Capitolul XIV.

David se înfiinţă marţea următoare la adresa dată: Scottswood Road nr. 117A. Ţinând seama de faptul că aşteptase cu atâta nerăbdare să-l revadă pe Joe, a fost o mare neplăcere să nu-l găsească acasă: fusese reţinut la fabrică pentru ore suplimentare. Ce să i faci?

Asta era situaţia, n-avusese încotro. Bietul Joe trebuia să lucreze ore suplimentare. Şi totuşi, David s-a simţit foarte bine. Măcar că nu se bucurase de cine ştie ce prilejuri să iasă în lume, David avea o fire foarte sociabilă. Venise cu gândul să se distreze, şi se distra. La început familia Sunley, informată dinainte de Jenny, era înclinată să-l privească cu suspiciune. Se aşteptaseră să fie luaţi de sus. Dar curând atmosfera se îmbunătăţi, gheaţa se sparse, pe masă apăru cina, şi încăperea se umplu de râsete. Doamna Sunley, lepădându-şi pentru această ocazie rară letargia obişnuită, făcuse o plăcintă cu brânză, cum numai în Ţara Galilor ştiau să facă, şi, după cum afirma şi Sally, doamna Sunley se pricepea minunat să prepare plăcintele astea. Alf, cu ajutorul a două linguriţe şi a solniţei de piper, le arătase metoda lui deosebit de originală pentru construcţia hulubăriilor. Ar fi putut să-i aducă o avere, numai dacă şi-ar fi dat osteneala s-o patenteze. Jenny, de-a dreptul delicioasă într-o rochiţă nouă, imprimată, turnase chiar ea ceaiul – mama fiind prea îmbujorată şi încălzită, după eforturile pe care le făcuse la bucătărie.

David nu-şi putea lua ochii de la Jenny. Strălucea ca un bujor pe fundalul neglijent şi sordid al casei, în anii petrecuţi la Tynecastle David vorbise arareori cu vreo femeie; iar până să plece din Sleescale, bineînţeles fusese departe de epoca în care băieţii „ies în lume”, cum se spunea de obicei în mahalaua Teraselor. Jenny era prima, absolut prima persoană care să-l învăluie în farmecursexului frumos.

Prin fereastra întredeschisă a camerei din fund, venea un val de aer cald; şi cu toate că purta mirosurile a zece mii de coşuri de case şi fabrici, lui David îi aducea aroma îmbietoare a primăverii. Se uita la Jenny şi aştepta s-o vadă zimbind; gropiţele din colţurile gurii ei constituiau lucrul cel mai încântător pe care-l văzuse vreodată. Parcă ar fi asistat la deschiderea unui boboc de trandafir. Când îi dădu ceaşca, Jenny îi atinse mâna, strecurându-i în trup o dulceaţă divină.

Dându-şi seama de efectul pe care-l produce asupra lui, Jenny se simţea foarte măgulită. Şi niciodată nu strălucea ea mai muh decât atunci când se simţea măgulită. La drept vorbind, nu era prea atrasă de David, atingerea degetelor lui nu i-a transmis şi ei fiorul… Jenny era îndrăgostită de Joe.

Începuse mai întâi prin a-l dispreţul pe Joe, pentru manierele lui proaste, pentru brutalitatea lui. Dispreţuise la el şi faptul că „avea o muncă murdară”, cum se exprimase atunci. Şi totuşi, oricât de ciudat ar părea, tocmai aceste trăsături ale lui o subjugaseră. Jenny era făcută să fie dominată, în adâncul firii ei stăruia un fel de recunoştinţă inconştientă pentru brutalitatea cu care era sâăpânită.

Între timp însă, se simţea cât se poate de încântată de această nouă cucerire. Va fi „o lecţie bună” pentru Joe când o să afle, ca să n-o mai neglijeze atâta.

La sfârşitul cinei, Alfpropuse să asculte puţină muzică. Trecură cu toţii în salonaş. De afară se auzea zumzetul surd al străzii în seară, înăuntru era o răcoare plăcută şi proaspătă. Acompaniată de Sally, Jenny cântă Juanita şi Dă-mi-te mie, dulce Mărie. Deşi avea o voce subţire şi puţin forţată, Jenny era cât se poate de nurlie când se afla lângă pian. Terminând al doilea cântec se oferi să le mai cânte în treacăt, dar Alf, susţinut cu tărie de Clarry şi Phyllis începuse să strige că vor s-o audă pe Sally.

— Sally e capul de afiş! Ii şopti el confidenţial lui David. Dacă izbutim s-o urnim din loc, să te ţii, nene, distracţie! Aşa tânără cum o vezi, e mare artistă. Mă duc în fiecare săptămână cu ea la musichall-u] Empire.

— Haide, Sally, o ruga insistent Clarry, ia joacă tu pe Simpaticul Jack!

— Da, Sally, te rog! Insistă şi Phyllis. Şi pe urmă şi pe Florrie Forde.

Dar Sally, trintită apatic pe taburetul de la pian, refuză. Bătând alene cu un deget în clape şi făcând să răsune câteo notă gravă, le răspunse:

— Astăzi n-am chef. Şi de fapt el, spuse Sally arătânchi-l cu capul pe David, pe Jenny vrea s-o audă, nu pe mine.

Jenny râse superior şi le spuse în şoaptă celorlalţi că Sally nu aşteaptă decât să fie rugată mai mult.

Fetiţa sări în sus.

— Bine, atunci, domnişoară „dulce Mărie” Sunley, află că am s-o fac şi fără multe rugăminţi…

Şi se instala ţeapănă pe scaun.

La cincisprezece ani, Sally era încă scundă şi îndesată, dar avea ceva, ceva ciudat, care îţi atrăgea atenţia şi te fascina. Acum trupul ei mărunt se electriza. Se încruntă, şi pe faţa ei mică şi urâţică se revărsă un şuvoi de ironie irezistibilă. Scoase nişte note teribil de discordante la pian.

— La cererea generală, începu ea imitând prezentatorii de la teatre, cealaltă domnişoară Sunley va cânta Molfy o 'Morgan.

Şi-şi dădu drumul.

Era grozavă. Pur şi simplu grozavă. Cântecul era un fleac, doar un şlagăr la modă dar Sally scoase ceva teribil din el. Nu cântă cântecul; îl parodie; îl maimuţări; cântă în falsetto; apoi deodată îşi dădu drumul la voce; până la urmă deveni foarte sentimentală, gata să plângă pentru tragica soartă a iubiţilor lui Molly, pe care aceasta îi părăsea rând pe rând.

„ Molfy o 'Morgan mergea cu flaşneta; Era irlandeză de neam i-i-i-italian.”

Uitând cu totul de ceea ce Jenny ar fi numit manierele alese, îşi încheie cântecul imitând în mod cu totul dizgraţios maimuţa care s-ar fi putut să însoţească flaşneta domnişoarei Molly o'Morgan.

Toată lumea se tăvălea de râs în afară de Jenny. Dar Sally, fără să le dea răgaz să-şi revină, intră direct în Stăteam la col{ul străzii.

Încetând să mai fie maimuţă, deveni Simpaticul Jack; se prefăcu pe dată într-un mocofan greoi, îngust la minte, stângaci, care trindăvea proptind pereţii cârciumii din sat. Parcă-l şi vedeai, sculat din somn, cu fire de paie în păr, când o auzeai cântând: „ Un om în uniforă a venit şi m-a-ntrebat:

Ce cau{în armată? Răspunsul i l-am dat:

Păi… Stăteam… la coif… la colţul străzii.”

Alf bătu din palme şi îşi manifestă zgomotos aprecierea. Sally îl privi răutăcios cu coada ochiului; pe urmă clipi şiret, redeveni femeie şi cântă Yip I addy I ay. Îşi strâmbă corpul şi glasul – prefăcându-se că are pieptul mare, şoldurile pline şi glasul de femeie în toată firea. Acum era Florrie Forde. Ai fi jurat că e Florric în carne şi oase.

Cântă bucuria, cântă încântarea-n mine, Niciodată, niciodată nu mi-a fost atât de bine, Yip I addy I ay.”

Sfirşi brusc cântecul. Alunecă jos de pe scaun, se răsuci şi pe urmă apăru zâmbitoare dinaintea lor, ca să primească aplauzele.

— Porcărie! Exclamă ea, strâmbând din nas. Nu merită nici o bomboană de şocolată. S-o şterg repede de-aici, până nu-mi aruncaţi cu ouă clocite.

Şi cu asta o zbughi afară din odaie.

„ Mai târziu, Jenny îi ceru scuze lui David pentru curiozităţile lui Sally.

— Trebuie s-o ierţi, are multe ciudăţenii. Şi o apucă năbădăile, o, Doamne! Mă tem, spuse ea cu voce scăzută – măcar că e o prostie, dar tare mă tem că e oarecum geloasă pe mine.

— Ei, cum asta? Zâmbi David. E doar un copil.

— Merge pe şaisprezece ani, 51 contrazise Jenny cochetă, şi nu poate suferi, dar ştii? Serios nu poate suferi să vadă că cineva îmi dă atenţie. Şi te rog să mă crezi că adesea îmi crează mari dificultăţi.

Parcă aş fi eu vinovată cu ceva.

Bineînţeles că Jenny nu era vinovată. Doamne! Asta ar fi însemnat ca şi un trandafir să fie vinovat de parfumul pe care-l răspândeşte, sau un crin de puritatea lui.

David se întoarse în seara aceea convins până-n adâncul inimii că fata e adorabilă.

Vizitele lui deveniră mai frecvente. Trecea pe acolo spre seară.

Uneori îl întâlnea şi pe Joe; de cele mai multe ori însă, acesta era plecat. Cu aerul că e preocupat la culme, Joe lucra cu mult zel ore suplimentare şi era din ce în ce mai rar de găsit acasă. Apoi David o invită pe Jenny să iasă cu el. Începură să facă excursii împreună, excursii curioase pentru Jenny: plimbări pe dealurile Aston, un drum până la Liddle, un picnic, tocmai la Esmond Dene. În sinea ei, Jenny dispreţuia această osteneală. Ea era obişnuită cu invitaţiile de lux ale lui Joe: la localul lui Percy, la cinematograf, la Carrick; pentru Jenny „a ieşi în lume” însemna mulţime, distracţie, câteva pahare de Porto şi o sumă oarecare de bani cheltuiţi pentru ea. Dar David n-avea bani de cheltuit cu ea. Jenny nu se îndoia însă nici o clipă că dacă punga i-ar fi îngăduit, ar fi dus-o la toate localurile ei preferate. David era un tânăr cu adevărat drăguţ, îi plăcea foarte mult, deşi uneori fata nu se putea stăpâni să nu-l găsească din cale-afară de ciudat, în dupăamiaza în care s-au dus la Esmond Dene, a lăsat-o de-a dreptul nedumerită.

Ea nu ţinea foarte mult să facă o vizită acolo. I se păru un loc foarte banal, unde intrarea nu costa nimic şi unde oamenii de jos se toiăneau pe iarbă şi mâncau din pungi de hârtie. Acolo se duceau cu prietenii lor, duminica, fetele cele mai ordinare de la magazin. Dar David păruse că ţine aşa de mult să meargă cu ea, încât Jenny acceptase.

În primul rând că o duse pe drumul cel mai ocolit, ca să-i poată arăta cuiburile de rândunele. O întrebă, plin de emoţie:

— Ai văzut vreodată cuiburile, Jenny?

Fata clătină din cap.

— Am fost aici doar o dată, când'aveam cinci ani.

David păru uimit. „

— Dar cum se poate, Jenny? Este colţişorul cel mai frumos cu putinţă. Eu mă plimb aici în fiecare săptămână. E un loc plin de capricii – ca şi sufletul omului: uneori e întunecat şi melancolic, alteori însorit, plin de lumină. Ia uită-te, uită-te la cuiburile astea de sub streaşină cabanei.

Jenny se uită cu multă atenţie, dar nu văzu decât nişte boţuri de noroi, lipite de perete. Nedumerită, supărată că pierde o bucurie pe care alţii o împărtăşesc, îl însoţi până dincolo de sala de banchete, pe aleea care ducea la cascadă, trecând printre. Tufişurile de rododendron care o mărgineau de o parte şi de alta. Se opriră pe podul arcuit de piatră.

— Vezi castanii ăştia, Jenny? Exclamă băiatul, fericit. Ţie nu ţi se pare că-ţi deschid bolta cerului? Şi muşchiul de pe pietrele de colo, şi moara asta, nu e minunată? Exact ca un tablou de Corot * în prima perioadă a activităţii lui.

Fata vedea o casă părăginită, o ruină cu acoperişul de ţigle roşii şi o roată de moară cu lemnul acoperit de iederă, bătând în tot felul de culori ciudate. Era o casă stranie, dărăpănată la culme. Şi nici ca moară nu mai slujea la nimic acum, că doar nu funcţiona. Jenny era mai furioasă ca oricând. Merseseră o mulţime, i se umflaseră picioarele de oboseală, o strângeau pantofii noi, pe care îi cumpărase socotindu-i un chilipir, pentru că la solduri li se redusese preţul de <Notă>

*Jean Baptiste Camille Corot (1796-1875), pictor de peisaje şi portrete, desenator, acuarelist şi litograf francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentant i ai realismului din pictura veacului trecut.

</ notă>

La nouă şilingi la mai puţin de cinci. Nu văzuse altceva decât iarbă, pomi, flori şi cer, nu auzise decât clipocitul apei şi cântecul păsărelelor, nu mâncase nimic decât nişte sandvişuri cu ouă pe pâine umedă, şi două banane din insulele Canare, mult mai mici şi mai proaste decât alea mari şi untoase din Jamaica, care-i plăceau ei aşa de mult. Era nedumerită, zăpăcită şi „întoarsă pe dos”; era supărată pe David, pe ea însăşi, pe Joe, pe viaţă, pe pantofi – oare nu cumva avea să facă o bătătură? Era supărată pe toate celea. Ar fi vrut să bea o ceaşcă de ceai, un pahar de Porto, mă rog, ceva! Stând acolo în picioare, pe podul frumos arcuit, îşi strânse buzele palide şi apoi le deschise ca să spună ceva foarte dezagreabil. Dar în clipa aceea dădu cu ochii de chipul lui David.

Faţa lui era aşa de fericită, vrăjită de bucurie, plină de o asemenea ardoare, de o dragoste atât de intensă, încât o învălui şi pe ea cu totul. O umflă râsul. Apoi chicoti, şi iar chicoti. Era aşa de nostim, că nu se putea stăpâni. O cuprinse o veselie aproape isterică, paroxistică.

David râse şi el, din simplă amabilitate.

— Ce s-a întâmplat, Jenny? O întreba el mereu. Spune-mi şi mie, de ce râzi.

— Nu ştiu nici eu, răspunse ea trăgându-şi sufletul şi apoi i/ bucnind iar într-un hohot încântat. Tocmai asta e, că nu ş! Iu nici cu… Nu ştiu de loc de ce rid.

În cele din urmă îşi şterse lacrimile cu batistuţa danielată, o batistă extrem de drăguţă, pe care o uitase o doamnă bine la toaletă, la magazinul Slattery.

— Vai, Doamne! Oftă ea. A fost ceva formidabil, nu?

Era o expresie favorită a lui Jenny: toate evenimentele de o importanţă deosebită, dacă depăşeau posibilitatea ei de înţelegere, erau etichetate cu multă simpatie drept „formidabile”.

Dar după aceea se simţi complet restabilită, ba chiar parcă îl îndrăgise pe băiat; îi dădu voie s-o ia de braţ şi s-o ţină cit mai strâns când urcau povârnişul dunelor de la Esmond Dene, spre linia tramvaiului, în schimb îi scurtă mult după-amiaza, susţinând morţi; că e obosită, şi nu-i dădu voie s-o conducă până acasă.

Jenny străbătu emoţionată şi nerăbdătoare strada ei, obsedata de ideea care-i venise în timp ce şedea lângă David în tramvai. Strada pulsa de viaţă. Era sâmbătă, pe la şase după amiază; oamenii ieşeau să se plimbe, să se distreze; era momentul care-i plăcea cel mai mult lui Jenny, ora la care de obicei pornea împreună cu Joe.

Intră încet în casă şi, printr-un noroc care o făcu să tresară de bucurie, îl întâlni pe coridor pe Joe, care tocmai dădea să iasă.

— Bună, Joe, îi spuse ea veselă, uitând că în ultima săptămână nici nu-l băgase în seamă.

— Bună! Spuse el, fără s-o privească.

— Am avut o după-amiază formidabilă, Joe, continuă ea, veselă şi cochetă. Zău, tu unul în orice caz ai fost dărâmat. Am văzut tot felul de rândunele, dar niciuna adevărată.

Joe îi aruncă repede o privire bănuitoare. Fata îi stătea în drum, coridorul întunecos fiind foarte strimt. Jenny simţi privirea şi se apropie de el, făcându-se cit mai seducătoare, invitându-l cu ochii, cu obrazul, cu trupul.

— N-am putea ieşi împreună astă-seară, Joe? Murmură ea îmbietor. Zău, după-amiaza asia m-a leşinat. Mi-a fost tare dor de tine în ultima vreme. Vreau să ies cu tine, vreau! Uite, sunt gata, pusă la fix…

— O, ce…

Fata se lipi de el, începu să-i netezească reverul, să-şi strecoare degeţelul ei alb în butoniera lui, cu o chemare copilăroasă, dar foarte grăitoare.

— Mor de poftă să ne facem de cap. Să mergem la localul lui Percy, Joe, şi să ne distrăm ca pe vremuri. Ştii, Joe… Ştii ce…

El clătină din cap cu grosolănie.

— Nu, răsună vocea lui morocănoasă. Sunt ocupat, sunt necăjit, sunt preocupat de tot felul de lucruri.

Trecu repede pe lângă ea, ieşi trântind uşa şi dispăru.

Jenny se rezemă de zidul coridorului, cu gura întredeschisă, cu ochii ţintă la uşa dinspre stradă. Se rugase de el, se înjosise până acolo încât să-l roage. Stătuse înaintea lui ca o uşă deschisă, tânjind după el, şi când colo, el îi trântise în obraz un refuz morocănos. O năpădi un val de umilinţă, în viaţa ei nu fusese vreodată atât de jignită, atât de umilită. Palidă de mânie, îşi muşcă sălbatic buzele… Stătu acolo o clipă, pur şi simplu înnebunită de furie. Apoi îşi reveni, înălţă capul cu un aer sfidător şi se întoarse în odaia din fund, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Aruncându-şi pălăria şi mănuşile pe divan, se apucă să-şi facă o ceaşcă cu ceai. Ada, care se legăna în balansoar, aplecă puţin revista din mână şi o privi nemulţumită.

— Undc-ai fost? O întrebă laconic, cu multă răceală.

— La plimbare.

— Hm… Ia plimbare cu tânărul ăla, cu Fenwick, nu?

— Sigur, încuviinţă Jenny, cât se poate de calmă. Am fost la plimbare cu David Fenwick. Am petrecut împreună o după-amiază încântătoare, dc-a dreptul minunată. Nici nu-ţi închipui ce flori şi ce păsări minunate am văzut. E un băiat foarte manierat, zău, e tare manierat.

Pieptul indolent al Adei se înălţă ca o prevestire neagră.

— Va să zică e manierat, da?

— Da, fără doar şi poate. Jenny se opri din gesturile măsurare cu care turna ceaiul, pentru ca să facă o plecăciune graţioasă. E băiatul cel mai bun şi cel mai manierat pe care l-am cunoscut vreodată. Sunt pur şi simplu încântată de el.

Cu un aer degajat, începu să fredoneze o melodie.

Ada nu se mai putu stăpâni.

— Mic să nu-mi câhţf în cap! Îi spuse ea tremurând de indignare.

Aşa ceva nu suport. Şi dă-mi voie să-ţi spun, domnişoară, că după părerea mea ai o purtare scandaloasă. Nu-l tratezi de loc cum se cuvine pe Joe. De patru ani se ţine după tine, te scoate în lume şi aşa mai departe, ca şi cum ţi-ar fi logodnic, şi când colo, din clipa din care apare ăstălalt tânăr, tu îi întorci spatele lui Joe şi începi să umbli haimana cu el. Nu-i frumos de loc cum te porţi cu bietul băiat.

…Jenny făcu o pauză şi-şi sorbi ceaiul reţinută, ca o adevărată doamnă.

— Eu n-am o părere bună despre Joe Gowlan, mamă. Pe Joe l-aş fi putut avea. Oricând, dacă ridicam doar un deget. Dar nu l-am ridicat. Cel puţin deocamdată.

— Va să zică aşa, domnişoară! Joe nu e destul de bun pentru, tine acum… Nu e destul de şic, din moment ce a apărut pe tapet profesorul ăsta. Mare podoabă eşti, aşa să ştii! Dă-mi voie să-ţi spun, domnişoară, că nu aşa m-am purtat eu cu taică-tu. Eu l-am tratat cum se cuvine, cum trebuie să te porţi cu un bărbat, şi să ştii că dacă nu-l tratezi şi tu tot aşa pe Joe, ai să-l pierzi. Să-mi zici mie cuţu dacă n-o fi aşa!

— E iaca, scârţ! Replică Jenny zâmbindu-i compătimitor. Mare brânză dacă n-o să mai dau ochii cu Joe Gowlan!

La asta, doamna Sunley explodă pur şi simplu:

— Păi să ştii că chiar aşa o să se întâmple. Joe nu e în apele lui.

Chiar adineauri a fost pe la mine şi mi-a vorbit. Avea lacrimi în ochi, bietul băiat, când îmi vorbea despre tine. Nu ştie ce să se mai facă. Şi are necazuri pe cap, are necazuri la fabrică. Te-ai purtat ca o neruşinată cu ci. Dar ascultă-mă ce-ţî spun: nici im bărbat nu suportă multă vreme asemenea lucruri. Aşa că bagă bine de seamă ce faci.

Eşti o fată rea, n-ai pic de inimă. Mult nu lipseşte să-i spun şi lui taică-tu cit îţi poate pielea.

Rostind această ultimă ameninţare, Ada pecetlui conversaţia cu o smucitură prin care ridică iar revista la ochi. Îşi ţinuse predica, îşi făcuse datoria, aşa că Jenny n-avea decât s-o asculte sau să n-o asculte.

Terminându-şi ceaşca de ceai, Jenny continuă încă să zâmbească superior. Cu aceeaşi condescendenţă, ba chiar cu mai multă superioritate, îşi luă pălăria şi mănuşile, plecă majestuoasă din odaie şi urcă sus.

Dar în camera ei se întâmplă ceva neplăcut cu zâmbetul lui Jenny. Stătea în picioare, pe linoleumul rece şi uzat, ca un copil răsfăţat, părăsit şi necăjit. Lăsă din mână pălăria şi mănuşile. Apoi, într-un hohot de plâns se trânti pe pat. Stătu întinsă cu faţa-n jos de parcă ar fi îmbrăţişat patul. Fusta, care i se ridicase mai sus de genunchi, lăsa să se vadă puţin din pielea albă şi dulce de deasupra ciorapului negru. Era în culmea disperării. Plângea cu sughiţuri, de parcă i se frângea inima.

Joe, păşind ţanţoş cu paşi rari, prin piaţa Big Market, ca să se întâlnească cu Dick Jobey, pentru nişte treburi secrete şi foarte importante, îşi spunea încântat în sinea lui: „Merge strună, băiete!

Să fiu al dracului dacă nu merge strună!”