alene într-un balansoar cescârţâia cumplit. Citea o revistă ilustrată, şi ochii holbaţi i se bulbucau pe sub claia de păr.

— Uite, mamă, a venit cineva pentru cameră.

Trântindu-se semeaţă pe canapeaua desfundată, Jenny luă şi ea o revistă ilustrată, ruptă pe trei sferturi, şi în mod ostentativ se prefăcu a nu mai acorda nici o atenţie problemei în discuţie.

Doamna Sunley continuă să se legene comod în balansoar.

Numai trâmbiţa judecăţii de apoi ar fi putut s-o tulbure pe Ada Sunley când se făcea comodă. De fapt mai tot timpul se făcea comodă:

Îşi scotea câte-un pantof, îşi slăbea corsetul, lua puţin bicarbonat dacă avea o greutate pe stomac, sau bea o ceaşcă de ceai, sau se lăsa niţei într-un fotoliu, sau răsfoia alene vreun ziar, până fierbea ceainicul. Ada era o femeie visătoare, prietenoasă, grasă şi şleampătă.

Uneori i se mai întâmpla să-şi cicălească bărbatul, dar de obicei lăsa pe fiecare în ale lui, să facă lucrurile după cum îl taie capul. Repeta mereu că „în tinereţe” fusese în serviciu „la o familie bună”. Era o femeie romantică, lucru care se vădea în special din plăcerea cu care privea craiul-nou. Superstiţioasă nevoie-mare, nu purta niciodată nimic verde, s-o omori, nu trecea pe sub o scară, iar dacă – ferească Dumnezeu de mai rău!

— Răsturna sarea, totdeauna arunca vreo câteva firicele peste umărul sting. Era moartă după romanele foileton, în special după cele în care până la urmă fata modestă şi la locul ei pune mâna pe bărbatul iubit în tăcere. Visa să fie bogată şi participa la tot soiul de concursuri, în special la acelea de versuri trăsnite, şi spera să ia premiul cel mare. Dar versurile ei, chiar trăsnite, nu aveau nici o şansă de publicare. Avea adeseori idei remarcabile – „găselniţele mamei”, cum le spunea familia; să schimbe tapetul de la vreo odaie sau să îmbrace canapeaua în pluş trandafiriu, să înlocuiască faianţa de la baie sau să se retragă la ţară, să deschidă un hotel, sau măcar o me'rcerie, sau, cine ştie, poate chiar să scrie o „istorioară” – fiind sigură că are talent. Numai că niciuna dintre ideile Adei nu rodeau. Ada nu se prea depărta de balansoarul ei. Bărbat-su, Alf, îi spunea uneori, deşi nu fără blândeţe: „Doamne fereşte, Ada, dar eşti trăsnită cu leuca-n cap!”

— A! Se trezi ea de data asta. Credeam că e băiatul de la club.

Apoi, după o pauză: Dumneata vrei o odaie?

— Da, doamnă.

— Nu primim în gazdă decât un tânăr singur.

Când întâlnea un om pentru prima dată, Ada făcea la început un efort să-şi dea ceva aere, dar curând uita şi de asta:

— Ultimul nostru locatar a plecat acum o săptămână. Doreşti şi pensiune, o masă sau două?

— Da, doamnă, dacă nu vă vine prea greu.

— Atunci, ar trebui să mănânci cu noi. Suntem şase. Eu, soţul meu, Jenny – pe care o vezi aici şi care e plecată toată ziua, că lucrează la magazinul Slattery – şi pe urmă Phyllis, Clarice şi Sally fetiţa cea mai mică. Făcu iar o pauză, scrutându-l cu ochii ei isteţi:

Dar, apropo, dumneata cine eşti? De unde vii?

Plin de smerenie, Joe plecă ochii în jos. În acelaşi timp îl cuprinse panica. De fapt venise să se distreze niţel, doar aşa să încerce marea cu degetul şi când colo ajunsese la concluzia că trebuie neapărat să închirieze camera aceea. Jenny asta era un bujor de fată.

Îi luase piuitul de frumoasă ce era. Numai că el nu ştia ce să spună, îi. Trecură prin minte, ca fulgerul, tot felul de minciuni, care de care mai înduioşătoare. Dar le respinse pe dată, una câte una. Unde-i erau bagajele? De unde să ia banii pentru arvună? La dracu! Îl trecură sudorile. Era deznădăjduit. Deodată însă, îi veni inspiraţia cea mare:

Adevărul e lucru sfint! Asta este! Triumfa în sinea lui: Adevărul.

Bineînţeles, nu tot adevărul, dar mare parte din el. Ridică ochii, o privi cu capul sus. Vorbi cu sinceritate şi sfială:

— Doamnă, bineînţeles că v-aş putea spune tot felul de minciuni, dar prefer să vă spun adevărul: am fugit de acasă.

— Ei nu mă-nnebuni!

Doamna Sunley lăsă jos revista, şi de data asta se opri chiar şi din legănat. Şi ea, şi Jenny îl priviră cu un interes nou. În camera lor meschină se ivise pe neaşteptate eroismul şi aventura romantică de • cea mai bună calitate.

Joe reluă:

— O duceam îngrozitor, simţeam că nu mai pot. Mama a murit, tata mă bătea cu cureaua de mă lăsa lat. Colac peste pupăză, am mai avut şi o grevă în mină, cu toate complicaţiile. N-aveam… N-aveam cemânca.

Ochii lui străluciră de emoţie bărbăteşte stăpânită… Straşnic le mai vorbea! Straşnic! Curând o să le aibă în palmă!

— Şi zici că ţi-a murit mama? Întrebă Ada cu răsuflarea întretăiată.

Joe încuviinţă mut din cap. îşi jucase rolul cu virtuozitate până în cele mai mici amănunte.

Ochii mari, învăluitori ai Adei cercetară cu atenţie înfăţişarea atrăgătoare şi îngrijită a băiatului, îl cuprinse într-o privire blândă şi binevoitoare ca un balsam. Se gândi că bietul flăcău trebuie s-o fi dus tare prost, că e păcat de el, când era aşa frumuşel – avea ochi mari, strălucitori, şi părul creţ. Dar părul creţ nu acoperă chiria – câtuşi de puţin – şi doar ea, Ada, trebuia să se gândească şi la lecţiile de muzică ale lui Sally… Începu iar să se legene în balansoar. Cu toată indolenţa şi neglijenţa ei, Ada Sunley nu era de loc proastă, îşi stăpâni sentimentele.

— Uite ce e, tinere, declară ea pe un ton practic, de om de afaceri, aici nu te putem ţine din milă. Trebuie să lucrezi undeva, la vreun atelier ca lumea. Bărbatu-meu, Alf, spunea astăzi că se fac angajări la turnătoria Millington, ştii, în mahalaua Yarrow, pe Platt Lane. Încearcă acolo! Dacă ai noroc, întoarce-te; dacă nu, du-te unde-i vedea cu ochii.

— Am înţeles, doamnă.

Joe îşi păstră aerul smerit şi sincer, până ce trecu pragul casei, apoi ţopăi de bucurie pe stradă.

— Bă, tu ăla cu mutră caraghioasă! Strigă unui comisionar, apucându-l de guler. Spune-mi repede pe unde ajung la turnătoria Millington, că altfel te-a luat naiba!

Până la Yarrow o ţinu tot într-p goană, măcar că drumul era destul de lung. Se înfăţişă unuia din conducerea întreprinderii, îi turnă un sac întreg de minciuni din cele mai gogonate şi mai neruşinate. Îi arătă contramaistrului braţul lui musculos, transpirat. Avu noroc şi de data asta, pentru că întreprinderea căuta lucrători. Fu angajat imediat, ca ajutor de pudler, cu un salariu de douăzeci şi cinci de şilingi pe săptămână, îi pusese Dumnezeu mâna-n cap, nu alta!

Mai ales în comparaţie cu mina, era o avere… Şi pe urmă, era vorba de Jenny, Jenny, Jenny,.

Se întoarse fără prea mare grabă, în Scottswood Road, căutând să se stăpânească, spunându-şi că trebuie să fie foarte atent, să nu se pripească, să-şi facă un plan minuţios. Dar când intră în camera de la parter, în fundul casei, simţi cum aerul de triumf răbufneşte pe sub pojghiţa subţire de prudenţă.

Toată familia era adunată acolo. Tocmai terminaseră de băut ceaiul. Ada trona în capul mesei. Alături stătea Jenny. Apoi veneau surorile mai mici: Phyllis de vreo treisprezece ani, blondă, lâncedă, maică-sa bucăţică ruptă; apoi Clarice, o fetişcană de vreo unsprezece-doisprezece ani, 'năltuţă şi brunetă, cu părul prins într-o panglică frumoasă, roşie, de la o cutie de ciocolată pe care o primise Jenny; şi în sfârşit, Sally, un capriciu al naturii, o copilită de zece ani, care îmbina gura Cărnoasă a lui Jenny cu nişte ochi negri sălbatici şi un aer de om stăpân pe sine, de-a dreptul uluitor. La celălalt capăt al mesei era Alfred, soţul Adei, tatăl celor patru fete şi stăpânul casei:

Un omuleţ fără haz pe care nu dădeai doi bani cu umerii căzuţi şi o mustaţă rară, ca o pată ruginie pe faţa păstoasă. Pe deasupra, mai avea şi un tic care-i strâmba gâtul, lucru cu atât mai supărător cu cât nu purta nici guler. Gft despre ochi, mai spălăciţi nicrcă puteau să fie. Alf era zugrav, şi lucrând la faţada caselor din Tynecastle, înghiţea mereu otrava vopselelor cu plumb. De la plumbul ăsta i se trăgeau paloarea feţei, dureri de tot felul în pântece şi linia vineţie care-i străbătea gingiile, în schimb, gâtul strâmb nu i se trăgea de la meserie, ci de la porumbei. Creşterea porumbeilor era boala iui; avea „din toate soiurile: albaştri, roşii, pestriţi, porumbei călători, mesageri, unii dintre ei câştigători ai unor premii. Şi tot dând drumul la porumbei, urmărindu-le zborul în tăriile cerului, Alf ajunsese să ţină gâtul oblic, într-un unghi caraghios.

Joe se uită la toţi şi exclamă vesel:

— M-au angajat! Încep chiar de mâine lucrul, îmi dă douăzeci şi cinci de şilingi pe săptămână.

Era evident că Jenny uitase complet de el. Dar Ada păru încântată, cu toată indolenţa ei.

— Ei vezi? Nu ţi-am spus eu? Atunci îmi plăteşti cincisprezece şilingi pe săptămână şi-ţi rămin zece de cheltuială. Adică deocamdată, pentru că, fireşte, o să-ţi mărească leafa. Pudlerii câştigă bani buni. Îşi puse delicat mina la gură când căscă, apoi curăţă puţin masa, pe care lucrurile zăceau în neorânduială. Stai jos şi gustă ceva, îl pofti ea. Clarry, adu o ceaşcă şi o farfurioară din bucătărie. Şi hai, fii fată bună şi repede-te până la doamna Gresley şi cere-i de trei penny şuncă. Uită-te bine, să nu te fure la cântar. Cred că nu ţi-ar strica să îmbuci ceva gustos pentru început. Alf, ţi-l prezint pe domnul Joe Gowlan, noul nostru chiriaş.

Alf încetă o clipă să mai mestece domol ultima bucăţică de pâine pe care b muiase în ceai şi îl salută din cap pe Joe, cu un gest laconic dar impresionant. Clarice dădu buzna înămtru cu ceaşca şi farfurioara, proaspăt spălate; i se oferi lui Joe un ceai negru, apoi veni şi şunca, împreună cu o jumătate de franzelă, iar Alf îi întinse muştarul, cu un aer solemn.

Joe se aşeză Ungă Jenny pe canapeaua proastă, îi venea ameţeală văzând-o atât de aproape de el şi gândindu-se cât de bine potrivise lucrurile. Era minunată. Niciodată până atunci nu se simţise cuprins de o dorinţă atât de profundă, atât de bruscă, îşi puse în gând să se facă agreabil. Se dădu peste cap să-i cucerească. Dar nu pe Jenny – a, nu vai de mine, căci Joe era destul de priceput ca să ştie că nu aşa trebuie să înceapă! Zâmbi, sau mai bine zis afişă zâmbetul lui deschis, plin de amabilitate şi sinceritate. Făcu conversaţie cu tot felul de înflorituri şăgalnice, inventă istorioare nostime, legate de trecut. O linguşi pe Ada, glumi cu copiii; le istorisi chiar şi o anecdotă delicioasă şi foarte potrivită pentru o asemenea ocazie, pe care-o auzise o dată la o şezătoare a Legiunii Mântuirii.

Nu fusese niciodată membru al legiunii – se dusese acolo doar cu o seară înaintea concertului, după care, chiar în dimineaţa următoare, se desolidarizase de mişcarea credincioşilor. Povestirea î mers strună; le-a plăcut la toţi, cu excepţia lui Sally, care a ascultat-o cu destul dispreţ, şi în afară de Jenny, a cărei semeţie rămase neclintită, în schimb Ada se zgâlţâia toată de râs, bătându-se cu palmele peste pulpele grase şi, printre hohote, împroşcând în jur cu ace de păr.

— Şi Bones a găsit musca verzuie în sticla cu vin tonic? Ei nu, că e prea de tot, domnule Gowlan!

— Spuneţi-mi Joe, doamnă Sunley. Vă rog să mă trataţi ca şi cum aş face parte din familie, doamnă.

Îi prindea în plasă, unul câte unul; curând avea să-i ţină pe toţi în palmă. Succesul îl ameţea ca un vin dulce. Asta era cheia, avea să izbutească, avea toate şansele să siringă la piept toate bucuriile vieţii, să-i stoarcă acesteia tot ce avea mai bun. O să se descurce, o să pună el mâna pe ce doreşte, pe orice, pe toate. Răbdare numai, şi o să se vadă.

Mai târziu Alf l-a poftit pe Joe să-i aerate cum hrăneşte porumbeii. Au ieşit în curte, unde nişte hulubi albi ca mărgăritarele se înfoiau plini de mândrie, sau scoteau capetele prin găurile porumbarului şi ciuguleau delicat grăunţele. Ferit de prezenţa soţiei, în faţa căreia şedea mut şi umilit ca un papălapte, Alf îşi dezvălui personalitatea unui omuleţ-erou, care în afară de porumbei mai are şi păreri despre bere, patriotism şi şansele lui Spearmint de a câştigă derbyul. Era cum nu se poate mai amabil cu Joe, îi oferi prietenos şi o ţigară. Dar Joe era nervos, ardea de nerăbdare să se întoarcă la Jenny. Terminând ţigara, se scuză şi se întoarse în casă.

În odaia din spate, Jenny era singură. Stătea şi acum pe canapea, cufundată în lectura aceleiaşi reviste ilustrate.

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Joe cu glas scăzut, dar n-aţi vrea să-mi arătaţi acum odaia mea?

Jenny nici măcar nu ridică ochii de pe revistă, pe care o ţinea delicat, cu degetul mic îndoit.

— O să ţi-o arate urni! Dintre copii.

Joe nu clinti.

— Dumneavoastră nu ieşiţi să vă plimbaţi seara – cârid aveţi după-amiaza liberă, cum e azi?

Nici un răspuns.

— Serviţi într-un magazin, nu? Făcu el o ultimă încercare cu multă prudenţă.

Parcă-şi amintea de Slattery, magazin de mode cu vitrine mari de cristal, pe strada Grainger.

În sfârşit, fata îi acordă o privire.

— Ei şi? Răspunse pe un ton fără expresie. Ce te priveşte pe dumneata? Şi dacă vrei să ştii, nu servesc. E un cuvânt ordinar şi stupid, pe care nu pot să-l sufăr. Sunt salariată la Siattery. Lucrez ca modistă, şi asta e o treabă foarte elegantă. Eu nu pot să sufăr lucrurile ordinare şi stupide. Şi mai ales nu pot să sufăr bărbaţii care fac munci murdare.

Şi cu asta, revista ilustrată se ridică din nou, smulsă parcă de jos. Joe îşi frecă bărbia, gânditor, sorbindu-i din ochi toată făptura.

Gleznele subţiri, şoldurile zvelte, sânii mici, dar fermi. „Va să zică nu-ţi plac bărbaţii care fae munci murdare, gândi el rânjind pe sub mustaţă; ei bine, fac prinsoare că o să-ţi placă lucrătorul murdar pe care-l ai în faţă”.