Capitolul XIII.

Joe lâncezea în odaia de zi din Scottswood Road, fără să-i acorde nici o atenţie lui Alf Sunley, care stătea lângă masă şi citea cu glas tare pronosticurile căpitanului Sanglar pentru caii favoriţi la cursele din parcul Gosforth. În după-amiâza aceea, Joe şi cu Alf urmau să se ducă la curse, deşi Joe, judecind după expresia morocănoasă şi indiferenţa plină de dispreţ cu care asculta comentariile căpitanului, nu părea să se bucure prea mult la această perspectivă.

Ghiftuit după o masă copioasă, şedea răsturnat pe spate în scaun, cu picioarele cocoţate pe pervazul ferestrei. Se complăcea într-o meditaţie îmbufnată.

— Din câte am putut afla de pe hipodrom, citi Alf mai departe, vă pot recomanda cu toată încrederea să pariaţi pe Nesfield, iapa lordului Keli, în cursa Eldon Plate. Consider că acest animal tânăr, dar plin de experienţă, este selecţia mea cea mai sigură din programul zilei…”

În timp ce Alf mormăia mai departe cu voce tărăgănată, ochii lui Joe se roteau mohorâţi prin cameră. Doamne, ce casă înfiorătoare! Ce vizuină împuţită! Şi când te gândeşti, când te gândeşti că el o suporta de mai bine de trei ani! Cum trei? Aproape patru! Cit mai avea de gând s-o suporte? Nici nu-i venea să creadă cât de repede trecuse timpul pe lângă el, lăsându-l tot aici, ca o balenă aruncată pe ţărm. A naibii să fie, dar unde-i era ambiţia? Ce Dumnezeu, că doar n-avea să-şi irosească toată viaţa aici!

Analizată la rece, situaţia nu i se înfăţişa deloc veselă. La fabrică îi mersese destul de bine în aceşti patru ani. Mda, destul de bine… Numai că destul de bine nu însemna cu adevărat bine, sau cel puţin nu-l putea mulţumi pe Joe Gowlan. Acuma era lucrător calificat şi ciştiga cu regularitate trei lire pe săptămână. Asta era ceva pentru un băiat de numai douăzeci şi doi de ani. Era foarte simpatizat – o rază de mulţumire de sine îi străpunse proasta dispoziţie – da, extrem de simpatizat. Era cunoscut ca unul dintre băieţii mai răsăriţi în banda veselă! Chiar domnul Millington părea că-i acordă importanţă, nu se întâmpla vreodată să treacă prin atelier fără a se opri să schimbe două vorbe cu el. Dar. Din toate astea nu ieşise, pare-se, nimic concret. Nimic, fir-ar al naibii să fie! Gândi Joe tot aşa de acru.

Cu ce se pricopsise? Avea trei costume de haine în loc de unul, trei perechi de ghete maro şi o mulţime de cravate fistichii; avea şi ceva gologani în buzunar; căpătase o înfăţişare mai impozantă, şi ajunsese chiar să boxeze în sala St. James; se descurca bine prin oraş şi învăţase şi câteva lucruri mai de soi. Dar încolo? Nimic, fir-ar al dracului, nimic! Gândi iarăşi Joe, şi mai întunecat ca până atunci.

Rămăsese tot un lucrător care locuia înţr-o cameră mobilată, fără un cheag mai serios. Şi, colac peste pupăză… Mai era şi acum încurcat cu Jenny.

Joe îşi schimbă nervos poziţia. Jenny reprezenta culmea, spinul care-i stătea în ochi, provocându-i actuala nemulţumire. Jenny era îndrăgostită de el, lipită crampon de el, încurcându-i toate socotelile.

Auzi, dom'le, ce porcărie! La început, bineînţeles fusese foarte măgulit. Toată povestea îl unsese pe inimă; era grozav să ştii că Jenny se ţine tot timpul după tine şi era ceva să umbli cu Jenny atârnată de braţul tău, aşa cum făcea el – cu mersul lui degajat, cu ghetele maro, cu pieptul scos în afară şi cu gambeta dată mai pe ceafă.

Acum însă nu mai era chiar aşa de degajat. Nu, nu, câtuşi de puţin. De Jenny se săturase până-n gât. Ei nu, poate ar fi niţel exagerat să spună aşa. Fata era tot aşa de voluptoasă, tot aşa de molatică în braţele lui, şi când făcea dragoste cu ea, împlinirea înfrigurată a dorinţelor lui era tot aşa de dulce; asta şi dacă lucrurile se petreceau la repezeală şi în mare taină, chiar în odaia aceea, sau în odaia lui, ori pe afară, după căderea nopţii, ori prin ganguri, ori în dosul grajdurilor Elswick, în tot felul de locuri, care de care mai ciudate şi mai neaşteptate; da, trebuia să recunoască şi el că asta rămăsese o plăcere. Numai că acuma… Asta era, acuma lucrurile mergeau prea uşor! Cu Jenny nu mai era nici o greutate; nici cea mai mică rezistenţă; ba uneori era chiar prea zorită, iar alteori se plângea că este neglijată dacă o lăsa prea multă vreme în pace. A naibii afacere!

Zău dacă nu-ţi făcea impresia că e însurat cu Jenny!

Ei, păi tocmai asta era chestia, că el nu voia să fie însurat cu Jenny şi cu nici vreo altă Jenny! Nu voia să fie legat de mâini şi de picioare pe viaţă. Departe de el gândul ăsta! Era o vulpe prea isteaţă ca să cadă într-o asemenea capcană. El voia să-şi croiască un drum în viaţă, să răzbată, să prindă niţel cheag. Voia să apuce şi el să muşte, ba chiar să muşte ceva mai adânc, din caşcaval.

Se încruntă. Jenny juca un rol prea mare înviata lui, îi schimba prea mult existenţa de fapt chiar îl tulbura. Uite, de pildă şi azi după amiază: auzind că Joe se duce la Gosforth cu tatăl ei şi că pe ea o lasă acasă, Jenny începuse, aşa, tamnisam, să plângă, da ştii? Cu lacrimi fierbinţi, ce mai?! Şi imposibil s-o împace altfel decât făgăduindu-i s-o ia cu ei. Acuma era sus se-mbrăca.

Să crapi, nu alta! Joe se năpusti deodată la scaunul din faţa lui şi-i trase un picior cu atâta furie, încât Alf se opri din citit şi ridică ochii, surprins dar cu blândeţea lui obişnuită.

— Joe, tu nu asculţi ce citesc, îl ţinu el de rău. Ce rost mai are să mă obosesc, dacă tu nu asculţi?

Joe îi răspunse pe un ton antipatic:

— Tipul ăla habar n-are. Ne vinde ponturile pe care le prinde probabil de la cai. Şi caii sunt toţi nişte mincinoşi. Eu o să-l rog pe Dick Jobey de la hipodrom să-mi vândă un pont. Sunt prieten cu el.

Ăla da, e un om care ştie ce vorbeşte.

Alf râse scurt, cu multe subînţelesuri.

— Ce-i cu tine, măi Joe? Tu habar n-ai că de zece minute nu-ţi mai citesc despre cai. Acuma-ţi citeam despre aeroplanul cel nou pe care-l are tipul ăla Bleriot, ştii, ăla de-a zburat anul trecut peste Canalul Mânecii.

Joe mormăi:

— Dă-le-ncolo de avioane, că-ntr-o bună zi o să am şi eu un stol întreg. Atunci să te ţii!

Alf îl privi chiondorâş peste marginea ziarului.

— O să mă ţin, se învoi el sarcastic.

Uşa se deschise şi intră Jenny. Joe ridică ochii ţâfnos.

— În sfârşit, eşti gata!

— Sunt gata, recunoscu ea veselă: dispăruse orice urmă de lacrimi, destul de repede de altfel, şi, aşa cum i se întâmpla adesea după un acces de furie cu plânsete, acum era sprinţară şi veselă ca o ciocârlie. Îţi place pălăria asta nouă? Întrebă ea, înclinându-şi cochetă capul. Nu-s drăguţă, domnule?

Oricât de morocănos ar fi fost, Joe trebuia să recunoască adevărul: era drăguţă. Pălăria cea nouă, pe care o purta cu cochetărie, îi scotea şi mai mult în relief frumuseţea ei palidă şi suavă. Silueta era deosebit de atrăgătoare, avea nişte picioare şi nişte şolduri frumoase, ca modelate de un mare sculptor. Pierderea fecioriei o avantajase foarte mult. Era mai coaptă, mai sigură, mai puţin anemică; avea acum şi mai mult vino-ncoace; părea gata să dea în pârg.

— Ei, atunci să mergem, rise ea. Vino şi tu, tată. Nu mă faceţi să vă aştept, că o să întârziem.

— Ei, ştii că eşti bine? Cică noi te facem să ne aştepţi! I-o trânti Joe.

În schimb Alf, clătinând din cap cu multă compătimire, nu făcu altceva decât să ofteze:

— Eh, femeile!

Porniră tustrei cu tramvaiul spre parcul Gdsforth. Jenny era aşezată între cei doi bărbaţi, foarte dreaptă şi veselă, cu toate că tramvaiul se clătina şi tot sălta mereu pe North Road.

— Vreau să câştig ceva bani, îi spuse ea în secret lui Joe, bătând uşurel în poşetă.

— Şi alţii vor, răspunse Joe fără pic de amabilitate.

Se duseră la peluză, intrarea costa doi şilingi. Era destui de multă lume acolo, fără să fie propriu-zis aglomeraţie, adică atât cât s-o intereseze pe Jenny, dar nu prea mulţi ca să se înghesuie. Era încântată; gardul alb dintre ei şi verdele strălucitor al hipodromului, costumele colorate ale jocheilor, caii frumoşi şi bine ţesălaţi, strigătele bookmaker-ilor zoriţi să înregistreze pariurile sub umbrelele lor mari albastre cu auriu, toată mişcarea, animaţia şi emoţia turfului, rochiile elegante şi celebrităţile locale pe care le puteai vedea puţin mai încolo, în padoc.

— Ia uită-te, Joe, uită-te! Strigă ea, apucându-l de braţ. Ăla e lordul Kell. Ce zici ce gentleman distins?

Lordul Kell, decanul turfului britanic, mare latifundiar al Nordului, milionar înfloritor, simpatic, cu faţa încadrată de favoriţi, stătea de vorbă cu Lew Lester, jocheul lui, un omuleţ de-o şchioapă.

Joe mormăi ros de invidie:

— Dacă-şi închipuie el că Nesfield o să câştige cursa, se înşală amarnic.

Apoi Joe se îndepărtă, ducându-se să-l caute pe Dick Jobey.

L-a căutat o mulţime până să-l găsească, deoarece Dick se afla la tribuna întâi, unde intrarea costa zece şilingi; dând însă peste megafonul de mână cu care se făceau anunţurile pe hipodrom, Joe a izbutit să-l aducă pe Dick la gard.

— Vă rog să mă iertaţi că vă necăjesc, domnule Jobey, începu Joe, pe tonul mieros care-i slujea să se bage sub pielea oamenilor.

Mă gândeam că poate aveţi vreun pont să-mi vindeţi. De fapt nu atâta pentru mine, că aia nu-i o problemă. Eu nu joc niciodată cine ştie ce sume, dărâm venit şi eu cu logodnica mea şi cu taică-su… Ştiţi, fetiţa mea… ar fi încântată dacă ar putea să câştige şi ea acolo, doi-trei şilingi.

Dick Jobey bătu uşurel cu bombeul pantofului negru, elegant, în ostreţele de la gard. Avea aerul unui om foarte binevoitor, care însă se fereşte să se angajeze cu ceva. Ideea preconcepută că bookmaker-ii sunt nişte matahale cu obrajii pocnind de grăsime, care scuipă cuvintele printr-un colţ al gurii, ţinând un trabuc cât toate zilele în celălalt colţ, a fost spulberată de Dick Jobey din Tynecastle.

Dick era bookmaker, şi încă unul în stil mare. Avea un birou în piaţa Bigg şi o sucursală în mahalaua Yarrow, chiar vis-â-vis de biserica catolică, în schimb, Dick nu fuma decât ţigări foarte slabe şi bea doar apă minerală. Era un om nici prea scund, nici prea înalt, drăguţ, liniştit, prietenos, îmbrăcat foarte simplu. Niciodată nu l-a auzit nimeni înjurând sau, Doamne fereşte, ţipând când anunţa cotele. Şi nici nu-l văzuse vreodată cineva frecventând alt hipodrom decât cel din localitate. Ba chiar numeroşii lui prieteni răspândiseră vorba că Dick se duce o dată pe an în parcul Gosforth să culeagă un buchet de gălbenele.

— Spuneţi-mi, domnule Jobey, dacă-mi puteţi da vreun sfat pentru fetiţa mea.

Dick Jobey îl cercetă pe Joe cu privirea, îi plăcuse tonul cu care i se adresase; îl văzuse boxând în sala St. James; în general, impresia lui era că Joe e „un băiat de viitor”, şi întrucât Dick avea o adevărată slăbiciune pentru băieţii de viitor îi îngăduia lui Joe să-l cultive, să-i facă mici comisioane. De fapt Joe se străduia destul de mult să se bage pe sub pielea lui Dick Jobey. În sfârşit, Dick se pronunţă:

— Joe, eu unul n-aş lăsa-o să parieze decât la ultima cursă.

— Am înţeles domnule Jobey.

— Atunci ar putea să parieze ceva. Însă, ştii, nu prea mult; doar aşa, xâţiva şilingi, ca să se distreze.

— Am înţeles domnule Jobey.

— Dar, bineînţeles, nu se ştie ca pământul.

— Bineînţeles domnule Jobey. Joe făcu o pauză, tremurând de emoţie. Şi pe cine aţi vedea dumneavoastră câştigător, pe Nesfield?

Dick făcu semn că nu.

— Aş, aia n-are nici o şansă. Pune-o pe domnişoara dumitale să parieze doi-trei şilingi pe Boboc de trandafir. Dar fii atent, numai doi-trei şilingi. Şi asta doar aşa, ca distracţie.

Dick Jobey zâmbi, salută din cap şi se depărta cu pas domol.

Triumfător, tremurând de emoţie, Joe îşi croi drum prin mulţime, către Alf şi Jenny.

— Vai, Joe, protestă Jenny, dar unde Dumnezeu ai fost? Uite că s-a şi dus prima cursă, şi eu n-am pariat încă.

Foarte binevoitor, Joe o asigură că acum poate să parieze după pofta inimii. Ascultă cu un aer îngăduitor cum fata şi cu Alf îşi discută preferinţele. Jenny era gata să aleagă numele cele mai frumoase, culorile cele mai plăcute, sau un cal care aparţinea cutărui om de vază. Joe o/ aproba încântat. Cu acelaşi aer de nedezminţită îngăduinţă, primea banii pe care-i dădea fata, şi se ducea să înregistreze pariurile. Jenny pierdu o dată, pierdu a doua oară şi pierdu şi a treia oară.

— Ce zici ce porcărie? Exclamă complet distrusă, la capătul celei de-a patra curse.

Ţinuse morţiş să câştige. Jenny nu era meschină, ba chiar generoasă, şi cheltuia puţinii gologani pe care-i avea, ca o mână spartă. Dar tare i-ar fi plăcut să câştige!

Alf, care urmase cu încăpăţânare indicaţiile căpitanului Sanglar cu privire la favoriţii zilei, căuta s-o încurajeze, deşi el personal nu câştigase decât un şiling, pe un cal care sosise plasat.

— Lasă, fetiţo, că ne scoatem noi toţi banii înapoi cu Nesfield, favorita.

Nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie, Joe îl asculta pe Alf cum îi tot dă înainte cu Nesfield.

Jenny cerceta programul cu inima îndoită.

— Nu sunt chiar aşa de sigură că babalâcul tău de căpitan se pricepe la chestiile astea. Tu ce zici, Joe?

— Nu se ştie ca pământul, declară Joe cu un aer total nevinovat.

Asta care e? Mânza lordului Kell?

— Da, da, făcu Jenny luminându-se. Asta uitasem. Da, da şi eu tot pe Nesfield o să joc.

— Dar Boboc de trandafir? Aruncă Joe aşa, într-o doară.

— N-am auzit în viaţa mea de calul ăsta, replică prompt Alf.

— Vai, nu, Joe… Eu vreau calul lordului Keil, o ţinu Jenny morţiş.

— Bine! Spuse Joe plecând. Faceţi cum credeţi. Pe mine însă mă bate gândul să pariez pe Boboc de trandafir.

Luă îoţi banii pe care-i avea la el, patru iire în total, şi, cu un curaj nebun, miză toată suma pe Boboc de trandafir. La pariul mutual se anunţă mai întâi cota 5 Ia l, dar nu trecu multă vreme, şi văzu cum se reduce la trei. Apoi se dădu plecarea în cursă. Stătea lângă gard, ţinându-se bine de ostreţe, şi prive?!A plutonul cailor care goneau la curbă, mai repede, mai repede; îl trecură sudorile, aproape că nu mai îndrăznea să răsufle. Gâfiind, urmări cum caii intră în linie dreaptă, cura se apropie de poâou. Deodată scoase un strigăt nebun.

Boboc de trandafir bătuse cu mai bine de două lungimi.

În clipa în care s-a afişat ordinea sosirilor şi-a încasat banii, înfundând cele patru hârtii de câte cinci lire în buzunarul dinăuntru aî hainei şi strecurând cele patru lire de aur în buzunarul de la vestă.

Apoi se încheie la haină, îşi puse pălăria pe o parte şi reveni la Jenny, legănându-se fudul ca un curcan.

— Vai, Joe, izbucni fata, gata-gata să plângă, de ce n-oi fi pariat şi eu…

— Deh, ştiu eu de ce? I-o reteză el foarte satisfăcut. Dacă n-ai vrut să mă asculţi! Eu am câştigat o grămadă de bani. Şi să nu-mi spui că nu te-am avertizat! Ţi-am spus pe ce cal vreau să joc. De lainceput mă fixasem pe Boboc de trandafir, îi venea să se îmbrăţişeze singur de bucurie că le-a dat peste nas. Când se uită la faţa palidă şi întristată a jetei, îl apucă râsul. Ii spuse pe un ton protector: Ei lasă, Jenny, nu te mai necăji pentru atâta lucru! Astă seară ieşim împreună. Facem un chef, să se ducă vestea!

La ieşire, cu mult tact, îl pierdură pe Alf pe drum. Mai făcuseră ei şmecheria asta şi cu alte ocazii; de data asta n-a fost nici greu. Alf mergea încetişor, cu capul în pământ; era prea ocupat cu înjurăturile la adresa căpitanului Sanglar ca să-şi dea seama că tinerii se feresc de el.

Ajunseră în oraş puţin după ora şase, şi o porniră pe Newgate Street către Haymarket. Toată amărăciunea lui Joe se risipise între timp. O izgonise un fel de mărinimie zgomotoasă. Se 'purta cu Jenny binevoitor, îngăduitor, cu un fel de generoasă condescendenţă; ba chiar îi dădu voie să-l ia şi de braţ.

Deodată, tocmai când dădeau colţul străzii Northumberland, Joe tresări şi exclamă:

— Ei, asta-i bună! Apoi scoase un strigăt: Davey! Hei, Davey Fenwick, n-auzi, omule?

David se opri şi se întoarse brusc; încet, treptat, dădu semne că l-a recunoscut.

— A, Joe… Tu eşti, dom'le?

Sigur că eu sunt, cârâi Joe, repezindu-se la David, cu o exuberanţă de bărbat adevărat. Eu şi nimeni altul, doar unul singur e Joe Gowlan la Tynecastle.

Râseră toţi trei. Joe, cu un gest larg, princiar, făcu prezentările de rigoare.

— Davey, Ji-o prezint pe domnişoara Sunley, micuţa mea prietenă. Ştii, Jenny, ăsta e Davey, prieten la toartă cu bătrânul Joe, din vremurile bune de odinioară.

David se uită la Jenny. Se uită direct în ochii ei limpezi şi mari.

Apoi, văzându-i zâmbetul, zâmbi şi el. Pe faţa lui înflori o expresie admirativă, îşi strânseră mâinile foarte politicos.

— Măduceam cu Jenny în vâjâială, spuse Joe, luând imediat iniţiativa, cu aerul lui irezistibil. Acuma mergem toţi trei. Ce zici, Davey? Mergi cu-noi în vâjâială?

— Te cred, aprobă David cu entuziasm. Suntem aproape de Nun Street. Să intrăm la Lockhart.

Lui Joe era să-i vină rău.

— La Lpckhart? Repetă el, făcându-se că o întreabă pe Jenny.

Cum a zis? La Lockhart?

— Da, de ce nu? Întrebă David nedumerit. E un local foarte drăguţ. De multe ori mă duc acolo seara să beau o cacao.

— Cacao? Gemu slab Joe, prefăcându-se că se clatină pe picioare şi are nevoie să se sprijine de felinarul din apropiere. Dar ce-şi închipuie el ca suntem? Ne ia drept abstinenţi?

— Ei haide, Joe, te rog poartă-te frumos se alintă Jenny după un schimb de priviri serioase cu David.

Ostentativ, Joe se arătă imediat electrizat de acest îndemn. Se repezi la David, cu un efect deosebit.

— Ascultă ce-ţi spun eu, băiete, acuma nu mai eşti în mină. Eşti aici, cu domnul Joe Gowlan. Şi domnul Gowlan face cinste. Aşa că ţine-ţi gura şi vino cu noi.

Fără alte vorbe, Joe o porni înainte pe Northumberland Street, spre localul lui Percy. În urmă veneau David şi Jenny. Intrară şi se aşezară la o masă. Demonstraţia ostentativă a lui Joe era o minune.

Ăsta era unui dintre lucrurile care-l încântau cu adevărat: să facă pe grozavul, să-şi arate degajarea, îndemânarea, siguranţa, într-un cuvânt: să se pună în evidenţă, în localul lui Percy se simţea ca la el acasă, în ultimul an venise de multe ori aici cu Jenny. Nu era un local prea mare, era destul de ordinar şi împopoţonat, încărcat cu stucaturi date cu bronz auriu, cu multe abajururi roşii, un fel de anexă a cârciumii alăturate, cunoscută sub numele de Bolta Percy. Servea un singur chelner, cu şerveţelul vârât în vestă. Joe îl chemă cu un aer de rafinament deosebit, şi chelnerul făcu sluj în faţa lor.

— Ce comandaţi voi? Întrebă Joe. Eu iau un whisky. Şi tu, Jenny? Un pahar de vin de Porto? Dar tu, Davey? Ai grijă, şefule, să nu zici cumva cacao.

David zâmbi, declarând că în cazul ăsta ar prefera o bere.

Când le aduse băuturile, Joe comandă o masă îmbelşugată:

Fripturi, cârnaţi şi cartofi pai. Apoi se lăsă alene pe spate, îl cercetă pe David cu un ochi critic; îl găsi mai zvelt, mai copt, curios de mult schimbat în bine. Nemaiputându-şi stăpâni curiozitatea, îl întrebă:

— Ce mai faci, Davey? Măi, da ce te-ai schimbat!

Într-adevăr, David se schimbase foarte mult. Mergea pe douăzeci şi unu de ani, dar părea mai vârstnic, din cauza feţei palide şi a părului negru, pieptănat foarte lins. Avea o frunte frumoasă, şi bărbia la fel de voluntară ca şi înainte. Faţa lui era dintre acelea care rămân trase, cu pielea fină, subţire, întinsă. Dar zâmbetul lui timid era o adevărată încântare. Şi acum zâmbea.

— Nu prea am mare lucru de spus.

— E haide, lasă-te de bancuri, făcu Joe, cu un aer superior.

— Păi… Începu David.

Ultimii trei ani nu fuseseră de loc uşori pentru el. Îşi lăsaseră amprenta pe faţa lui, alungându-i definitiv aerul de tânăr necopt.

Venise la Baddeley cu bursa de şaizeci de lire pe an. Se instalase într-o cameră mobilată de pe dealul Westgate, peste drum de Big Lamp. Banii erau tare puţini, uneori nu-i venea nici de acasă nimic – o dată Robert zăcuse la pat două luni încheiate – şi David o dusese destul de greu. Într-o zi a cărat de la gară geamantanul cuiva, ca să câştige şase penny pentru cină.

Dar asta nu avea mare importanţă, entuziasmul lui îl purta în iureş mereu mai departe. Şi, ciudat, entuziasmul i se trăgea din descoperirea propriei sale ignorante. Prima lună la Universitatea Baddeley îl arătase a fi un băiat necopt de la mină, care avea mare noroc, puţină învăţătură elementară şi niţică înţelepciune firească, înnăscută. Toate acestea la un loc îi aduseseră bursa. De aceea, David, se pusese cu burta pe carte ca să realizeze ceva. Începu să citească; dar nu lecturile stereotipe, recomandate la şcoală, nu numai istoricii Gibbon * şi Macaulay*, sau versurile lui Horaţiu. Citea tot ce-i cădea în mână – de la Marx la Maupassant, de la Goethe la fraţii Goncourt. Citea probabil neraţional, dar citea bine. Citea fermecat, uneori zăpăcit, dar întotdeauna cu ardoare. Intră în <Notă>

* Edward Gibbon (1737- 1796), istoric englez, autor al celebrei lucrări Decadenţa şi prăbuşirea imperiului roman.

* * Thomas Babingfon Macaulay (1800-1859), istoric şi critic englez, autor al unor interesante eseuri şi al unei istorii a Angliei.

</ notă>

Societatea fabiană. * Uneori făcea rost cu greu de şase penny ca să-şi ia un bilet de galerie la concertele simfonice, ajungând astfel să-i cunoască pe Beethoven şi pe Bach, şi când paşii îl purtau către pinacoteca municipală din Tynecasâle, descoperea frumuseţea lui Whistler*, a lui Degas * şi a singuraticului dar strălucitorului Manet *, expuşi acolo.

Nu era de loc uşoară, ba avea chiar o notă patetică această căutare solitară, plină de emoţii. Era prea sărac, prea jerpelit şi prea mândru ca să se poată împrieteni cu cineva. Simţea ne%'oia unor prietenii, dar aştepta ca alţii să facă un pas spre el.

Apoi începu să predea lecţii, ducându-se până în cartierele sărace – Saltley, Witton, Hebburn – mai întâi ca meditator la şcolile elementare. Date fiind idealurile lui, ar fi fost firesc să îndrăgească această meserie; în realitate însă, nu putea s-o sufere. Vederea feţelor palide ale copiilor prost hrăniţi, şi adesea bolnăvicioşi, din mahalalele cu insalubre case de raport îl tulbura, îl deprima. Ar fi vrut să le dea ghete, haine, hrană, în loc să le vâre cu de-a sila în capetele lor toropite tabla înmulţirii. Ar fi vrut să-i ducă pe toţi cu omnibusul la râul Wansbeck şi să-i pună să se joace acolo în soare, nu să-i ocărască pentru că n-au învăţat zece versuri de poezie neînţeleasă despre moartea prematură a lui Lycidas.4- Uneori le plângea <Notă>

* Asociaţie socialistă engleză, fondată la Londra în 1884. Trăgându-şi numele de la Fabius Cunctator, consul roman renumit pentru abilitatea sa de a temporiza orice acţiune, fabienii preconizau integrarea lentă, pe cale de reforme, a capitalismului în socialism.

* * James Abbott Whistler (1834-1903), pictor şi gravor englez de origine americană, renumit ca portretist.

* * * Hilaire-Germaine-Edgar Degas (1834-1917), pictor francez de manieră impresionistă, celebru prin portretele sale de dansatoare.

* * * * Edouard Manet (1832-1883), pictor şi gravor francez precursor al impresionismului.

*+ Poem de John Milton (1608-1684).

</ notă>

De milă acestor bieţi copii chinuiţi, îşi dădu seama foarte curând, dar odată pentru totdeauna, că nu e bun să predea la tablă, şi că n-o să fie niciodată bun; îşi dădu seama că munca de predare e pentru el doar un mijloc în vederea atingerii altui scop, că va trebui să se desprindă curând de aici şi să treacă într-un alt domeniu, mai activ, mai combativ. Trebuie să-şi ia repede, chiar la anul, licenţa în litere şi apoi să meargă mai departe.

David se opri deodată: îi înflori pe buze zâmbetul, zâmbetul lui, care se ivea atât de rar.

— O Doamne! Am vorbit aşa de mult! Voi m-aţi rugat să spun povestea asta atât de tristă… E singura mea scuză.

Dar Jenny refuză să-l lase să ia lucrurile uşor; era profund impresionată.

— Doamne! Spuse ea cu însufleţire, dar timidă. Habar n-aveam că o să cunosc un om atât de important.

Vinul de Porto îi îmbujorase puţin obrajii; scânteierile ochilor ei se îndreptau spre David.

David o privi strâmb.

— Important! Sunteţi cam ironică, domnişoară Jenny.

Dar domnişoara Jenny nu avusese intenţia să facă nici o ironie.

Până atunci nu mai avusese niciodată ocazia să întâlnească un student, un adevărat student de la colegiul Baddeley. Studenţii de la Baddeley aparţineau în marea lor majoritate unor categorii sociale spre care Jenny nu putuse până atunci să privească decât cu invidie.

Şl pe urmă, găsea că David, deşi cam jerpelit şi pricăjit, faţă de înfăţişarea robustă şi spilcuită a lui Joe, e un tânăr foarte drăguţ; ba chiar interesant; ăsta era cuvântul. Şi, în sfârşit, simţea că Joe s-a purtat înfiorător cu ea în ultima vreme, aşa că ar fi fost destul de „nostim” să se folosească de David ca să cocheteze cu el şi să-l facă gelos pe Joe. Drept care murmură:

— Îmi vine să ameţesc gindindu-mă la câte cărţi trebuie să studiezi dumneata. Şi pe urmă, licenţa în litere! Sfinte Dumnezeule!

— Asta o să mă împingă probabil până la urmă în vreo şcoală nenorocită, fără ventilare, ca să-i învăţ carte pe nişte ţinti hămesiţi de foame.

— Dar nu vrei să faci asta? Lui Jenny nu-i venea să creadă.

Profesor! Vai, ce lucru minunat! '

David clătină din cap, zâmbind în chip de scuză, şi era gata să înceapă o discuţie cu ea, când sosirea fripturilor, cârnaţilor şi cartofilor pai produse o diversiune. Joe îi împărţi cu multă chibzuială.

La început Joe îl ascultase cu un zâmbet invidios uşor batjocoritor, gata să izbucnească într-un hohot de râs, dispus oricând să-i mai taie din nas lui David. Apoi îl văzu cum se uită la Jenny. Şi atunci îi veni o idee minunată, ideea cea mai minunată cu putinţă. Ridicâod capul, îi întinse cu grijă lui David farfuria.

— Îţi ajunge, Davey?

— O mulţumesc, Joe.

David zâmbij'de săptămâni întregi nu mai văzuse atâta mâncare în farfuria lui.

Joe înclină din cap şi, foarte graţios îi trecu lui Jenny muştarul şi mai comandă un pahar de vin pentru ea.

— Ce spuneai, Davey? Întrebă el binevoitor. Că n-ai vrea să te opreşti la profesorat?

David dădu din cap, fără entuziasm.

— Nu cred că ar putea să vă intereseze povestea mea.

— Cum să nu ne intereseze? Nu-i aşa, Jenny, că ne interesează?

Vocea lui Joe era de-a dreptul entuziastă. Ia mai zi-ne, frate!

David se uită de la unul la celălalt, îl încuraja pe de o parte atenţia plină de gravitate a lui Joe, iar pe de altă parte licărul din ochii lui Jenny. Îi dădu drumul:

— Păi uite care-i situaţia: să nu credeţi că-s beat sau că aş fi vreun pedant, ori candidat la azilul de nebuni. După ce-mi iau licenţa în litere, s-ar putea ca o vreme să trebuiască să mă ocup de profesorat. Dar asta o să fie aşa, pentru o pâine. Nu de-aia mă omor eu cu învăţătura, ca să predau. Nici nu sunt bun pentru profesorat – cred că-s o fire prea nervoasă, n-am destulă răbdare. Eu învăţ pe rupte pentru ca să pot lupta. Sincer vorbind, ceea ce simt eu că vreau să fac e cu totul altceva, dar e greu de explicat, foarte greu. De fapt toate se reduc la un singur lucru. Vreau să fac ceva pentru cei de o seamă cu mine, pentru oamenii care muncesc în mină. Joe, tu ştii ce înseamnă munca în subteran. Să luăm de exemplu mina Neptun, că am fost amândoi acolo. Tu ştii ce-a pătimit taică-meu din cauza ei.

Ştii în ce condiţii se lucrează… Şi cât se plăteşte. Eu vreau să ajut la schimbarea acestor stări de lucruri, la îmbunătăţirea lor.

În sinea lui, Joe îşi spunea că David e nebun, nebun de legat, însă din gură îi ieşiră nişte vorbe suave:

— Aşa, Davey, dă-i înainte, aşa trebuie să-i iei!

Atacând subiectul cu înfierbântare, David exclamă:

— Nu, Joe, mai mult ca sigur, tu crezi că vorbesc aiurea. Dar ai putea să-ţi dai mai bine seama de ce vreau eu să spun dacă ai arunca o privire asupra istoriei minerilor; da, da, asupra istoriei minerilor din Northumberland în ultimii şaizeci-şaptezeci de ani. Acum şaseşapte decenii, regimul lor de lucru era ceva asemănător cu orânduirea feudală. Erau trataţi ca nişte barbari… ca nişte paria. Nu aveau pic de învăţătură. Nici nu li se dădea voie să înveţe. Condiţiile erau înfiorătoare – ventilaţia mizerabilă. Şi accidentele se ţineau lanţ, pentru că proprietarii minelor refuzau să ia vreo măsură de precauţie împotriva gazului de mină. Era permis să se angajeze şi femei şi chiar şi copii de şase ani… Băgaţi de seamă, copii de şase ani în subteran!

Băieţii tineri erau ţinuţi optsprezece ore sub pământ şi oamenii erau legaţi prin contracte şi învoieli, încât la cea mai mică mişcare se trezeau evacuaţi din case sau zvârliţi în închisoare. Şi peste tot erau bufete – ţinute de obicei de către o rudă a administratorului – de la care minerul era obligat să-şi cumpere de-ale gurii şi toate cele trebuincioase, iar sâmbăta, la plată, i se reţinea leafa ca să acopere datoriile…

Deodată, David se întrerupse şi râse stânjenit către Jenny.

— Dar toate astea n-au cum să vă intereseze! Sunt un idiot că vă bat capul cu asemenea lucruri.

— Vai de mine! Declară ea plină de admiraţie. Mie mi se pare că trebuie să fiţi foarte inteligent ca să cunoaşteţi toate aceste lucruri.

— Hai, Davey, zău, mai spune-ne! Îl îndemna amabil Joe, făcând semn chelnerului să-i aducă lui Jenny un pahar de vin.

Dar de data asta David clătină din cap, categoric.

— Lasă, că le păstrez toate pentru dezbaterea de la Societatea Fabiana. Acolo toţi palavragiii îşi dau drumul la gură. Dar poate că voi înţelegeţi cu adevărat ceea ce vreau să spun. Situaţia s-a mai îmbunătăţit faţă de zilele acelea îngrozitoare despre care vorbesc, s-a parcurs o oarecare distanţă. Şi totuşi, nu am străbătut destul drum. Mai sunt încă greutăţi înfiorătoare în unele mine, plata e foarte proastă şi au loc mult prea multe accidente. Şi oamenii nu par a-şi da seama. Am auzit deunăzi în tramvai pe cineva vorbind. Citea ziarul. O cunoştinţă care-l însoţea l-a întrebat ce mai e nou, şi el a răspuns: „Nimic. Absolut nimic. Doar un accident din ăla într-o mină!” M-am uitat peste umărul lui şi am. Văzut că la Nottingham cincisprezece oameni şi-au pierdut viaţa din pricina unei explozii.

Urmă o scurtă pauză. Ochii lui Jenny se înduioşară vizibil.

Dăduse pe gât trei pahare mari de Porto, şi toate emoţiile ei erau vizibil conforme: vibra, atât cât trebuie, gata să râdă alături de bucuriile vieţii sau să plângă de tristeţea morţii. Ajunsese s(ă-i placă foarte mult vinul de Porto. Da, da. Îl considera o băutură pentru o femeie din lumea bună, şi era un vin, ceea ce în Anglia însemna un lucru rafinat, dintr-o clasă superioară. Şi de deprins cine era s-o deprindă?

Bineînţeles că Joe.

Joe întrerupse tăcerea.

— Tu ai să ajungi departe, Davey, declară el solemn. Eu sunt la doi kilometri în urma ta. In timp ce eu o să lucrez încă la furnal, tu ai să fii deputat în parlament.

— Hai, nu fi prost! I-o reteză scurt David.

Dar Jenny auzise tot: atenţia ei faţă de David spori, începu chiar să i se devoteze. Privirile ei afectate deveniră şi mai afectate, mai pline de subînţelesuri. Strălucea. Fireşte, era tot timpul conştientă de faptul că se slujeşte de David ca să-l facă gelos pe Joe.

Era o întintare nemaipomenită să simtă că arcul ei are două corzi.

Apoi conversaţia lunecă spre alte subiecte, mai uşoare. Vorbiră despre ce a făcut Joe; vorbiră şi râseră, veseli şi prietenoşi, până la zece seara. Apoi David tresări deodată când văzu cât e ceasul.

— Dumnezeule! Exclamă el. Şi eu, care trebuia să mă apuc de lucru, încă de când!

— Vai, nu pleca! Protestă Jenny. Nu e chiar aşa târziu.

— N-aş vrea să plec, dar sunt nevoit, n-am încotro. Luni am examen la istorie.

— Bine, declară Joe apăsat; atunci, te vedem marţi, băiete, aşa cum am aranjat. Şi să ştii că data viitoare nu mai scapi aşa uşor de noi.

Petrecerea fiind încheiată, Jenny se retrase ca „să se aranjeze niţel”, Joe plăti consumaţia, lăsând ostentativ să se vadă bancnotele de cinci lire din portofel.

Afară, în timp ce o aşteptau pe Jenny, Joe încetă deodată să-şi mai mestece scobitoarea.

— Drăguţă fată, nu, Davey?

— Chiar foarte. Te felicit pentru gustul tău.

— Eu? Ei, ştii că eşti bine! Râse Joe din rărunchi. Da, ce-ţi închipui tu? Suntem doar prieteni, între mine şi Jenny nu e absolut nimic. '.

— Serios?

Deodată, în glasul lui David licări o rază de interes.

— Serios! Şi Joe râse amuzat că lui David a putut să-i treacă aşa ceva prin cap. Nici nu mi-am închipuit că ai putea crede una ca asta.

Jenny verii şi ea în cele din urmă şi porniră toţi trei până la colţul străzii Collingwood. Acolo David se despărţi, luând-o pe Westgate Road.

— Ai grijă să nu uiţi, îi spuse Joe. Ne întâlnim neapărat marţi seară.

La despărţire îşi dădură cordial mâna. Degetele lui Jenny i le strânseră puţin pe-ale lui David, doar atât cit permitea politeţea.

David luă drumul spre chichineta în care locuia, plutind parcă într-un vis; ajuns acasă, îşi aprinse pipa şi se cufundă în Histoire de la Revolution Franqaise a lui Mignet.

„Ce plăcere, se gândi el, să-l întâlnesc pe Joe aşa, pe neaşteptate!

Şi ce ciudat, pe de altă parte, că nu ne-am întâlnit mai demult! Dar T^necastle e un oraş mare, şi, cum spunea Joe, unul singur e Joe Gowlan în el.”

Pare-se că David s-a gândit foarte mult în seara aceea la Joe.

Dar chipul care dănţuia între ei şi peste paginile cărţii lui Mignet nu era al lui Joe. Era faţa zâmbitoare a lui Jenny.