Capitolul XII.

La vila Law, pentru seara de sâmbătă exista un ritual special.

După ce luau o cină rece, Hilda îi cânta lui taică-su la orgă. Şi în seara aceasta, ultima sâmbătă din luna noiembrie a anului 1909, la ora opt, Hilda cânta la orgă prima parte din Muzica apelor de Haendel, în timp ce Barras stătea pe scaunul lui obişnuit, ascultând cu fruntea sprijinită în mâini. Hildei nu-i plăcea să cânte pentru taică-su. Şi totuşi, cânta. Cânta pentru că aşa era ritualul stabilit de Barras.

Richard Barras respecta cu stricteţe ritualul. Asta nu-l definea insă ca un rob al datinilor; el se afla mai presus de tradiţii şi obiceiuri.

Rutina, departe de a-i fi stăpână, era mai curând un fel de ecou; ecoul, răsunind neîntrerupt, al principiilor sale. Pentru a-l înţelege pe Richard Barras trebuie sa începem prin a admite aceste principii. Ei era intr-adevâr un om al principiilor şi, să fie limpede, al unor principii, cu totul sincere, fără nici o urmă de ipocrizie.

Pe deasupra mai era şi un om moral, dispreţuia acele slăbiciuni prin care-şi dă în petic omenirea atât de des şi atât de tragic. De pildă ar fi fost incapabil să se gândească la vreo altă femeie în afară de soţia lui. Deşi Harriet era o bolnavă incurabilă, ţintuită la pat, era în mod efectiv soţia lui. Soţia lui Barras. De asemenea dispreţuia poftele grosolane ale oamenilor: mâncarea abundentă, vinurile, ghiftuiala, beţia, trândăvia, luxul, senzualitatea, toate excesele poftelor trupeşti îi produceau silă. Mânca lucruri foarte simple, şi de obicei bea doar apă. De fumat, nu fuma. Deşi purta întotdeauna un costum bine croit şi dintr-un material bun, nu avea multe haine şi nici nu se împăuna cu îmbrăcămintea.

Bineînţeles avea orgoliul lui, orgoliul firesc al unei persoane luminate, cu vederi largi. Se ştia om cu situaţie şi cu avere; avea mina, era proprietarul minei Neptun. Familia lui stăpânea de un veac minele Neptun. Îi produceau o adevărată satisfacţie antecedentele lui familiale, începând cu Peter Barras care săpase în 1805 puţul nr.

L în sectorul Snook, cunoscut acunvsub numele de Vechiul Neptun, lăsând o mină curăţică fiului său William, care la rândul său a săpat puţurile nr. 2 şi 3. Cit despre Peter William, tatăl lui Richard, el forase puţul nr. 4, o afacere foarte chibzuită şi inteligentă, de pe urma căreia profita acum din plin Richard. Era extrem de încântat că aceşti oameni cu mintea ageră şi practică, feriţi de robia sentimentelor, puseseră temelia numelui şi averii familiei sale. Se mândrea cu faptul că moştenise şi dusese mai departe calităţile strămoşilor săi, se mândrea cu propria sa agerime şi cu propriul său spirit practic, cu capacitatea sa de a realiza afaceri reuşite pe baza unei tocmeli aprige.

Pe plan social, nu manifesta în mod deschis nici o aspiraţie.

Când în conversaţie -se pomenea numele vreunui om cu vază din ţinut, Barras avea obiceiul să exclame calm doar atât: „Şi ce avere are?”, lăsând să se înţeleagă, cu un umor bonom, că probabil situaţia financiară a vecinului său e vrednică de milă. Aşadar, deşi se bucura de respectul bancherului şi avocatului său, nu era snob; ba chiar dispreţuia meschinăria acestui cuvânî. Cu toate că Harriet Wandles se trăgea dintr-o familie cunoscută şi veche din ţinut, nu se căsătorise cu ea pentru distincţia arborelui genealogic. Se căsătorise cu Harriet ca s-o aibă de nevastă.

De aici s-ar putea trage concluzia că a fost vorba de vreo pasiune. Totuşi, Barras cel puţin aparent, era un om lipsit de pasiuni.

Forţa personalităţii sale era covârşitoare, dar o forţă statică, glacială.

Nu era capabil de violenţă, de patimi copleşitoare, nu manifesta izbucniri de emoţie înflăcărată. Respingea ceea ce-i era străin; ceea ce nu-i era străin, poseda, în acest sens mărturia lui Harriet ar fi putut oferi cheia enigmei. Dar Harriet, în dimineţile care urmau obişnuitelor idile nocturne, ingera cu multă poftă o suculentă gustare – cu satisfacţia placidă a unei vaci mulse cu succes. Dovezile biologice vizibile pe care le oferea Harriet în simplitatea ei erau aşadar şi pozitive, şi negative. Dacă cineva ar fi cercetat însă conţinutul stomacului ei, fără doar şi poate că ar fi găsit bolul alimentar al rumegătoarelor.

De la Richard era greu de obţinut vreo cheie a adevărului. Era un om foarte ascuns. Această trăsătură constituia neîndoielnic o calitate. Nu era vorba de aspectul banal al ascunzişurilor oamenilor închişi, ci de un lucru mult mai subtil, care respingea cu severitate curiozitatea indiscretă şi făcea, dintr-o privire, să îngheţe orice încercare de familiaritate, de apropiere. Părea să-ţi spună cu un aer glacial: „Eu sunt eu însumi, şi voi fi eu însumi, dar. Asta nu priveşte pe nimeni altul decât pe mine însumi. Şi ca să continui, aş adăuga că eu mă stăpânesc, dar nu voi îngădui să fiu stăpânit de nimeni altul decât de mine însumi.” Şi din nou muntele de gheaţă încremenit.

Nu trebuie totuşi să se presupună că toate calităţile lui Richard ar fi fost turnate în acest tipar arctic, supradimensionat. Barras avea şi câteva caracteristici absolut umane. Mai întâi dragostea lui pentru muzică, pentru orgă, pentru Haendel, şi în special pentru oratoriul Messia. Pe urmă atasamentul lui faţă de artele plastice, faţă de arta sănătoasă şi cu tradiţii bine stabilite, aşa cum se înfăţişa prin tablourile scumpe atârnate pe pereţii casei lui. Pe urmă fidelitatea faţă de regula unităţilor în sinul căminului. Aerul lui îngrijit şi exactitatea bine înrădăcinată. Şi, nu mai puţin, spiritul său acaparator.

Aicea zăcea de fapt, în ultimă analiză, esenţa sufletului lui Richard, sâmburele cel mai tainic al omului în sine. Îşi iubea cu patimă averile, mina lui, casa lui, tablourile lui, moşia iui, tot ce era al lui. Iată motivul pentru care nu putea să sufere risipa, lucru reflectat într-o oarecare măsură şi de faptul că mătuşa Carrie ajunsese de-a dreptul incapabilă de „a arunca ceva la gunoi”. Mătuşa Carrie o mărturisea adeseori pe faţă, şi Barras era întotdeauna încântat. Nici Barras nu arunca niciodată nimic la gunoi. Hârtii, documente, chitanţe, acte şi înscrisuri, totul, absolut totul era împachetat cu grijă, etichetat şi încuiat, ca să fie în siguranţă, în biroul lui Barras. Această etichetare şi încuiere devenise aproape o religie.

Ţinea de domeniul spiritualităţii. Şi era un lucru de-a dreptul exemplar. De altfel se îmbina armonios cu dragostea lui pentru Haendel.

Ca şi muzica lui Haendel avea o amploare şi o profunzime fascinantă şi un fel de religiozitate impenetrabilă, dar toate acestea îşi aveau izvorul pur şi simplu în avariţie. Pentru că, mai presus de orice, patima ascunsă dar arzătoare din sufletul lui Barras era dragostea de bani. Deşi o camufla inteligent, înşelându-se chiar şi pe sine, adora banii, îşi strângea patima la piept şi o răsfăţa şi îi plăcea la nebunie tabloul strălucitor al propriei bogăţii, îmbelşugarea în care trăia.

Între timp, Hilda isprăvise cu Haendel, sau cel puţin isprăvise Muzica apelor, în mod normal ar fi pus notele la loc pe scaunul înalt de lângă pian şi s-ar fi dus direct sus în odaia ei. De astă-seară, Hilda părea hotărâtă să-l îmbuneze pe taică-su. Fără să-şi ia ochii de la clape, îl întrebă:

— N-ai vrea să-ţi cânt Largo de Haendel, tată?

Era bucata lui preferată, bucata care-l impresiona mult mai mult decit celelalte şi care, totodată, o făcea pe Hilda să-nnebunească de plictiseală.

I-o cântă rar, într-o cadenţă plină de sonorităţi.

Urmă un răstimp de tăcere. Fără să-şi ia mina de la frunte, Barras spuse:

— Mulţumesc, Hilda!

Fata se ridică de pe scaun, rămase în picioare, de partea cealaltă a mesei. Deşi pe faţă purta obişnuita expresie severă, în sinea ei tremura.

— Tată!

— Ce-i, Hilda?

Glasul lui nu părea sever. Ai fi zis că e un om de înţeles.

Fata oftă prelung. De săptămâni întregi tot aduna curaj ca să ofteze o dată astfel. Vorbi:

— Tată, curând o să împlinesc douăzeci de ani. Sunt aproape trei ani de când m-am întors de la şcoală. De atunci stau acasă şi nu fac nimic. Am obosit să tot stau aşa, fără să fac nimic. Aş vrea să mai şi fac câte ceva. Aş vrea să-mi dai voie să plec şi să fac ceva.

Barras îşi luă mâna de pe ochi şi o măsură pe fiică-sa plin de curiozitate. Apoi îi îngână ultimele cuvinte:

— Să faci ceva?

— Da, să fac ceva, reluă ea vehement. Dă-mi voie să învăţ ceva.

Să-mi iau o slujbă.

— O slujbă? Acelaşi ton de mirare distantă. Ce slujbă?

— Orice slujbă. Să fiu secretara ta. Să fiu soră de caritate. Sau să-mi dai voie să studiez medicina. Asta mi-ar plăcea cel mai mult.

Barras o măsură din nou, cu acelaşi aer ironic, dar binevoitor.

— Şi ce-o să se întâmple când o să te măriţi?

— Dar n-o să mă mărit niciodată, izbucni fata. Nici nu-mi trece prin cap, oh, ferească Dumnezeu! Sunt prea urită ca să mă pot mărita vreodată.

Faţa lui Barras căpătă obişnuita expresie glacială, dar tonul lui nu se schimbă, îi spuse:

— Ai citit ziarele, Hilda.

Deducţia lai pătrunzătoare avu darul de a colora obrajii palizi ai fetei. Era adevărat. Citise ziarul de dimineaţă. Cu o zi înainte, adeptele emancipării femeilor luaseră cu asalt sediul Consiliului de Miniştri, chiar în timpul unei şedinţe de cabinet. Avuseseră loc scene violente când un grup de femei încercase să pătrundă cu forţa în Camera Comunelor. Asta făcuse ca gândurile care cloceau în capul Hildei să iasă din găoace. •

— Un grup de femei au încercat să pătrundă cu forţa, cită Barras dus pe gânduri, să pătrundă cu forţa… În Camera Comunelor”.

După tonul lui, faptul apărea ca o nebunie curată.

Hilda îşi muşcă buzele până la sânge. Apoi insistă iar:

— Tată, dă-mi voie să plec şi să învăţ medicina. Vreau să mă fac doctoriţă.

— Nu, Hilda.

— Te rog, tată, dă-mi voie!

— Nu, Hilda.

— Dar te rog!

Glasul ei căpătă un accent de-a dreptul vehement. Barras nu-i răspunse nimic.

Se aşternu tăcerea. Faţa Hildei era de b paloare neobişnuită.

Parc-ar fi fost de cretă. Barras se uita în tavan, cu un aer interesat şi totuşi absent. Rămaseră aşa cam un minut, apoi, fără gesturi melodramatice, fata se întoarse şi părăsi încăperea.

Ai fi zis că Barras nici n-a observat plecarea Hildei. Fata călcase o convenţie sacră, în mintea lui se înălţă un zid dincolo de care o închise pe Hilda.

Stătu cam o jumătate de oră, apoi se ridică, stinse cu grijă gazele şi se duse sus în biroul lui. Sâmbăta seara urca întotdeauna în biroul lui, după ce-i cânta Hilda la pian. Era o încăpere spaţioasă şi confortabilă, cu covoare groase, cu un birou masiv şi perdele vişinii, care astupau ferestrele. Pe pereţi atârnau câteva fotografii de la mină.

Barras se aşeză Ia birou scoase inelul cu chei, alese cu grijă meticuloasă una dintre ele şi descuie sertarul din mijloc. Scoase afară trei registre de conturi – registre obişnuite cu cotorul roşu – şi începu să le cerceteze cu aerul omului care le cunoaşte pe dinafară. Primul conţinea lista investiţiilor sale, înregistrate cu grijă, în caligrafia lui elegantă. Privi lista cu un aer detaşat, şi pe buzele lui, înflori un zâmbet de încântare, care însă nu trăda prea multe. Luă un condei şi, fără să-l înmoaie în cerneală, parcurse delicat cu vârful lui şirul de cifre. Deodată se opri, reflectă serios şi luă hotărârea să vândă pachetul de acţiuni ale Exploatărilor Carbonifere Reunite. Ajunseseră de curând la cursul cel mai ridicat; în schimb, informaţiile sale confidenţiale cu privire la profitul curent al societăţii indicau o tendinţă cu totul opusă. Da, da, o să le vândă negreşit. Din nou un zâmbet uşor îi flutură pe buze: se felicită singur pentru agerimea instinctelor lui, avea simţul banului. Niciodată nu dădea greş. La urma urmei, de ce-ar fi greşit? Toate titlurile şi acţiunile din această cărticică erau cât se poate de sigure, garantate, de nezdruncinat. Trecu din nou în revistă totul, într-un calcul rapid. Totalul îl încântă.

Apoi se ocupă de al doilea registru. Acesta conţinea lista proprietăţilor sale imobiliare din oraşul Sleescale şi din ţinutul înconjurător. Mahalaua Teraselor era aproape în întregime proprietatea lui Barras (singurul punct dureros era că Ramage, măcelarul, deţinea jumătate din uliţa Balaclava), iar la Tynecastle avea mai multe blocuri solide cu „săptămânale”. Aceste case de raport aşezate pe malul râului, aduceau chirii foarte rentabile, strânse săptămânal de un agent. Richard n-a regretat niciodată această proprietate. Cumpărarea caselor fusese ideea lui, deşi de fapt tranzacţia propriu-zisă o efectuase avocatul său, Bannerman, lucrând cu multă discreţie. Barras îşi însemnă în agendă că trebuie să discute cu Bannerman o chestiune legată de nişte conturi.

Şi, în sfârşit cu un sentiment de relaxare şi cu o atingere care aducea mai mult a mângâiere, trase către el cel de al treilea registru.

Aici se afla o listă a tablourilor lui, cu preţurile pe care le plătise pentru fiecare în parte. Cercetă lista cu un aer foarte îngăduitor, îl amuza ideea că investise 20000 lire, o adevărată avere, în aceste tablouri. Ei, dar la urma urmei nu era câtuşi de puţin o investiţie proastă – le avea pe pereţi, şi valoarea lor considerabilă creştea şi mai mult, întrucât asemenea tablouri deveneau din ce în ce mai preţioase pe măsură ce se învecheau, ca şi operele lui Tizian sau Rembrandt… Şi totuşi, n-avea de gând să mai cumpere altele. Nu.

Adusese artei omagiul său. Acum era de ajuns.

Se uită la ceas. Plescăi din buze, mirându-se că e aşa de târziu.

Cu multă grijă, puse registrele la loc, închise sertarul din mijloc şi se duse sus în dormitor.

Îşi scoase iarăşi ceasul, şi-l învârti. Bău o înghiţitură de apă din carafa de lângă pat. Apoi începu să se dezbrace. Mişcările calme ale trupului său puternic aveau ceva hotărât, implacabil. Făcea aceste mişcări cu sistemă şi regularitate. Erau mişcări care nu admiteau nici un gest de prisos. Fiecare mişcare avea o intenţie şi o destinaţie bine stabilită. Mâinile albe şi puternice aveau un limbaj mut, dar propriu numai lor. Aşa; în felul acesta… Cel mai bine e să faci aşa… Eu trebuie neapărat să fac aşa… S-ar putea să se mai facă şi altfel… Dar aşa e cel mai bine pentru mine… Pentru mine. In semiîntunericul din dormitor, simbolica acestor gesturi avea ceva ciudat şi ameninţător.

În sfârşit, Barras era gata. Îşi înnodă şnurul cu care-şi încingea haina de casă, de culoare purpurie. Mai stătu o clipă locului, frecându-şi bărbia cu palma. Apoi porni cu paşi siguri pe coridor.

Hilda, care stătea pe întuneric în camera ei, auzi paşii apăsaţi ai lui taică-su intrând alături, în camera mamei. Trupul i se crispa, deveni şi mai rigidă. Faţa i se contractă, chinuită. Se strădui cu disperare să-şi astupe urechile, dar nu izbuti. Niciodată nu putea să-şi astupe urechile. Paşii apăsaţi înaintau. Un schimb de cuvinte, şoptite. Apoi un scârţâit greoi, apăsat. Pe Hilda o trecură fiori prin tot trupul. Aşteptă, cutremurată de nerăbdare şi scârbă. Apoi începură zgomotele cunoscute.