Capitolul XV.

Zece zile mai târziu, cu mult înainte de amiază, Joe se prezentă la birourile turnătoriei şi ceru să fie primit de domnul Stanley.

— Ce e, Joe? Îl întrebă Stanley Millington, ridicând ochii din hârtii.

Pe biroul aşezat în mijlocul odăii demodate, cu ferestre înalte, zăceau vraişte hârtii, cărţi, planuri şi proiecte; pe pereţii de culoarea castanei se aflau fotografii: grupuri de funcţionari, conducători ai întreprinderii, aspecte din excursiile clubului cultural şi şarje de fontă care atârnau, primejdios parcă, de braţele macaralelor.

Joe vorbi foarte respectuos:

— S-a încheiat săptămâna de preaviz, domnule Millington.

N-am vrut să plec fără să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră.

Domnul „Stanley al nostru” se rezemă de speteaza scaunului.

— Doamne fereşte, omule! Nu cumva vrei să ne părăseşti? Vai, dar ce rău îmi pare! Erai una dintre stelele atelierului… Şi ale clubului cultural. Dar ce necazuri ai? Dacă e ceva în neregulă, n-aş putea cumva să te-ajut eu?

Joe clătină din cap, melancolic, cu o resemnare bărbătească.

— Nu, domnule Stanley, e o chestiune personală. Sunt necazuri care nu ţin de atelier. Mie îmi place foarte mult munca din atelier.

E vorba de… E doar o neînţelegere cu logodnica.

— Doamne fereşte, Joe! Se înflăcără domnul Stanley. Nu cumva vrei să spui că? Domnul „Stanley al nostru” îşi aminti de Jenny; domnul „Stanley al nostru” se căsătorise de curând cu Laura; domnul „Stanley al nostru” venea, ca să spunem aşa, direct din patul nupţial, şi dispoziţia sa era foarte favorabilă, mai ales din punct de vedere afectiv. Nu cumva vrei să spui că ţi-a dat cu piciorul?

Joe încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă.

— Trebuie să plec, spuse el într-un târziu. Nu mai pot rămâne aici. Trebuie să plec cât mai curând.

Millington îi evită privirea. „Ce ghinion pe băiatul ăsta! Vai, ce ghinion îngrozitor! Şi totuşi, băiatul se ţine tare, nu glumă… Un adevărat bărbat!” Ca să-i mai dea puţin răgaz lui Joe, Millington îşi scoase tacticos pipa şi, foarte diplomatic, începu s-o umple încetişor cu tutun din borcănelul de pe birou, care purta emblema colegiului St. Bede; după ce-şi potrivi cravata în care se îmbinau culorile colegiului St. Bede, îi spuse:

— Înv pare tare rău, Joe.

Din cavalerism şi respect pentru femei, se abţinu să spună mai mult; aceleaşi sentimente îl împiedicau s-o condamne pe Jenny.

Totuşi, continuă:

— Îmi pare cu atât mai rău cu cât trebuie să te pierd, Joe. De fapt, de multă vreme mă urmărea gândul să fac ceva pentru tine. Nu te-am slăbit nici o clipă din ochi. Voiam să-ţi deschid drumul în viaţă, să te ridic niţel.

„Atunci, fir-ar al naibii, cine te-a oprit s-o faci” îl blestemă Joe în gând. În schimb, cu voce tare, îi răspunse zâmbind cu recunoştinţă:

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnule Stanley!

— Da! Reluă domnul Millington, pâcâind gânditor din lulea, îmi place felul dumitale de-a fi, Joe. Eşti tipul de om cu care îmi place să lucrez – deschis şi corect, în zilele noastre învăţătura nu mai contează cine ştie ce. Contează omul în sine. Şi eu voiam să-ţi acord o şansă în viaţă, spuse domnul Millington, şi apoi făcu o pauză lungă.

Cu toate acestea, n-am să încerc să te abat de pe calea ce ţi-ai ales-o acum. N-are nici un rost să-i oferi unui om pietre, când el are nevoie de pâine. Probabil că dacă m-aş afla în situaţia dumitalc aş face exact acelaşi lucru. Pleacă şi încearcă să uiţi. Domnul Millington făcu iar o pauză, cu pipa în mână, dându-şi seama cu inima plină de bucurie în ce situaţie fericită se află cu Laura lui, ce deosebire faţă de situaţia bietului Joe. Dar să nu uiţi ce ţi-am spus Joe. Să ştii că n-am glumit câtuşi de puţin. Dacă, şi când vei dori să te întorci la noi, aici te va aştepta întotdeauna o slujbă, o slujbă bună. Înţelegi ce vreau să spun?

— Da, domnule Stanley, izbuti Joe să răspundă cu acelaşi aer bărbătesc. *

Domnul Millington se ridică, îşi scoase pipa din gură şi-i întinse mina, indemnându-l pe Joe să întâmpine cu fruntea sus noua întorsătură ^destinului.

— La revedere, Joe, sint convins că ne vom mai întâlni.

Îşi strânseră mâinile. Joe se răsuci pe călcâie şi ieşi. O porni cu paşi iuţi pe strada Platt, se urcă într-un tramvai, rugându-sc în sinea lui de vatman să conducă mai repede. Apoi se grăbi pe Scottswood Road în jos, intră liniştit în casa cu nr. 117A, se strecură uşurel în camera lui de la etaj şi-şi făcu bagajele. Strânse toate lucrurile. Când ajunse la fotografia înrămată pe care i-o dăduse Jenny, o privi câteva clipe, schiţând un zâmbet, apoi scoase fotografia şi luă rama cu el.

Orişicât, era o ramă bună, de argint.

Coborî scările ţinând în mâna lui voinică burduful încărcat, trânti bagajul în mijlocul holului şi intră în odaia din fund. Ada se afla ca de obicei în balansoar, acordându-şi ceea ce numea ea „răgazul dinainte de prânz”. Cărnurile i se revărsau neglijent.

— Ramâneţi cu bine, doamnă Sunley!

— Cum? Exclamă Ada, mai-mai să sară în picioare.

— M-au concediat, o anunţă Joe lapidar. Mi-am pierdut slujba, Jenny mi-a dat răvaş de drum, aşa că nu mai pot rămâne aici. Plec.

— Dar cum se poate, Joe… Izbucni Ada, rămasă fără suflare.

Glumeşti?

— Câtuşi de puţin.

De data asta, Joe nu se mai arătă trist; ar fi fost primejdios s-o facă, pentru că, cine ştie, s-ar fi putut să atragă din partea Adei proteste şi insistenţe să rărnână. Se arătă ferm, hotărât, stăpânit. Pleca de acolo ca un bărbat care a fost jignit şi a luat o hotărâre de nezdruncinat. Ca atare, mintea atât de impresionabilă a Adei îi acceptă spusele.

— Ştiam eu, se lamenta ea. Ştiam eu că aşa o să se întâmple din cauza purtării lui Jenny. L-am şi spus-o. I-am spus eu că n-ai să suporţi. S-a purtat îngrozitor cu tine.

— Mai mult decât îngrozitor, îi întări Joe vorbele, rigid.

— Vai, şi când mă gândesc că după toate ţi-ai mai pierdut şi slujba! Vai, Joe, nici nu ştii cit regret! E o porcărie. Ce Dumnezeu ai să faci acum?

— Am să-mi găsesc o altă slujbă, ii spuse Joe ferm. Dar n-o să fie aşa de aproape de Tynecastle.

— Bine, Joe, dar… N-ai vrea să…

— Nu! Strigă deodată Joe. Nu vreau. Nu vreau să fac nimic. Am suferit destul. Am fost lovit mişeleşte, şi tocmai de cel mai bun prieten al meu. Nu vreau să mai înghit asemenea lovituri.

Bineînţeles David constituia pentru Joe un adevărat atu. Dacă n-ar fi fost David, Joe nu s-ar fi retras complet din afacere, aşa cum făcea acum. Ar fi fost imposibil, cu totul şi cu totul imposibil. Ce-ar fi însemnat? Să fie urmărit, spionat la fiecare pas să i se pună tot felul de întrebări. Chiar în timp ce vorbea, lui Joe îi trecu prin minte acest gând; şi de aceea simţi crescându-i inima de bucurie şi mândrie pentru propria sa inteligenţă. Tare mai era deştept! Un adevărat artist! Şi ce mai încânlare să stai aşa şi să le arunci oamenilor ăstora praf în ochi, râzând pe sub mustaţă de toţi la un loc şi de fiecare în parte!

— Dar, doamnă Sunley, vă rog să mă credeţi că nu port nici un fel de pică nimănui, declară el în încheiere. Chiar vă rog să-i spuneţi lui Jenny că o iert. Şi spuneţi-le şi celorlalţi rămas bun din partea mea. Eu n-am puterea să dau ochii cu ei. Sunt mult prea tulburat.

Ada nu voia să-l lase să plece. La drept vorbind, ea era cea care părea tulburată. Dar ce putea face în faţa acestui om lovit şi jignit?

Joe plecă din casa lor tot aşa cum intrase: conform celor mai bune tradiţii şi cu reputaţia absolut nepătată.

Jenny se întoarse târziu în seara aceea. Era tocmai sezonul soldurilor de vară la magazinul Slattery, şi fiind într-o vineri, ultima zi plină pentru vânzări din săptămâna aceea oribilă, magazinul nu se închise decât pe la opt seara. Jenny se întoarse acasă pe la opt şi un sfert.

Ada era singură în tot apartamentul; cu o energie de-a dreptul remarcabilă pentru p fiinţă ca ea, aranjase anume lucrurile în felul ăsta, trimiţându-le pe Clarry şi pe Phyllis la plimbare, iar pe Alf şi Sally la music-hall-iEmpire, la primul spectacol.

— Vreau să-ţi vorbesc, Jenny.

În glasul mamei ei se simţea o vibraţie cu totul neobişnuită, dar Jenny era prea plictisită ca să-şi bată capul cu asemenea lucruri. Era frântă de oboseală şi prost dispusă. Avusese o zi înfiorătoare.

— Of, şi magazinul ăsta! Declară ea ostenită, trântindu-se pe un scaun. M-am săturat de el până-n gât. Zece ceasuri am stat azi în picioare! Mi s-au încins tălpile şi mi s-au umflat. Dacă mai continui aşa, n-o să treacă mult şi o să mă trezesc cu varice. Am crezut că o să fie o muncă lux a-ntiia. Aiurea! E mai rău ca oricând; nici nu-ţi închipui din ce mitocance se compune acum clientela noastră.

— Joe a plecat, declară doamna Sunley cu multă acreală.

— A plecat? Repetă Jenny, nedumerită.

— A plecat azi-dimineaţă! A plecat pentru totdeauna.

Jenny înţelese. Faţa ei palidă se făcu albă ca hârtia. Încetă să-şi mai mângâie picioarele umflate şi se ridică în capul oaselor. Ochii ei cenuşii priviră drept înainte, nu la maică-sa, ci în gol. Păru speriată.

Apoi îşi reveni.

— Dă-mi te rog ceaiul, mamă, spuse ea pe un ton ciudat. Nu-mi mai spune nici un cuvânt. Dă-mi ceaiul şi ţine-ţi gura.

Ada trase mult aer în piept, şi toate reproşurile cicălitoare pe care voise să i le adreseze îi pieriră de pe buze. O cunoştea destul de bine pe Jenny a ei, nu chiar foarte bine, dar în orice caz îndeajuns de bine ca să ştie că în momentul ăsta trebuia să asculte de ea. Aşadar, „îşi ţinu gura” şi-i dădu lui Jenny ceaiul.

De fapt era mai curând o cină, pentru că maică-sa îi păstrase la cuptor nişte budincă cu brânză de vaci. Jenny mesteca încet. Stătea tot aşa de ţeapănă pe scaun, privind tot aşa de fix, drept înaintea ei.

Se gândea.

Când termină, se întoarse către maică-sa.

— Acuma, ascultă, mămico, spuse ea, ascultă-mă cu atenţie.

Ştiu că eşti gata să mă iei în primire. Ştiu dinainte fiecare vorbă care-ţi stă pe limbă, gata pregătită: că m-am purtat mizerabil cu Joe, şi aşa mai departe. Crede-mă că ştiu perfect. Ştiu tot ce vrei să spui.

Aşa că mai bine nu-mi spune nimic, şi atunci n-o să ai nimic de regretat, înţelegi? Acuma mă duc la culcare.

O lăsă pe maică-sa mută de uimire şi sui cu paşi obosiţi scările.

Era neînchipuit de obosită. Măcar dacă ar fi avut un pahar de Porto sau chiar două pahare de Porto, ca să mai prindă niţică inimă. Simţi deodată că ar fi fost în stare să dea orice pe un pahar de Porto, aducător de veselie. Sus în odaia ei, se dezbrăcă, aruneându-şi lucrurile pe un scaun, pe jos, oriunde se nimerea. Se vârî în pat. Slavă, Domnului cel puţin că soră-sa Clarry, cu care dormea în aceeaşi cameră, nu era acolo, ca s-o bată la cap!

În întunericul răcoros al odăii stătu întinsă pe spate, tot gândindu-se… Gândindu-se mereu. De data asta nu făcu o criză de isterie, nu vărsă şiroaie de lacrimi, nu bătu nebuneşte cu pumnii în perne. Era cât se poate de calmă; dar cu tot calmul ei, era speriată.

Privi lucrurile drept în faţă: Joe îi dăduse cu piciorul. Era o lovitură îngrozitoare. O lovitură care putea să-i nimicească mândria, să i-o ucidă. O lovitură pe care o primise în momentul psihologic cel mai prost cu putinţă. Era sătulă de slujba de la magazin, era sătulă de orele prelungi de stat în picioare, de încercat pălării, de întins şi potrivit fetrul cu foarfecă, era sătulă de politeţea şi aerul mieros cu care trebuia să se poarte faţă de clientele cele mai ordinare. Chiar astăzi i se desfăşuraseră în amintire, înfruntând-o, cei şase ani petrecuţi la magazinul de mode; îşi spusese, foarte hotărâtă, că trebuie să scape de acolo. Era sătulă şi de casa în care locuia, sătulă de încăperile înghesuite, îmbâcsite, sordide. Voia să aibă şi ea căminul ei propriu, lucrurile ei; voia să cunoască oameni bine, să dea mici petreceri, să aibă o adevărată „societate”. Şi dacă nu va putea să-şi împlinească niciodată dorinţa? Dacă se va vedea cumva silită să-şi împartă întreaga viaţă între magazinul Slattery şi casa din Scottswood Road? Asta era pricina cea mai de seamă a spaimei care o cuprinsese deodată pe Jenny. Prin plecarea lui Joe pierduse un prilej de evadare. Avea oare să-l piardă şi pe celălalt?

Înainte de a adormi, depănă un fuior de gânduri rezonabile, reci, aspre. Totuşi, a doua zi se trezi mult înviorată. Sâmbătă lucră numai dimineaţă, şi când se întoarse acasă, la ora unu, luă repede prânzul şi se grăbi să urce în camera ei să se schimbe. Pierdu o mulţime de vreme dichisindu-se: îşi alese rochia cea mai elegantă, gris-perle, cu găteli de un roz pal, îşi făcu un nou fel de pieptănătură şi avu grijă să-şi pună multă cremă Vinolia pe obraji, netezindu-i bine de tot. Rezultatul i se păru mulţumitor. Coborî în salonaş ca să-l aştepte pe David.

Băiatul trebuia să vină pe la două şi jumătate, dar se înfiinţa cu vreo zece minute mai devreme, arzând de nerăbdare s-o revadă.

Dintr-o ochire, Jenny îşi recapătă încrederea şi liniştea: îşi dădu seama că David era topit după ea. Îi deschise uşa, şi băiatul rămase locului pe coridor, sorbind-o din ochii înfocaţi.» v

— Jenny, şopti el, eşti prea frumoasă ca să fii reală.

Mergând înaintea lui către salonaş, fata râse încântată: trebuia să recunoască faptul că David avea un fel de a exprima lucrurile care depăşea cu mult capacitatea lui Joe. În schimb îi adusese cel mai stupid cadou cu putinţă: nu bomboane, sau şocolată, sau măcar parfum; nimic util, ci un simplu buchet de micsandre, ba nici măcar un buchet, mai mult un mănunchi de ierburi care riu putea costa mai mult de doi penny la orice tarabă din piaţă. Dar, mă rog, să trecem peste asta acum. Jenny zâmbi.

— Tare-mi pare bine că te văd! Zău, David. Şi ce flori frumoase!

— Nu-i cine ştie ce de capul lor, dar sunt gingaşe, ca şi tine.

Petalele lor sunt învăluite într-un fel de ceaţă uşoară… Frumoasă ca cea din ochii tăi.

Jenny nu ştia ce să-i răspundă: genul ăsta de conversaţie o punea în mare încurcătură; bănuia că toate se trag din lecturile făcute de băiat în ultimii trei ani – „poezii şi alte chestii dintr-astea”.

În mod normal, ar fi ieşit repede din odaie cu buchetul, făcând observaţia conformă cu manierele unei doamne de societate: „îmi place la nebunie să aranjez florile”.

Dar în după-amiaza aceea nu voia să se îndepărteze de lângă David. Dorea să stea cit mai aproape de el. Ţinând încă florile în mână, se lăsă cu un aer afectat pe canapea. David se aşeză lângă ea, râzând de atitudinea lor severă şi ultradecentă.

— Dacă ne-ar vedea cineva ar zice că stăm ca la fotograf.

— Poftim? Întrebă Jenny, privindu-l distrată, ceea ce-l făcu pe David să izbucnească pur şi simplu în râs.

— Ştii, Jenny, începu el, eu n-am cunoscut niciodată o făptură mai… Mai inocentă decât tine. Ca Francesca… „Aducea înrouratele flori ale mânăstirii…” Aşa a scris unul Stephen Phillips *

Fata stătea cu ochii plecaţi. Rochia ei cenuşie, faţa palidă cu trăsăturile fine, mâinile liniştite, care ţineau strâns florile, îi dădeau într-adevăr un surprinzător aer de călugăriţă. Rămase la fel de tăcută după vorbele lui, întrebându-se ce-o fi vrut să spună. Inocentă? Nu cumva… Nu cumva o lua peste picior? Nu, fără doar şi poate că aşa ceva nu era cu putinţă; o iubea prea mult pentru asta. În cele din urmă, Jenny i se adresă:

— Te rog foarte mult să nu-ţi râzi de mine. În ultimele zile nu m-am simţit bine.

<notă>

* Stephen Phillips (1868-1915), poet şi dramaturg englez; citatul de faţă se referă la drama sa Paolo şi Francesca, inspirată de episodul respectiv din Divina Comedie.

</ notă>

— Vai, Jenny, dar ce s-a întâmplat? Se îngrijoră imediat David.

Fata oftă şi începu să ciupească tulpina unei flori.

— S-au năpustit toţi de aici asupra mea, toţi… Am avut necazuri cu Joe… A plecat.

— Joe a plecat?

Jenny încuviinţă din cap.

— Dar de ce? De ce, zău aşa?

Fata nu răspunse imediat, apoi vorbi, ciugulind patetic florile:

— Era gelos… N-a vrut să mai rămână pentru că… În sfârşit, de vreme ce trebuie să-ţi spun, pentru că-mi placi mai mult decât îmi plăcea el.

— Bine, Jenny, dar… Protestă el încurcat. Joe spunea… Vrei să spui că…? Adică, vrei să spui că de fapt Joe ţinea la tine?

— Să nu mai vorbim de asta, răspunse ea, străbătută de un fior.

Nu-mi place să vorbesc despre chestia asta. Toţi s-au năpustit asupra mea din pricina lui. Mă ţin de rău, pentru că nu-l puteam înghiţi pe Joe… Deodată, Jenny îl privi drept în ochi: Da ce să fac, David, pot să-mi cajc pe inimă?

Prinzând implicaţia subtilă a cuvintelor ei, inima lui bătu mai tare, crescând deodată, în plin elan. Va să zică fata îl prefera pe el. Îi spusese pentru prima dată pe numele cel mic. Uitându-se prelung în ochii ei, ca în seara când o văzuse pentru prima oară, se pierdu de tot cu firea, nemaiştiind altceva decât că o iubeşte, că o doreşte din tot sufletul. Nu mai rămăsese nimeni pe lume decât Jenny. Niciodată n-avea să mai fie altcineva decât Jenny pe lume. Era o încântare să-i auzi până şi numele: Jenny; era un cânt de ciocârlie, un boboc care se deschide, frumuseţe şi dulceaţă, armonie şi parfum, toate îmbinate într-un singur cuvânt. O dorea cu toată ardoarea sufletului său tânăr şi însetat. Se aplecă asupra ei, şi fata nu se feri.

— Jenny, şopti el, şi glasul nu era mai puternic decât bătăile inimii, vrei să spui că ţii la mine?

— Da, David.

— Jenny, şopti el, am ştiut de la început că aşa o să se întâmple.

Mă iubeşti, Jenny?

Fata încuviinţă, cu o tresărire nervoasă.

David o cuprinse în braţe. Sărutul acela a fost clipa cea mai vrăjită din tot cât trăise el până atunci. O sărută abia atingând-o cu buzele, aproape cu respect. Stângăcia duioasă a acelei îmbrăţişări avea o inocenţă tragică, şi trăda pe de-a-ntregul lipsa lui de experienţă… A fost cea mai ciudată sărutare pe care a primit-o vreodată Jenny. Ceva inefabil şi straniu în acea sărutare i-a adus o lacrimă tremurătoare în ochi, şi când i s-a prelins pe obraz, a apărut o alta, şi apoi o alta.

— Jenny, tu plângi! Nu mă iubeşti? O dragostea mea, dar spune-mi, ce te supără?

— Te iubesc, David, şopti ea. Nu te am decât pe tine. Vreau să mă iubeşti mereu. Vreau să mă scoţi de aici. Nu pot să sufăr casa asta. Nu pot s-o sufăr. S-au purtat îngrozitor cu mine. Şi sânf sătulă şi de slujba de la modistă. N-o mai suport nici o clipă. Vreau să fiu cu tine. Chiar acum. Vreau să ne căsătorim, să fim fericiţi şi… Şi toate celelalte, David.

Emoţia din glasul ei îl aruncă pe David spre culmi de extaz.

— Am să te scot de aici, Jenny! Te scot de îndată ce izbutesc, îndată ce-mi iau licenţa şi capăt o slujlbă.

Fata izbucni în lacrimi.

— Vai, Davey, dar asta înseamnă încă un an de zile? Şi tu o să fii la Durham, la universitate, departe de mine. Ai să mă uiţi. N-aş putea să aştept atâta! M-am săturat să mai stau aici, crede-mă.

Acuma ţi-ar fi greu să-ţi găseşti o slujbă?

Jenny plângea cu lacrimi amare, fără să ştie nici ea de ce. Pe David îl îndurera vederea acestei făpturi dragi cu lacrimile în ochi.

Vedea cât e de surescitată, cu nervii încordaţi la maximum; fiecare suspin al fetei era ca o săgeată înfiptă drept în inima lui.

Căută s-o liniştească, mângâindu-i fruntea, aşa cum stătea cu capul pe umărul lui.

— N-o să dureze chiar atât de mult. Nu-ţi face nici un fel de gânduri. Da, cred că aş putea să obţin o slujbă acum, dacă ar fi la o adică. Ştii, am calificarea necesară pentru a preda într-o şcoală. Am luat certificatul de studii literare, ăsta se poate obţine în doi ani la colegiul Baddeley. Dar nu faci mare lucru cu el, nu se compară cu licenţa în litere, însă, sigur, la nevoie aş putea să capăt, pe baza lui, o slujbă.

— Serios David, ai putea? Şiroaiele de lacrimi din ochii ei îl implorau. Atunci, te rog încearcă, David, te rog! Dar cum ai să faci?

— Nu-i greu. Mângâindu-i în continuare fruntea, căută s-o liniştească. Numai nebunia dragostei lui îi făcu să vorbească mai departe: Am să scriu eventual unui om din oraşul meu. Se numeşte Barras şi are trecere. El ar putea să-mi găsească un post în ţinut. Dar ştii…

— Ştiu, David, spuse ea înghiţindu-şi lacrimile. Ştiu precis ce vrei să spui. Că trebuie să-ţi iei licenţa în litere. Dar de ce să nu ţi-o iei după aceea? Vai, gândeşte-te, David, ce frumos ar fi să ne aflăm împreună, undeva într-o căsuţă drăguţă, a noastră. Tu să lucrezi seara, cu toate cărţile tale serioase şi mari cât toate zilele, pe masă, iar eu să stau lângă tine. N-o să-ţi vină chiar aşa de greu să predai la şcoală ziua; şi pe urmă, seara poţi să studiezi pe rupte. Vai, David, ar fi minunat. Minunat!

Tabloul pe care-l înfăţişa Jenny cu atâta romantism îl făcu să zâmbe. Ască tandru. O privi cu un aer protector.

— Dar ştii, Jenny, trebuie să fim oameni practici…

Fata zâmbi printre lacrimi.

— David, David… Te rog, nu mai scoate o vorbă. Sunt aşa de fericită că nu vreau să-mi ştirbeşti bucuria! Jenny sări în sus râzând.

Acuma ascultă-mă! Hai să facem o plimbare frumoasă. Să ne ducem la Esmond Dene. E aşa de frumos acolo! Mie îmi place grozav.

Copacii, şi mai ales moara aia veche şi frumoasă. Şi o să discutăm totul pe-ndelete. Toate amănuntele. La urma urmei, n-are ce să-ţi strice dacă-i scrii pur şi simplu acestui domn, domnului Barras.

Fata se întrerupse, fascinându-l cu ochii ei frumoşi, învăluitori şi lichizi din pricina lacrimilor acum stăpânite. Îl sărută repede, şi apoi fugi să se pregătească de plecare.

David rămase zâmbind; era în al nouălea cer, pierdut de fericire, poate şi niţel uluit. Dar nimic nu mai conta pe lângă faptul că-l iubea Jenny. Îl iubea! Şi el o iubea. Se simţi înfiorat de tandreţe, de speranţa neţărmurită în viitor. Jenny avea să-l aştepte… El, David, n-avea decât douăzeci şi doi de ani. Trebuia neapărat să-şi ia licenţa în litere, lucru pe care şi Jenny avea să-l înţeleagă mai târziu.

În timp ce stătea acolo, aşteptând-o pe Jenny, uşa se deschise de perete, şi în cameră intră Sally. Cind dădu cu ochii de el, se opri şi rămase locului.

— Nu ştiam că eşti aici, spuse ea încruntându-se. Venisem doar să iau nişte note de pe pian.

Încruntarea fetei era ca un nor ivit pe cerul senin al fericirii lui David. Sally se purta întotdeauna foarte ciudat cu el; bniscă, ironică şi intenţionat dezagreabilă. Părea că-i poartă pică, că un anume instinct o îndemna să-l atingă la coarda simţitoare. Acum, că era atât de fericit şi, mai ales că avea să se însoare cu sora ei, David simţi deodată că doreşte să fie în relaţii de prietenie cu Sally. Sub impulsul momentului, o întrebă:

— De ce te uiţi în felul ăsta la mine, Sally? Pentru că-ţi sunt antipatic?

Fata îl înfruntă cu fermitate: purta un taior vechi de dril albastru, rămăşiţă de anul trecut, când mergea încă la şcoală; era mai nepieptănată ca oricând.

— Nu-mi eşti antipatic, îi spuse ea, părăsindu-şi de data aceasta obişnuita cochetărie precoce.

Dindu-şi seama că Sally nu-l minte, David îi zâmbi.

— Dar eşti… Eşti totdeauna aşa de acră cu mine…

Sally îi răspunse cu o gravitate neobişnuită:

— Lasă, că ştii dumneata unde să găseşti dulceaţă când îţi trebuie.

Apoi, lăsându-şi brusc ochii în jos făcu o piruetă şi ieşi din odaie.

Nici nu apucă bine Sally să iasă pe uşă, că se întoarse Jenny, plutind vaporoasă:

— Ce ţi-a spus afurisita aia mică? Şi, fără să aştepte răspunsul lui, cu un aer de stăpână, îl luă de braţ, strângându-l uşurel. Haide, dragul meu. Mor de nerăbdare să purtăm iar discuţiile noastre aşa de plăcute.

Strălucea acum. Da, Jenny strălucea ca săgetarea unei păsări în zbor. Şi de ce nu, la urma urmei? Nu existau oare toate motivele să fie încântată? Doar avea un logodnic – nu un simplu „prieten”, ci un logodnic adevărat, un viitor profesor. Vai! Ce minune să ai de logodnic un viitor profesor! Avea să scape în curând de la Slattery, şi pe deasupra şi din Scottswood Road. O să le arate ea acum, şi o să-i arate şi lui Joe; o să facă nuntă la biserică, să crape toţi de ciudă; şi pe deasupra, o s-o anunţe şi în ziar. Întotdeauna visase ea să facă nunta la biserică şi se gândea ce-o să poarte – o rochie simplă, însă drăguţă… Da, da, drăguţă, drăguţă de tot.

Când se întoarse de la plimbare, David îi scrise lui Barras „doar aşa, ca să-i facă plăcere lui Jenny”. Peste o săptămână primi răspunsul, prin care i se oferea un post de profesor suplinitor la şcoala comunală din Bethel Street, în oraşul Sleescale. Îi arătă scrisoarea lui Jenny, sfâşiat între raţiune şi mirajul dragostei, gândindu-se când la părinţii lui, când la carieră şi întrebându-se ce o să spună fata. Jenny îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui.

— Vai, David, scumpul meu! Oftă ea. E minunat. Nici nu găsesc cuvinte să spun ce minunat e. Acum nu-ţi pare şi ţie bine că te-am pus să-i scrii? Spune şi tu dacă nu e de-a dreptul minunaţi.

Lipit de ea, cu ochii închişi, cu buzele strivite de buzele ei, îmbrăţişaţi atât de strâns, simţi în ameţeala valului care-i zvâcnea în trup că fata avea dreptate; era într-adevăr minunat.