Capitolul XI.

În sfârşit, sosi şi ziua mult aşteptată în care urma să aibă loc marea serată dansantă de la fabrica Millington. În această fabrică, aşezată la capătul unei fundături care pornea din strada Platt, lucrau vreo două sute de muncitori. Deşi era o întreprindere mică, avea totuşi măreţia ei, în special dacă o priveai într-o după-amiază posomorită de martie. Din coşurile furnalelor de la topitoria de fier se înălţau limbi roşii de flăcări şi nori groşi'de fum. Cerul cenuşiu, lumţnat de puhoiul de metal topit care se scurgea din cubilouri în polonice, părea că arde cu o vâlvătaie arămie. Fumul înţepător ce se ridica din podeaua topitoriei, când fierul lichid curgea în forme, îţi pătrundea dureros în nări. Bubuitul greoi al ciocanelor îţi spărgea urechile, ca şi hârşâitul dălţilor cu care ajustorii răzuiau mulajele de metal, scârţâitul curelelor de transmisie şi al roţilor dinţate, zăngănitul puternic al strungurilor şi frezelor, scrâşnetul ferăstraielor care muşcau din metal. Prin aburul amestecat cu fum care ieşea în valuri pe uşile deschise, ochiul desluşea siluetele oamenilor despuiaţi până la mijloc, din cauza căldurii înspăimântătoare.

Întreprinderea Millington producea în special echipament minier: vagonete de metal, instalaţii de încărcare, bare pentru armare şi buloane mari, forjate. Dar pe piaţa specializată în acest domeniu era o concurenţă sălbatică, şi de aceea întreprinderea se menţinea mai mult prin legăturile sale conservatoare cu firmele de renume stabilit decât prin producţia în sine. De altfel însăşi societatea Millington avea un renume stabilit şi o tradiţie îndelungată. Avea datinile ei specifice, printre care şi Clubul cultural.

Clubul cultural de ia Miilington, întemeiat de marele Wesley Mţllington, se ocupa cu maximum de bunăvoinţă de „Muncitori” şi de „Familia Muncitorului”. Clubul avea patru secţii: literară, turistică, atletică, fotografică (la care era amenajată şi o cameră,obscură), Dar evenimentul cel mai strălucit din calendarul Clubului cultural era seara de dans cunoscută de când lume^ sub numele de „serata dansantă”. Se ţinea întotdeauna în sala Oddfellows.

Astăzi, vineri 23 martie, urma să se ţină serata veseliei şi a bucuriei. Şi totuşi, Joe se întoarse acasă de la turnătorie apăsat de gânduri foarte sumbre. Fireşte, se va duce ia serată. Se şi afirmase ca unul dintre junii primi cu cel mai mare succes în sinul clubului, fiind membru marcant al secţiei de box şi totodată eventual candidat la titlul de campion la biliard în grupa de începători. Lui Joe îi mersese foarte bine în ultimele opt luni. Se îngrăşase puţin, prinsese muşchi şi mai zdraveni, şi, după cum se exprima chiar el, îşi făcuse o sumedenie de amici. Joe se împrietenea foarte uşor cu lumea. Era deosebit de sociabil, gata oricând să-şi bată cunoscuţii pe umăr, strigând cu glas răsunător: „Hai noroc, şefule!”, gata oricând să rida – şi avea un râs cu adevărat bărbătesc – gata să strângă mâna cu putere prietenilor şi, mai ales să spună cu multă poftă o anecdotă porcoasă.

La întreprindere, toată lumea, începând cu contramaistruî Porterfieâd şi terminând cu domnul Stanley Miilington personal – toată lumea cafe conta – părea să-l simpatizeze pe Joe, sau, ca să fim sinceri, toată lumea, în afară de Jenny. Jenny! În drum spre casă, Joe se gândea la ea. Urcând pasarela peste calea ferată trecea în revistă situaţia, posomorit. Jenny venea cu el!A serată, în aceasta privinţă nu încăpea nici o îndoială. Dar stând strâmb şi judecind drept, parcă ce importanţă avea asta? N-avea nici o importanţă, nici cea mai mică importanţă! Cât de departe ajunsese cu Jenny în aceste opt luni? Din păcate, nu prea departe; câtuşi de puţin chiar. De ieşit ieşea mereu cu ea – lui Jenny îi plăcea grozav să iasă în lume; de cheltuit cheltuise cu ea. Da, da, cheltuise pe rupte! Şi ce primise în schimb? Câteva sărutări, câteva sărutări grăbite, acordate în silă; de vreo câteva ori izbutise s-o şi strângă în braţe, dar cu greu, pentru că ea întotdeauna îl respingea, atâţându-i şi mai mult pofta.

Joe oftă din rărunchi, plin de tristeţe. Apoi îşi spuse că Jenny se înşală dacă-şi închipuie că o să-l fraierească pe el. O s-o ia el deoparte şi-o să-i zică vreo două de la obraz, după care o s-o dea naibii şi o să termine de tot cu ea. Zadarnic însă, căci lucrurile astea şi le. Mai propusese el şi altă dată. De cel puţin zece ori se hotărâse să-i vorbească în felul ăsta, şi totuşi n-o dăduse naibii. O dorea, chiar mai mult decât în acea primă zi, când dăduse cu ochii de dânsa… Şi totuşi, chiar din acea primă zi, dorinţa lui fusese pu. Ernică, arzătoare. Joe trase o înjurătură cu glas tare.

Nu ştia nici el ce să mai creadă despre fata asta, cu o purtare atât de capricioasă. Uneori îl trata cu o aroganţă trufaşă, iar alteori era intimă şi cochetă. Observase însă că întotdeauna se purta cel mai bine cu el când era îmbrăcat frumos cu costumul nou de serj albastru şi cu gambeta pe care chiar ea îl îndemnase să şi-o cumpere. Dacă însă întâmplarea făcea să-l întâlnească îmbrăcat în salopeta lui murdară, trecea pe Ungă el cu un aer distant şi visător, de parcă nici nu l-ar fi văzut, sau îi arunca o privire care îl îngheţa. Acelaşi lucru se întâmpla şi când ieşeau împreună. Dacă o ducea la musichall-ul Empire şi cumpăra locuri bune, fata era ca o pisică – mai că torcea, îl privea zâmbitoare, îi dădea voie să-i ţină mâna într-a lui. Dar cum îi propunea să facă o plimbare după lăsarea întunericului pe maidanul oraşului, odată se posomora, mergea alături de el ţâfnoasă, cu nasul în vânt, îi răspundea înţepată şi repezită, fără să-l privească şi ţinându-se la un metru depărtare. Când o invita la cafeneaua Mcguigan să mănânce un patrician cu pireu de cartofi, strâmba din nas şi-i spunea: „La circiuma aia numai taică-meu merge”. Dar o invitaţie la Leonard, localul de categoria întâi de pe Strada Mare, o făcea să strălucească de bucurie şi să se lipească drăgăstoasă de pieptul lui.

Jenny voia să se înalţe deasupra familiei ei, trăgea la mai mare; mereu îl corecta pe taică-su, ba şi pe maică-sa şi pe surori, mai ales pe Sally, şi, colac peste pupăză, îl corecta şi pe el pe Joe, căutând să-l mai şlefuiască; îl învăţa cu mult dispreţ cum să-şi ridice pălăria de pe cap, cum să-şi poarte bastonul; îl povăjuia să meargă el la marginea trotuarului şi să ţină degetul mic cocârjat când îşi bea ceaiul. Exagera cu obsesia rafinamentului şi a eleganţei. Mintea ei era împănată de reguli de etichetă, pe care le înghiţea pe nerăsuflate din coloanele respective ale revistelor mondene de duzină. Tot de acolo îşi însuşea ea diverse sugestii cu privire la modă, îşi lua modelele pentru rochiile pe care şi le croia singură, învăţa cum să facă pentru a-şi păstra miinile imaculate; de acolo ştia că „albuşul de ou amestecat în apa cu care vă clătiţi părul îi dă lustru şi strălucire”.

Nu trebuie să se creadă însă că lui Joe i-ar fi displăcut această năzuinţă către eleganţă şi rafinament; de fapt îi plăceau şi dorinţele ei,. Şi podoabele pe care le purta, parfumul Jockey Club cu care-şi înmiresma combinezonul cu dantelă (avea la el panglicuţe roz, după cum văzuse Joe prin decolteul bluzei). Toate astea îi stârneau şi mai mult pofta, dându-i a înţelege că Jenny e cu totul altceva decât damele de pe stradă cu care se culcase din când în când în cursul acestor luni chinuitoare de ispită îmbinată cu speranţe amăgite.

Însuşi gândul că a suferit atâta îi stârnea şi mai mult dorinţa lui irealizabilă, în timp ce urca scările de la uşa casei cu numărul 117A, pe Scottswood Road, Joe îşi spuse că astă-seară avea să forţeze deznodământul; sau dacă nu, măcar trebuia să afle de ce nu izbuteşte.

Intrând în odaia din fund, se uită la ceas şi văzu că a întârziat.

Jenny se dusese sus să se gătească. Doamna Sunley zăcea pe canapea în salonaş, doborâtă de o migrenă înfiorătoare. Phyllis şi Clarry se duseseră în stradă, la joacă. Căzuse în sarcina lui Sally să-i servească ceaiul.

— Unde-i taică-tu? Întrebă brusc Joe, după ce înfulecase cele două scrumbii, cu mai bine de jumătate din franzelă şi dăduse pe gât trei ceşti mari de ceai.

— A plecat la Birmingham. Secretarul n-a putut să se ducă, aşa că l-a înlocuit tata. A luat cu el toţi porumbeii călători ai clubului şi pe ai noştri. Pentru întrecerea de mâine.

Joe luă furculiţa şi începu sa se scobească în dinţi, dus pe gânduri. Va să zică Alf putea să facă o călătorie gratis la Birmingham, ca să participe la întrecerea săptămânală a porumbeilor călători. Ce noroc pe fraierul ăsta!

Sally, care-l privea pe Joe cu ochi critic, îi trimise o săgeată din tolba spiritului ei precoce:

— Ai grijă să nu-nghiţi furculiţa aia, că pe urmă o să zornăie când dansezi polca, îl avertiză ea cu aerul cel mai serios din lume.

Joe se uită urât la ea. Ştia bine că Sally nu poate să-l sufere.

Degeaba se străduise el s-o atragă de partea lui. Tot timpul îl urmărea simţământul supărător că ochii aceia întunecaţi ai fetei aveau puterea magică de a pătrunde toate gândurile şi sentimentele lui; în faţa ei se simţea dezarmat. Uneori lucrurile mergeau chiar mai departe: chicotul ei dispreţuitor îi întrerupea grandilocvenţa şi, luându-l prin surprindere, îi făcea praf toată stăpânirea de sine, silindu-l să roşească supărător.

Căutătura lui urâtă părea s-o bucure pe Sally; ochii fetei scânteiară. Deşi în vârstă de numai unsprezece ani, avea un simţ al umorului extraordinar de dezvoltat. Cu multă veselie îşi continuă jocul favorit: să-l dezumfle pe Joe.

— Şi dumneata trebuie să fii un bun dansator, că ai nişte picioare cât toate zilele. „Ştii să valsezi şi în partea opusă, domnişoară Sunley?” „Sigur, Joe, adică vreau să spun, domnule Gowlan, vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala.” „Nu vreţi să încercăm?” „Vai, cu plăcere, dragă domnule Gowlan. Nu-i aşa că muzica e mii-nu-naată?

Hait! Mitocanule, m-ai călcat pe bătătură!”

Fata avea un haz nebun, cum îşi pocea faţa mititică şi comică, îşi dădea ochii mari şi negri peste cap, maimuţărind la perfecţie maniera şi accentul afectat al lui Jenny.

— Nu vrei să-ţi fac cinste c-o îngheţată, scumpa mea? Sau preferi o tuslama? E o tuslama straşnică. Proaspătă, direct de ia vacă.

Dacă vrei, îţi dau ţie toate zgârciurile de foaie.”

Sally făcu apoi semn cu capul către etaj şi nu mai imită pe nimeni:

— Îşi pune părul pe moaţe, sus. Domnişoara Sunley. Jenny, domnişoara din lumea bună, care se culcă cu nasul prins într-un cârlig de rufe, ca să i-l subţieze. De un ceas se toî găteşte, A venit direct de la mo-diii-stă, aşa să ştii. Dar acolo să ştii că nu serveşte, bagă bine de seamă – asta fac prăpăditele celelalte. Ea stă acolo doar de frumuseţe! M-a pus să-i încălzesc fierul de încreţit părul şi să nu te mint, mi-a tras şi o palmă peste ureche, aşa, pentru binele nostru, al tuturora. Da, da, Joseph, e o fată cu temperament, aşa că gândeşte-te şi răzgândeşte-te înainte de a face pasul hotărâtor!

— Haide, taci odată, puştoaică obraznică!

Joe se ridică de la masă şi se îndreptă către uşă.

Sally se prefăcu ruşinată şi începu iarăşi să vorbească afectat, cu glasul subţire, ca o pisică:

— Nu fi aşa formalist, dragă domnule Gowâan! Poţi să-mi spui şi Maggie. Vai, păcat că fumezi, când ai ochi aşa frrrumoooşi! Vai, dar te rog, nu mă părăsi aşa curând”. (Sally îi aţinu calea.) „Dă-mi voie să-ţi cânt ceva înainte de a pleca, domnule Gowâan. Doar un cântecel mic şi drăguţ.”

Şi apoi, încrucişându-şi braţele şi imitind aerul timid al lui Jenny în faţa pianului, începu să cânte în falsetto: „ Oh, ce mtndre panseluţe Cresc acolo pe răzoare…”

Sally încetă să mai cânte când Joe ieşi trântind uşa în urma lui.

Apoi fata izbucni într-un hohot de râs încântat, se aruncă pe divan şi se ghemui acolo, săltindu-se în sus şi-n jos şi ascultând cu încântare cum scârţâie telurile.

Joe se duse sus se bărbieri, se spălă, se frecă bine cu prosopul, îşi puse o cravată nouă, verde, şi-şi legă cu grijă şireturile ghetelor maro, lustruite de-ţi luau ochii. Deşi făcuse atâtea, ajunse totuşi să fie gata înaintea lui Jenny; o aşteptă nerăbdător în hol. Când o văzu coborând, lui Joe i se tăie respiraţia. Jenny îi luă pur şi simplu piuitul:

Era îmbrăcată cu o rochiţă roz, cu pantofi de satin alb, iar pe cap şi pe umeri purta un şal alb, croşetat – care era foarte la modă pe atunci, fiind şi botezat fascinaţie. Faţa îi strălucea ca o petală imaculată, în care ochii cenuşii aduceau kiciul rece al oţelului. Cu multă delicateţe, sugea o bomboană mentolată.

— Să fiu al dracului, Jenny, dacă nu eşti ca o floare.

Fata îi acceptă omagiul ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, îşi puse pardesiul de fiecare n peste îmbrăcămintea asta elegantă, luă cheia de la uşa din faţă cu un aer de femeie de lume şi o vârî în buzunar. Apoi dădu cu ochii de ghetele lui maro, şi faţa i se posomori brusc.

— Vai, Joe, îi spuse ea răutăcioasă, trebuia să-ţi fi cumpărat o pereche de pantofi de dans! Ţi-am mai spus şi acum o săptăqrină.

— Ei nu-i nimic, că toţi băieţii vin cu ghete la serată. I-am întrebat.

— Nu fi prost, ce, nu ştiu eu? O să par ridicolă din cauza ghetelor tale maro. Ai chemat birja?

— Birja? Joe se cătrăni de tot. Dar ce-şi închipuia Jenny, că el e milionarul Carnegie? Îi răspunse morocănos: Mergem cu tramvaiul…

Ochii fetei scăpărau sticâiri reci.

— Aha! Înţeleg. Va să zică asta e părerea ta despre mine! Că birja nu e de nasul meu?

Doamna Sunley strigă de sus de pe palier:

— Să nu veniţi târziu, copii! Eu am luat un calmant şi mă culc.

— Nu te teme, mamă! Răspunse Jenny cu un aer răutăcios. Fii sigură că n-o. Să întârzicm.

Se urcară într-un tramvai roşu, care din nefericire era foarte plin. Aglomeraţia din tramvai o făcu pe Jenny şi mai ţâfnoasă. Când taxatorul îi ceru lui Joe să-i dea bani potriviţi, Jenny îl străpunse cu privirea. Nu scoase un cuvânt tot timpul călătoriei, în cele din urmă ajunseră în suburbia Yarrow şi coborâră din tramvaiul roşu, înţesat.

Se apropiară de sala Oddfellows, ea demnă şi ofensată, el veştejit de tăcerea ei glacială. Când intrară în sală, serata era în toi.

De fapt nu era o serată antipatică, ci mai degrabă o petrecere simplă şi intimă, tot aşa de degajată ca şi ospăţul anual al unei numeroase şi vesele familii mic-burgheze. Într-un capăt al sălii fuseseră instalate mesele cu gustări: prăjituri, sandvişuri, biscuiţi, jeleuri, o mulţime de portocale mici şi tari, care păreau pline de sâmburi (şi chiar erau) sticle cu limonada colorată şi două samovare uriaşe – pentru ceai şi pentru cafea. La celălalt capăt al sălii, pe o estradă foarte înaltă, străjuită de ghivece mari de flori şi un palmier înfipt într-un hârdău, se afla orchestra. Era o orchestră serioasă, cu tobă mare, folosită cu multă generozitate, şi cu pian* la care cânta Frank Mcgarvie. Şi oare ştia cineva să facă triluri şi glisade mai frumoase decât Frank? Cât despre ritm, ce să mai vorbim? Frank Mcgarvie ţinea măsura atât de precis încât ţi-era practic imposibil să greşeşti vreun pas când eânta el la pian. A, era minunat, timpul accentuat, parcă-l bătea cu ciocanul – «-doi-trei, «-doitrei; şi pe acel prim timp parcă se înălţa şi podeaua sălii Oddfellows; iar la al treilea cobora cu totul, răsunând de triluri.

Toată lumea era foarte sociabilă, nu existau grupuri care să facă opinie separată, nu se gândea nimeni să mai respecte vreun program sau alte reguli oficiale, într-o parte şi alta a sălii> două afişe mari indicau ordinea dansurilor, numerotate şi scrise frumos de sora lui Frank Mcgarvie. Nr. l, vals… Nopţile bucuriei; Nr. 2; Valetta… Cu tine în gondolă… Şi aşa mai departe. Lumea se tot înghesuia agitată şi veselă în jurul listelor acestora, şi aici se stabilea cea mai mare intimitate: chicoteli, gâturi întinse, braţe petrecute pe sub alte braţe, un amestec de parfum, transpiraţie şi exclamaţii: „Hei, Bella, ştii pasul militar, porumbiţo?” Şi aşa se stabileau partenerii la dans. Sau poate vreun vlăjgan care cercetase lista luneca galant pe podeaua bine lustruită, nimerind din prea mare elan drept în sânul iubitei.

— Urmează un cadril, fetiţe. Nu ştiai? Hai, Vino să dansezi cu mine!

Jenny scrută cu privirea toată adunarea. Văzu imediat bufetul sărăcăcios, programele lipite pe pereţii aburiţi, rochiile ieftine şi ţipătoare – stacojii, albastre şi verzi – fracul ridicol al bătrânului Mike Mckenna, venerabilul prezentator şi maestru de ceremonii; văzu că nu toată lumea considera indispensabile mănuşile şi pantofii de dans; văzu şi grupul de neveste mai vârstnice ale muncitorilor, care stăteau într-un colţ, la o bârfă prietenească, în timp ce odraslele lor ţopăiau, săltau şi lunecau pe podea, în faţa lor. Dintr-o singură privire scrutătoare, Jenny văzu toate acestea, după care strâmbă din nas.

— Chestiile astea îmi calcă pe nervi, pufni ea către Joe.

— Ce anume? O întrebă el cu gura căscată.

Atunci Jenny se năpusti cu răutate asupra lui:

— Nu e nimic elegant, nu e nimic de bon ton, e ceva de mahala.

— Da nu vrei să dansăm?

Fata clătină din cap, indiferentă.

— Mda, mă rog, sigur că am putea să profităm de locul pentru dans. La urma urmei, tot s-au plătit biletele, nu?

Dansară, aşadar. Numai că Jenny se ţinu cât putu mai departe de Joe, şi mai ales de aplauzele, bătăile din picior şi chiotele de veselie ale celorlalţi.

— Dar ăsta cine e? Întrebă ea cu dispreţ în timp ce treceau în vârtejul dansului pe Ungă uşa de intrare.

Joe se întoarse, ca să vadă la cine se referă. Ăsta era un bărbat între două vârste, cu o mutră nevinovată, o căpăţână rotundă, un trup îndesat şi nişte picioare crăcănate.

— Jack Lynch, îi spuse Joe. E fierar la atelier. S-ar părea că te cunoaşte.

— Asta? Întrebă Jenny strimbându-se. Şi, foarte mândră că e spirituală, adăugă: Am văzut alţii mai buni ca el, ţinuţi în cuşti.

Apoi deveni iarăşi tăcută, răspunzând doar în monosilabe la întrebările lui, ridicând din sprâncene, cu nasul în vânt, semeaţă.

Ţinea cu orice preţ să demonstreze că este, după propriile ei cuvinte, deasupra tuturor acestor lucruri.

Numai că Jenny se cam pripea. Treptat, pe măsură ce orele înaintau, oamenii începură să vină. Nu atâta muncitorii, simpli membri ai clubului, care umpluseră sala de la începutul seratei, ci membrii de onoare, cei câţiva dansatori buni de la serviciul de proiectări, contabilul Irving cu soţia, casierul Morgan şi chiar bătrânul domn Clegg, subdirectorul atelierelor. Jenny nu mai era aşa de ţeapănă, ba chiar îi zâmbi lui Joe.

— Parcă e mai plăcut acum.

Nici nu apucase bine să rostească aceste cuvinte, că uşile se deschiseră de perete şi-şi făcu apariţia Stanley Millington, domnul Stanley în persoană, domnul Stanley al nostru. Era un moment solemn. Arbora o mină binevoitoare şi arăta îngrijit şi lustruit într-un smoching foarte elegant; îl însoţea logodnica lui.

De data asta, Jenny se ridică de-a binelea de pe scaun şi-şi aţinti privirea iscoditoare, căreia nu-i scăpa nimic, asupra celor doi tineri eleganţi, ce zâmbeau amabil şi dădeau mâna cu câţiva dintre membrii mai vechi ai clubului.

— A venit cu Laura Todd, şopti Jenny cu respiraţia întretăiată.

Ştii, taică-su e inginer de mine, la Great Market. Ştiu totul despre ea, că o văd mereu prin oraş. S-au logodit anul trecut în august, a scris şi în ziar.

Joe se uită lung la faţa ei emoţionată. Era uimit să vadă cit interes prezenta pentru Jenny societatea „aleasă” din Tynecastle şi ce încântată era fata că e la curent cu toate amănuntele mondene.

Dar cel puţin acum Jenny nu mai era încordată cu el. Se muiase de tot.

— De ce nu dansăm, Joe? Murmură ea, şi se ridică pornind într-un vârtej pe lingă Millington şi domnişoara Todd şi ţinându-se languros de braţul lui Joe.

— Şi rochia aia a ei… Un model… De la magazinul Bonar, îi şopti ea confidenţial lui Joe când treceau prin dreptul celor doi.

' Bineînţeles, la Tynecastle, Bonar era ultimul răcnet în materie de modă.

— Şi ce dantelă! Adăugă Jenny ridicând semnificativ ochii către cer. E pur şi simplu…

Veselia crescu, toba bubui şi mai tare, Frank Mcgarvie cânta cu mai multe triluri ca ori când, ritmul dansului se înteţi, se înverşuna.

Toată lumea era încântaâă că tânărul domn Stanley „şi-a făcut timp să vină printre noi”. Şi ce bine că a adus-o şi pe domnişoara Laura cu el! La Yarrow, Stanley Millington era „privit cu ochi buni”.

Taică-su murise cu câţiva ani în urmă, când Stanley avea şaptesprezece ani şi se afla încă la colegiul St. Bede. Prin urmare, Stanley venise pe nepusă masă la întreprindere, direct de la studii – un tânăr atletic, cu ţinuta dreaptă, tenul foarte proaspăt şi o intenţie de mustaţă – ca să-nveţe de la bătrânul Henry Clegg conducerea afacerilor. Acum, Ia vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Stanley deţinea conducerea; era entuziast şi neobosit, veşnic animat de dorinţa de a face „ceea ce trebuie”, cum spunea el. Toată lumea era de acord că Stanley e înzestrat cu spirit şi iniţiativă, că are toate avantajele pe care i ie poate acorda „o şcoală bună”.

Întemeiat în urmă cu cincizeci de ani, de către un grup de negustori bogaţi din nord, de religie neconformistă, colegiul St. Bede reuşise în scurta lui existenţă să realizeze adevărata tradiţie a şcolilor publice englezeşti, întâlneai acolo toate elementele tradiţionale:

Monitorii, corvezile la care aceştia îi supuneau pe elevii mai mici, bufetul, esprit de corps * inspiratele cântece şcolare. St. Bede le avea pe toate acestea şi încă multe altele, de parcă doctorul Fuller, primul director, ar fi trecut pe la toate vechile şcoli englezeşti cu o plasă de prins fluturi şi ar fi ales cu grijă, de la fiecare, obiceiurile cele mai frumoase. Culorile asociaţiei sportive ale colegiului erau acordate cu multă mărinimie şi erau foarte frumoase: albastru-vineţiu, roşustacojiu şi aur. Stanley, devotat trup şi suflet vechii sale şcoli, era, <notă>

*Solidaritate. Aci în sens ironic: spirit de turmă. (Fr) </ notă>

Fireşte, la fel de profund devotat şi culorilor ei. În mod obişnuit purta în îmbrăcămintea lui vreunul din aceste componente; blazonul şcolii – vineţiu-stacojiu şi auriu – se afla undeva în costumul lui Stanley:

Fie la cravată, fie prin butonii de la mâneci, fie la bretele. Simboliza o dovadă a vechiului spirit de gentleman şi sportivitate, reprezentat întotdeauna de colegiul St. Bede.

Într-un fel, acelaşi spirit de gentleman şi sportivitate îl adusese pe domnul Stanley şi ia serată. Voia să fie cumsecade, să facă ceea ce trebuie, să păstreze nota corectă. De aceea se afla aici, cu maniere extrem de agreabile, strângea mâinile bătătorite ale oamenilor, şi printre valsurile cu Laura strecura şi câteva dansuri cu nevestele greoaie ale salariaţilor mai vârstnici.

Cu timpul, zâmbetul strălucitor al lui Jenny, care îi înflorise pe buze, Ia apariţia domnului „Stanley al nostru” şi a Laurei Todd, rămase puţin cam fix; râsul ei, care făcea întotdeauna vălurele când trecea prin dreptul unuia dintre cei doi protagonişti, sau al amândorura, deveni puţin cam forţat. Jenny murea să fie „remarcată” de domnişoara Todd, murea de dorinţa de a fi poftită la dans de domnul „Stanley al nostru”. Dar, din nefericire, niciuna, nici alta nu se întâmplase. Ce păcat! În schimb, n-o mai slăbea din ochi Jack Lynch.

Se ţinea mereu după ea şi căuta prilejul potrivit pentru a o invita la dans.

Jack nu era băiat rău. Nenorocirea făcea să fi băut insă prea mult. Toată lumea ştia că lui Jack îi place o picătură de alcool, când şi când. Dar astă-seară, tot ieşind din sala de dans până la localul „Ducele de Cumberland” din vecinătate, Jack înşirase cam multe picături, în mod normal, Jack ar fi rămas în uşa sălii, dând fericit din cap în ritmul muzicii, şi la sfârşit, clătinându-se pe picioarele crăcănate, s-ar fi îndreptat şovăielnic spre casă şi s-ar fi culcat. Din păcate, în seara asta duhul rău al lui Jack flutura din aripi în preajma lui.

La ultimul dans înainte de gustare, Jack îşi îndreptă cravata şi se bălăbăni către Jenny.

— Fă-te-ncoa, păpuşico! Îi zise el, vorbind ca ţăranii din preajma oraşului Tynecastle. Fă-te-ncoa, să le arătăm noi cum se bate talpa!

Jenny întoarse capul şi privi cu ostentaţie în partea cealaltă a sălii. Joe, care stătea Ungă ea, spuse:

— Pleacă, Jack, domnişoara Sunley dansează cu mine.

Jack se clătină pe picioare.

— O fi, da eu zic să mai poftească să danseze şi cu mine!

Jack întinse braţul cu o galanterie de mitocan. N-avea câtuşi de puţin intenţii rele, numai că, nefiind prea sigur pe picioare, laba lui cât toate zilele căzu din greşeală pe umărul lui Jenny, Fata scoase un ţipăt patetic. Iar Joe, ridicându-se deodată înfierbântat, ii trase lui Jack cu dexteritate de boxer un croşeu la bărbie. Jack se întinse pe podea, cât era de lung. Izbucni o zarvă cumplită.

— Hei, dar ce s-a întâmplat? Întrebă domnul Stanley, cromdu-şi drum prin mulţime către locul unde se aflau eroii. Joe stătea ca un viteaz din poveste, cu pieptul scos în afară, şi ţinând-o pe după umeri pe Jenny, palidă de spaimă. Ce se petrece aicea? Care-i pricina?

Cu inima cât un purice, Joe răspunse bărbătos şi demn:

— Era beat, domnule Millington, era beat criţă. Omul trebuie să ştie unde să se oprească, totuşi.

De fapt, chiar sâmbăta trecută Joe fusese împreună cu Lynch la o beţie şi amândoi fuseseră daţi afară de la music-hall-ul Empire; dar acum uitase. Ce să-i faci? Era silit să se ridice mai presus de toate astea.

— S-a îmbătat, domnule Stanley, şi s-a legat de prietena mea.

Eu n-am făcut decât s-o apăr.

Stanley îi măsură pe amândoi cu privirea – tânărul cu corp atletic… Şi frumoasa îndurerată; apoi, cu o încruntare, se uită la beţivul care zăcea la pământ.

— Beat! Exclamă el. Foarte urât! Foarte, foarte urât! Nu tolerez aşa ceva aici! Salariaţii mei srnt oameni cumsecade şi vreau să se distreze tot ca nişte oameni cumsecade. Vă rog să-l scoateţi afară.

Ocupă-te dumneata, domnule Clegg, dacă eşti amabil. Şi să vină mâine la mine la direcţie. Puteţi să-i faceţi formele de concediere.

Jack Lynch, o adevărată ruşine publică, a fost scos afară, iar a doua zi a primit plicul. Stanley s-a întors din nou către Joe şi Jenny; a răspuns printr-un zâmbet la râsul satisfăcut al lui Joe şi la farmecul învăluitor al lui Jenny.

— Cu asta am lămurit-o, clătină el din cap, ca un om care vrea să le redea celorlalţi încrederea. Dumneata eşti Joe Gowlan, nu-i aşa? Te cunosc perfect. Eu vă cunosc pe toţi, e un lucru la care ţin şi care mă preocupă foarte mult. Joe, te rog prezintă-mă prietenei dumitale. Îmi pare bine, domnişoară Sunley. Trebuie neapărat să dansaţi şi cu mine, bineînţeles dacă doriţi, domnişoară Sunley. Să încercăm să mai uităm de această neplăcere. Cit despre dumneata, Joe, dă-mi voie să te prezint prietenei mele. Poate ţi-ar face plăcere să dan «ezi cu ea, nu?

Drept care Jenny pluti în extaz către capătul opus al sălii, în braţele domnului Stanley, supraveghindu-şi cu multă atenţie ţinuta, ca să fie impecabilă, lipindu-şi cotul de trup, aşa cum era moda. Îşi dădea perfect seama că ochii tuturor invitaţilor sunt aţintiţi asupra ei. La rândul lui, Joe sălta niţel cam greoi cu domnişoara Todd, care îl privea cu mult amuzament şi chiar cu oarecare interes.

— A fost o lovitură de toată frumuseţea, îi spuse Laura cu zâmbetul ei comic în colţul buzelor.

Joe recunoscu că pumnul tras a fost într-adevăr o lovitură de maestru, simţindu-se deopotrivă vrednic de admiraţie şi cumplit de stânjenit.

— Îmi place ca un bărbat să ştie să se descurce, comentă ea în treacăt, şi zâmbi iar. Dar nu-i nevoie să adopţi o figură aşa virtuoasă, de parcă ai fi intrat în rândurile călugărilor Templieri.

Stanley, domnişoara Todd, Jenny şi Joe cinară împreună la bufet. Jenny era în al nouălea cer de fericire. Zâmbea arălându-şi dinţişorii albi şi arunca ocheade tulburătoare printre genele negre, plecate; mâncă răciturile cu furculiţa şi lăsă în farfurie câte puţin din fiecare fel de mâncare.

A fost puţin şocată când Laura Todd, luând o portocală, i-a rupt coaja cu dinţii. Şi mai profund şocată a fost când Laura a folosit cu un aer foarte degajat batista lui Stanley. Dar toată seara, fiecare moment în parte, a fost o încântare. Şi, ca o încununare a tuturor acestora, la sfârşit, când lumea a plecat de la serată, Joe şi-a îndreptat greşeala de care se făcuse vinovat la sosire şi a chemat cu un ton majestuos o birjă.

Despărţirea a fost prelungă şi politicoasă, s-a spus în repetate rânduri la revedere, s-au făcut nenumărate semne cu mâna, şi, într-un vârtej de jupoane şi emoţii plăcute, Jenny s-a urcat în vehiculul verzui şi mucegăit, cu miros de şoareci, înmormântări, nunţi şi grajduri umede. Ciucurii micuţi ai fascinaţiei ei se legănau în delir. Jenny se lăsă moale pe pernele trăsurii.

— Vai, Joe, exclamă ea, a fost o adevărată încântare! Nu ştiam că-l cunoşti aşa de bine pe domnul Millington. De ce nu mi-ai spus până acum? Habar n-am avut. E foarte drăguţ. Bineînţeles şi ea e drăguţă, Dar, ştii, nu atâta frumoasă, cât aşa, atrăgătoare, cum să zic?!

Dar în orice caz de bună calitate. Rochia aia pe care o purta costă multe lire, dă-mi voie să-ţi spun, că mă pricep; şi e după ultima modă.

Dar, pe de altă parte, ai observat când şi-a înfipt dinţii în portocală?

Şi chestia cu batista… Era să intru sub masă. Doamne! În ruptul capului n-aş fi făcut aşa ceva. Asta nu e o purtare de lady. Tu auzi, Joe, ce-ţi spun?

Joe o asigură cu multă tandreţe că aude. Aflându-se singur cu ea, în trăsura întunecată, dorinţa crescu în el ca o febră. Tot trupul îi era în flăcări, plesnind de dorinţă. O strânsese toată seara în braţe, îi simţise trupul, acoperit doar de o îmbrăcăminte subţire, lipit de ai lui. Luni de zile îl ţinuse la distanţă. Dar acum o avea aici, singură, lângă el. Arzând tot, îşi schimbă poziţia, se apropie încetişor de Jenny, care şedea rezemată într-un cot, către colţul pernelor, îşi petrecu braţul pe după talia ei. Fata turuia înainte, ca o. mitralieră, surescitată, veselă, cu totul schimbată faţă de felul ei obişnuit de a fi.

— Într-o zi am să am şi eu o rochie ca aia, vreau să spun ca a domnişoarei Todd. Era de satin şi cu volănaşul de dantelă veritabilă.

Pun mâna-n foc că se pricepe de minune la modă. Şi să ştii că are o mutră de poamă, oho, se cunoaşte de ia o poştă.

Încetişor, foarte încetişor, Joe o trase mai aproape de el şi începu să-i şoptească, prefăcându-şi vocea cit mai mângâietoare:

— Acuma nu vreau să vorbesc despre ea, Jenny. De fapt nici n-am observat-o. Numai pe tine te vedeam. Şi acuma tot pe tine te văd!

Fata chicoti încântată.

— Tu eşti mai bine decât ea, mult mai bine. Şi rochia ta era mult mai frumoasă şi mai şic.

— Materialul m-a costat două lire şi patru şilingi, Joe… Modelul l-am luat după Weldon.

— Să fiu al dracului, Jenny, da eşti o minune…

Cu multă pricepere, continuă s-o măgulească. Şi cu cât o măgulea mai mult, cu atâta o pipăia mai mult. Îşi dădea seama că e tulburată, cu nervii încordaţi, că-i dă voie să facă mici gesturi pe care nu i le mai îngăduise niciodată, încântarea lui ajunse îa culme.

Dorind-o nebuneşte, se mişca totuşi cu cea mai mare prudenţă.

Deodată, fata strigă ascuţit:

— Nu, Joe! Nu! Te rog să te porţi frumos!

— Da ce te sperie, iubito? O alintă el.

— Nu, Joe, nu! Nu-i frumos să faci asta.

— De ce să nu fie frumos Jenny? Îi murmură el cu un aer nevinovat. Doar ne iubim, nu?

Tactica era desăvfrşită. Oricare ar fi fost poziţia lui în clasamentul jucătorilor de biliard, în ceea ce priveşte arta delicată a seducţiei nu încape îndoială că Joe nu era novice.

Simţindu-l lipit de ea, ameţită, fata îi spuse:

— Nu, Joe, te rog… Cel puţin nu aici.

— Ah, Jenny…

Fata se luptă să scape.

— Uite, Joe, aproape că am ajuns. Uite, suntem pe Plummer Street. Nu mai e mult până acasă. Dă-mi drumul, Joe, lasă-mă!

Supărat, îşi ridică obrazul înfierbântat de pe gâtul ei, şi văzu că are dreptate. Fiert de dezamăgire, era gata să izbucnească în exclamaţii de-a dreptul profanatoare. Stăpânindu-se, coborî, o ajută să se dea jos îi aruncă pocitaniei de birjar un şiling şi veni în urma ei pe scara casei. Silueta ei cambrată, văzută din spate, chiar şi simplul gest de a scoate cheia din poşetă şi de a o strecura în uşă îl înnebuniră de dorinţă. Apoi îşi aminti că în noaptea aceea, Alf, tatăl fetei, nu-i acasă.

În bucătăria luminată numai de focul din sobă, Jenny se întoarse spre el; cu toată fecioria ei jignită, nu părea prea dornică să se ducă la culcare. Emoţia, tulburarea, extraordinarul situaţiei nu-i dădeau pace. Îi vuia încă în urechi triumful ei la serata, îşi luă o atitudine timidă şi nevinovată.

— Nu vrei să aprind gazele, să-ţi fac o cacao, Joe?

Cu un efort, el îşi stăpâni supărarea şi dorinţa aprigă de a o cuprinde în braţe. Spuse pe un ton plângăreţ:

— Jenny, tu retezi omului orice speranţă. Haide, vino şi şezi niţel pe divan. Toată seara n-am putut să schimb o vorbă cu tine.

Pe jumătate trezită, pe jumătate înspăimântată, fata rămase nehotărâtă; era aşa plictisitor să spui pur şi simplu noapte bună şi să te duci la culcare; şi zău ca Joe fcrăta astă-seară pur şi simplu fermecător; şi pe urmă, s-a şi purtat frumos de vreme ce a luat o birjă.

Jenny chicoti iar:

— Mă rog… Dacă-i vorba doar să discutăm, n-o să fie nici o supărare.

F Se îndreptă către divan.

Aşezându-se lângă ea, Joe o strânse în braţe; acum, că se crease un precedent, era mai uşor. Fata încercă să se smulgă, dar cu ceva mai puţină convingere. Joe simţi vibrând în tot trupul ei emoţia şi extraordinarul acelei seri.

— Nu, Joe, te rog! Trebuie să ne purtăm frumos.

Repeta mereu aceste vorbe, fără să-şi dea prea bine seama de ce spune.

— Vai, Jenny, dar trebuie! Doar ştii că sunt nebun după tine.

Doar ştii că ne iubim.

Fascinată, cu răsuflarea tăiată de spaimă, ba împotrivindu-se, ba cedând, pierdută într-un vârtej de teamă, durere şi un simţământ necunoscut, Jenny murmură:

— Vai, Joe… Mă doare!

Acum ştia că era a lui, simţea plăcerea delicioasă şi sălbatică a faptului că, în sfârşit, pusese stăpânire pe Jenny.

Focul mocnea, gata să se stingă. Nu mai erau cărbuni pe grătar.

Mult timp după ce totul trecuse, după ce se terminase şi porţia de smiorcăială, Jenny şopti:

— Ţine-mă strâns Joe… Mai strâns, dragul meu.

Ei poftim! S-a văzut mai mare comedie? Şi el stătea aşa de.

Incomod acolo, ca vai de capul lui, şi-i intra părul ei în gură. Când se ghemui la pieptul lui, întinzând obrazul frumos dar palid şi udat de lacrimi – despuiat acum de toate aerele şi mofturile ei prosteşti – ca s-o sărute, Jenny deveni pentru o clipă simplă şi frumoasă ca porumbeii tatălui ei, adevărate mărgăritare. Şi totuşi, lui îi venea acuma, da, tocmai acuma, îi venea să-i tragă un picior. Bineînţeles avea şi circumstanţe atenuante: pentru Joe asta era, după cum spusese singur, prima dragoste adevărată.