Capitolul XIX.

În acest timp, Joe o ducea de minune; adeseori îşi zicea în sinea lui: „Straşnică distracţie!”, sau „Aşa să-ţi tot trăieşti viaţa, dom'le!”.

Îi plăcea la Shiphead, un orăşel prietenos cu cârciumi bune, cu două plăcute saloane de biliard, cu un local de dans şi un ring de box, în care se desfăşurau meciuri în fiece sâmbătă seara. Se bucura de schimbarea pe care o făcuse, îi plăceau locuinţa şi biroul lui – o cameră simplă, vizavi de hotelul Fântâna. Avea acolo telefon, două.

Scaune, un pupitru cu suport pentru picioare, o casă de bani, un calendar al curselor de cai şi pereţii tapetaţi cu tăieturi din ziare şi poze – de la Jack Johnson la Vesta Victoria, îi plăcea şi costumul lui nou, maro-deschis, lanţul „de ceas de curând cumpărat şi atârnat între buzunarele de sus de la vestă, îi plăceau şi unghiile de la mâini – le rotunjea cu briceagul, în timp ce pălăria îi zăcea împinsă pe ceafă, iar picioarele i se odihneau pe birou, îi plăcea felul cum mergeau lucrurile cu micuţa ce strălucea la casa cinematografului cel nou. Dar mai presus de orice îi plăcea munca lui. Munca lui era foarte uşoară. N-avea nimic de făcut decât să strângă cupoanele şi, banii de la pariurile înregistrate de oameni, să-i anunţe cifrele lui Dick Jobey la Tynecastle şi să păstreze banii până sâmbătă seara, când Dick venea personal să-i încaseze. Dick îl considerase omul potrivit pentru această slujbă, omul potrivit ca să-i deschidă această nouă filială în orăşelul Shiphead – un băiat de viitor, cu succese în societate, deschis şi inimos, capabil să se împrietenească cu băieţii şi să se ferească de poliţie, să dirijeze lucrurile cu inteligenţă şi vioiciune. Dick nu dorise o simplă maşină de calculat. Nu, Doamne fereşte! Şi nici vreun gen de funcţionăraş cu mânecuţe, care să mucezească în birou, aşteptând să-l tragă clienţii de mânecă. Dick voia un băiat isteţ, un băiat cinstit şi de viitor, cu picioarele pe pământ…

Şi se înşelase oare Dick? Joe surise binevoitor către doamna în maiou de balet de pe celălalt perete care părea să-i pună piedică harapului cu ochii cit cepele. Un băiat isteţ, cu picioarele pe pământ… Dar el avea oare picioarele pe pământ? Lui Joe îi veni să se tăvălească de râs. Lucrurile mergeau prea uşor, era ca şi cum ai fi deschis sertarul şi ar fi curs banii. Totul era doar o faţadă; îl păcăleai pe semenul tău, înainte de a te păcăli el pe tine. Trecu scobitoarea în colţul celălalt al gurii, se scotoci în buzunarul dinăuntru şi scoase un carneţel subţire, cu coperta pestriţă. Carnetul îl încânta pe Joe.

Printre liniile trase cu roşu în carnet, se putea citi că domnul Joe Gowlan, domiciliat în strada Brown nr. 7 din oraşul Shiphead, are un sold de două sute douăsprezece lire, zece şilingi şi şase penny.

Carnetul ăsta dovedea că Joe e un băiat de mare succes.

Zbârnâi telefonul. Joe ridică receptorul.

— Alo! Da, domule Carr, da. Cu plăcere. Cursa de două şi jumătate. Zece şilingi pe Slider şi un event la Blackbird în cursa de ora patru. S-a notat, domnule Carr.

Ăsta era Carr, farmacistul din strada Băncii. Şi Joe rumegă în sinea lui: „Ciudat, nu, câţi oameni joacă la curse, de care nici n-ai crede că-i interesează asemenea lucruri”. Judecându-l pe Carr după înfăţişare, ai fi zis că nu se gândeşte decât la purgative şi biberoane.

Se ducea în fiecare duminică la biserică, cu nevastă-sa, şi regulat, de două ori pe săptămână, ponta zece şilingi la curse. Mai şi câştiga din când în când. A câştigat şi lotul ăl mare. Cu timpul îi puteai deosebi pe ăia care câştiga. Erau prudenţi, şi cunoşteau regulile jocului; nu se băteau niciodată cu pumnul în piept când câştigau. Şi pe ăia care pierdeau îi puteai deosebi uşor. Să-l luăm de pildă pe Tracy, tânărul ăla care a venit luna trecută la Shiphead. Ăla, dacă vrei, e prototipul omului născut să piardă. Pe faţa lui citeşti prostia, de parcă ar fi scrisă cu litere de-o şchioapă. Pe tânărul Tracy îl cântărise Joe încă din clipa în care îl acostase în salonul de biliard al lui Markey, la un joc de popice, şi pontase o liră pe Sally Sloper, o iapă care a terminat cursa ultima dintr-un pluton de paisprezece. Tânărul Tracy era fraierul fraierilor – slăbuţ, sentimental, cu o bărbie de om fără voinţă, veşnic cu o ţigară proastă în gură şi – glumeţ nevoie-mare. Dar măcar că fuma ţigări proaste, tânărul Tracy avea bani de jucat la curse, în luna care trecuse de la venirea lui în oraş, jucase pe puţin douăzeci de lire.

Şi le pierduse pe toate. De câte ori jucase, de atâtea ori pierduse.

Tânărul Tracy nu mai era acum fraierul fraierilor, era vaca de muls a lui Joe. Despre asta nu încape îndoială, gândi Joe.

Şi din nou telefonul.

— Alo, alo!

Oricât de simplu era Joe în viaţa lui particulară, la telefon avea un aer măreţ. Progresase foarte mult. Era sonor, degajat, rafinat – după cum cerea ocazia. Acuma nu mai stâlcea cuvintele şi gramatica decât cel mult ca să se arate deosebit de prietenos cu anumiţi oameni.

De data aceasta se lăsă pe spate în fotoliu, cu rânjetul pe buze, însă nu cu cel rezervat pentru afaceri, ci aşa cum se cuvenea să discute cu duduia de la casa cinematografului, care-l chema la telefon înainte de sosirea şefului ei. F

— Bună, Minnie. Îhî. Da cine credeai tu că^e? Cin Lun-su?

Ha-ha! Zău, eşti într-o ureche, Minnie! Cum? Pentru cursa de ora trei? Sau oricare alta? Eh, ce Dumnezeu, Minnie, drept cine mă iei? Crezi că eu sunt vreunul dintre căminele doctorului Barnardo *? Crezi că pot să-ţi vând secrete de stat pe daiboj – vreau să <notă>

*Thomasjohn Bamardo (1845-1905) filantrop englez, fondatorul unor cămine pentru copiii părăsiţi.

</ notă>

Spun: pe degeaba? În nici un caz, scumpa mea Minnie, oricât de nostimă şi cu picăţele ai fi tu! Ţi-am mai spus şi altă dată… Ce face?

Deodată, Joe ascultă încordat, cu gura deschisă, încântat la culme.

Ei bine, Minnie, asta e altceva. Parcă nu ziceam eu întotdeauna că mi-ar place? Numai tu ai dat importanţă prea mare. Da, sigur, Minnie… Dacă te-ai răzgândit, atunci cred că aş putea să-ţi vând un pont sigur. Umflându-se în pene de încântare, Joe îşi păstră tonul calm, insinuant, linguşitor. Las' pe mine, fetiţo! Da, un pont valabil…

Ţi-am spus eu întotdeauna că eşti o fată care promite, Minnie. Cum e deviza noastră? Fac ceva pentru tine, dacă şi tu faci ceva pentru mine, nu-i aşa? Dar ascultă, dacă-ţi închipui că poţi să mă duci pe mine, atunci să ştii că te înşeli… Bine, fetiţo, cum zici tu. Mă gândeam doar aşa. Atunci, rămâne pentru ora unsprezece în faţa cinematografului. N-avea grijă, că o să fiu acolo. O să-ţi aduc şi câştigul de la pariul tău.

Joe închise telefonul în culmea încântării. Nu susţinuse el întotdeauna că asta-i calea cea mai bună? Ca la carte, să faci muntele să vină la Mahomed. I se umfla pieptul de mândrie ca la curcani, îi venea să se ridice şi să danseze, să ţopăie prin birou. Dar nu, nu mai era el omul de altădată; acum se chema că era şi el o persoană cu experienţă, cu o minte lucidă şi care a învăţat ceva din viaţă. Se linişti, îşi puse scobitoarea la păstrare în buzunarul de la vestă, îşi aprinse o ţigară cu aerul celui mai mare cunoscător şi se apucă de treabă.

Mai întâi scoase toate buletinele de joc înregistrate în dimineaţa aceea. Pe fiecare în parte îl examina cu un ochi expert, îl cercetă şi chibzui bine înainte de a-l trece pe borderou. Până la urmă aranja două grămăjoare: una mai mare, cu buletine care aveau oarecare şanse de câştig, şi alta conţinând doar trei buletine, despre care ştia precis că vor pierde, în afară de cazul că s-ar petrece un miracol cu fiecare în parte. De exemplu Tracy juca trei lire – cea mai mare sumă pe care o mizase până atunci – pe Hydrangea, o iapă prăpădită şi leneşă, care nici măcar nu-şi dădea osteneala să se ia la întrecere cu ceilalţi. Joe zâmbi cu oarecare indulgenţă pentru tâmpitul de Tracy, în timp ce-şi făcea un calcul mintal – şi cine zicea că n-are cap pentru matematică? Apoi rupse în bucăţele buletinul de joc al lui Tracy. Celelalte buletine pariau pe caii Fulbrook şi Sweet Orb. Le rupse şi pe acestea în bucăţele. Cu acelaşi zâmbet pe buze se uită la ceas. Era unu şi jumătate, nu părea probabil să mai înscrie cineva vreun pariu. Bine dispus ridică telefonul; glumi cu operatoarea, căpătă legătura cu oraşul Tynecastle, situat la numai câteva mile depărtare.

— Bună ziua, cu Dick Jobey! Dick, la telefon e Joe. N-a fost o zi proastă. Câtuşi de puţin. Ha-ha! Da, chiar aşa, Dick. Eşti gata?

Bine, atunci, să-ţi dictez… Şi Joc începu să-i citească buletinele pe care nu le rupsese. I le citi clar, răspicat, cu glas sonor. Când termină îi spuse: Da, Dick, astea sunt toate. Cum? Dacă sunt sigur? Cum te văd şi cum mă vezi. Ce, am mai făcut eu vreo greşeală? Da, astea sunt toate, Dick. Da, la revedere. Ne vedem sâmbătă.

Joe închise telefonul cu un gest energic şi optimist, se ridică, îi făcu cu ochiul doamnei în maiou de balet, îşi împinse pălăria şmechereşte pe o parte şi, ieşind, încuie biroul. Traversă strada agitată până la localul Fântâna, trecu prin câteva săli, salutând în dreapta şi-n stânga pe mai toată lumea. Toată lumea îl cunoştea… Joe Gowlan…

De la agenţia de pariuri… Marele Joe Gowlan…

Mâncă un biflec în sânge, un biftec mare şi gros mustind, aşa cum îi plăcea lui, cu ceapă şi cu cartofi prăjiţi. Dădu pe gât o halbă de berc amară. Savura fiecare bucăţică de friptură, fiecare picătură de berc. Dacă era un om care savura într-adevăr totul, apoi ăsta se numea Joc Gowlan. Apoi mâncă o bucată de brânză de Stilt-on cu o ehiflă. Bună brânză… Zău, tare bună era… Şi când te gândeşti că acum câţivaani nici nu ştia ce-i aia brânză Stilton! Îi mergea bine. El, Joe Gowlan, începea să prindă cheag. Făcuse paşi mari înainte.

În după-amiaza aceea era destul de liber. Schimbă câteva vorbe cu Preston. Jack Preston era patronul de la Fântâna… Băiat foarte drăguţ. Apoi o porni către localul lui Markey, şi făcu vreo două partide de snooker. Tracy nu era acolo. Ce curios că Tracy nu era acolo! Dar n-avea nici o importanţă, pentru că cele trei lire ale lui Tracy erau puse bine în buzunarul dinăuntru al hainei lui Joe.

După cele două partide, Joe o porni cu paşi de luptător către sala de sport a tânărului Curley. Joe frecventa cu regularitate această sală, fiind de părere că nimeni nu poate izbuti în viaţă dacă nu e în formă. Şi nici nu se poate distra ca lumea, fără asta. Cum ar fi putut să fie altfel? Fiecare lucru la timpul său, se gândi Joe binevoitor, amintindu-şi de întâlnirea cu Minnie de la ora unsprezece.

La sala de sport, Joe se dezbrăcă, expunându-şi trupul voinic – trăgea vreo şaptezeci şi cinci de kilograme – făcu vreo două exerciţii la bară, apoi boxă cu umbra şi făcu vreo trei reprize chiar cu Curley, izbind aşa, lejer. Transpiră din plin, după care intră în baie şi se bălăci alene în apa fierbinte. Pe urmă trecu sub un duş rece de tot, care-i biciui trupul, şi în cele din urmă se supuse unui masaj apăsat. Doar atât că, după părerea lui, Curley nu-i făcea un masaj destul de apăsat.

— Mai tare, omule, mai tare! Îl îndemna Joe. Ce-ţi închipui, că te plătesc degeaba?

Doar el, Joe, comanda, nu? Şi pe urmă, mai trebuia să se mai şi răzbune oarecum pe Curley, pentru că în ultima repriză îi prinsese un croşeu cam tare, la ureche. Strălucitor şi roşu, Joe coborî de pe masă ca o focă enormă, cu pielea lustruită. Se îndreptă legănându-se către cabina lui de la vestiar, se găti cu multă grijă, îi aruncă doi şilingi şi jumătate lui Curley şi plecă agale pe stradă.

Ora cinci – tocmai momentul când trebuia să se ducă la birou, întorcându-se într-acolo, cumpără ediţia specială de după amiază a ziarului, se uită la ştirile de ultimă oară, plin de încredere şi de un calm imperturbabil. Exact aşa cum prevăzuse, Hydrangea rămăsese coada cozii, Foolbrock ieşise al patrulea dintr-un pluton de şase, iar Sweet Orb nu dăduse nici o cotă. Joe nu-şi trăda câtuşi de puţin satisfacţia – numai proştii sunt în stare să facă aşa ceva – deşi călca poate mai fudul ca de obicei în momentul când traversă strada şi intră în birou.

Aşezându-se la masa de lucru, Joe recapitula conturile zilei respective, apoi puse mina pe telefon şi ceru Tynecastle.

— Alo! Dick Jobey e acolo? Întrebă el când obţinu legătura.

Alo… Cum? Domnul Jobey a plecat devreme…? Bine, nu-i nimic, am să telefonez mâine dimineaţă.

Va să zică Dick plecase devreme de la agenţie; ei, den, nici nu e mirare, se gândi Joe încântat, dat fiind că nu putuse să aibă o zi prea bună. Se ridică de la birou, fluieră, îşi potrivi cravata. Tocmai atunci se deschise brusc uşa, şi. În odaie intră Dick Jobey.

— Ah, bună, Dick, ce plăcere… E o surpriză pentru mine…

— Ţine-ţi gura, Gowlan! Stai jos!

Calm, fără urmă de zâmbet pe buze, Dick Jobey îi arătă către scaun.

Joe făcu o mutră lungă cât o zi de post.

— Dar, Dick, dragul meu…

Apoi Joe se îngălbeni la faţă, după care se înverzi. In spatele lui Dick Jobey venea tânărul Tracy, iar în urma acestuia – o matahală cât toate zilele, cu faţa roşie şi umerii laţi, de nici nu încăpea pe uşă. Avea o căutătură aspră şi duşmănoasă. Odată intrată în birou, matahala închise uşa şi se propti bine în ea. Tânărul Tracy arăta ceva mai puţin tâmpit ca de obicei, îşi vârî o ţigară ieftină în gură şi se uită la Joe, cu un ochi fără de cruţare.

— Gowlan, i se adresă Jobey, eşti un escroc împuţit!

— Cum?! Se strădui Joe să-şi adune gândurile, şi, cu un efort de muribund, încercă o cacealma: Ce tot spui? Te înşeli, Dick. Chiar adineauri am telefonat la Tynecastle. Voiam să dau de tine, ca să-ţi spun că am uitat să înregistrez pariul pe Hydrangea. Pariul lui… Îl arătă cu degetul pe Tracy şi continuă, montându-se singur, din ce în ce mai indignat: Pe cuvântul meu, Dick, că am uitat, şi ţi-am telefont chiar în clipa în care mi-am amintit.

— Ţine-ţi gura, Gowlan! Parcă ce, numai azi mi-ai tras clapa?

Tracy joacă la agenţia ta de o lună. A pierdut treizeci şi cinci de lire, şi eu n-am încasat nici măcar un penny din toţi banii ăştia.

— Ce face? Urlă Joe. Dar cine spune asta? Mincinosul ăsta prăpădit? Şi tu îl crezi, Dick? Dar e o minciună sfruntată! Dar ce, cuvântul meu contează mai puţin decât al lui?

— Ţine-ţi gura Gowlan! Îi spuse Jobey pentru a treia oară, cu un aer aproape plictisit. Tracy e omul meu. El lucrează câte-o lună pe rând în toate oraşele unde am filiale, aşa cum a făcut şi cu tine.

Ce-i fi crezând despre mine? Ţi-ai spus că eu nu verific nimic. Eu verific totul, cretinule! Ştiam perfect că mă tragi pe sfoară. Ai avut o slujbă bună şi un prilej bun de a te aranja în viaţă. Dar acum eşti pierdut, înţelegi? Eşti pierdut pentru că te-ai dovedii un escroc împuţit!

„S-a dus dracului tot”, gândi Joe, şi-l cuprinse furia. Izbucni:

— Fii atent cui ii spui tu escroc! Aş putea să te dau în judecată pentru asta… Aş putea…

Se înecă, îi venea să se repeadă la Jobey, să-l facă praf, dar ei erau trei, fir-ar ai naibii, trei. Şi pe urmă, nici nu-i păsa prea mult, că doar era bine înfipt în afaceri şi avea şi bani puşi deoparte. Deodată însă, îngheţă. Dându-sc la o parte cu un gest de dezgust, Jobey spuse:

— Jim, ia caută-l.

Jim se dezlipi de uşă şi veni încetişor către Joe, cu o privire înfiorătoare şi cu aerul că vrea să treacă prin perete. „Doamne! Gândi Joe, o să-mi ia banii.” îl năpădi o furie turbată. „Să fiu al dracului, îşi spuse el, să fiu al dracului dacă i-i dau.” Se ghemui niţel şi-i trase cu sete un pumn lui Jim, drept în falcă. Jim primi pumnul fără să clintească. Apoi îşi lăsă în piept căpăţâna ca o ghiulea şi se repezi în Joe.

Timp de trei minute se dezlănţui o adevărată furtună în biroul agenţiei. Totul se zgudui, se cutremură. Dar degeaba. Joc era cu cel puţin zece kilograme în inferioritate, şi până la urmă se trezi izbit de podea, cu o bubuitură cumplită. Zăcea întins pe jos cu faţa la podea.

Jim şedea călare pe spinarea lui. „N-are rost… N-are nici un rost, gândi Joe, trebuie să aibă măcar cincisprezece kilograme mal mult decât mine.” Neavând încotro, îl lăsă pe Jim să-l buzunărească. Când termină operaţia, Jim puse pe birou câteva hârtii de cinci lire şi carnetul de economii cu coperta pestriţă.

În timp ce Dick Jobey, cu un aer foarte delicat, îşi introduse în buzunar bancnotele şi începu să răsfoiască libretul de economii, Joe se adună de pe jos bolborosind:

— Domnule Jobey, vă rog, vă implor, sunt banii mei, economiile mele…

Jobey se uită la ceas, ridică repede telefonul şi-l chemă pe directorul băncii. Bolborosind înainte, Joe ascultă zăpăcit următoarea conversaţie:

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez după ora închiderii, dar e o chestiune foarte importantă. Domnul Gowlan are de încasat de urgenţă un cec. La telefon este Jobey, din Tynecastle. Da, domnul Dick Jobey… Vă rog să-i faceţi această favoare cu totul deosebită domnului Gowlan. V-aş fi foarte îndatorat. Da, vă mulţumesc, vin chiar acum. Rămân obligatul dumneavoastră.

— Nu merg! Răcni Joc. Să fiu al dracului dacă merg!

— Îţi dau un minut ca să te hotărăşti, îi spuse trist Jobey. Dacă nu mergi, chem poliţia.

Joe se hotărî. Se îndreptară toţi patru către bancă, ca într-o procesiune a tăcerii, şi apoi se întoarseră la agenţie, în aceeaşi' procesiune a tăcerii.

— Dă gologanii, îi porunci Jobey.

— Dar vă rog în genunchi! Urlă Joe. Sunt şi banii mei aici!

— Dă gologanii! Repetă Jobey.

Jim stătea acolo, gata pentru orice eventualitate.

„O Doamne, gândi Joe, iar o să mă ia la pumni.” Le dădu banii – toţi banii: în hârtii de douăzeci de lire, de cinci lire în monede de câte-o liră de aur, toţi banii lui frumuşei, cele două sute de lire frumuşele, toată agoniseala lui…

— Vă rog în genunchi, domnule Jobey, se umili el josnic.

Cu o clipă înainte de a ieşi pe uşă, Dick Jobey se opri. Pe chipul lui se'ivi o expresie dispreţuitoare. Alese o monedă de o liră din buzunar şi i-o aruncă lui Joe.

— Na, cumpără-ţi o pălărie, îi spuse el, plecând împreună cu Tracy şi Jim.

Joe stătu vreo zece minute legănându-se în fotoliu, pradă disperării, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Apoi se ridică şi culese de pe jos moneda aruncată de Dick. Îl cuprinse o furie nestăpânită.

Dădu cu piciorul întrun scaun şi mai dădu încă o dată. Se apucă să facă praf toată agenţia. O distruse sistematic, cu perseverenţă. Nu era prea multă mobilă, ba încă şi aia, proastă, în orice caz, tot ce găsi făcu bucăţele şi surcele. După aceea scuipă pe duşumea, îl înjură pe Jobey de nenumărate ori. Luă un creion albastru şi scrise mare pe zid: „Jobey e un bandit împuţit”. Mai scrise şi nişte porcării îngrozitoare. Pe urmă se aşeză pe pervazul ferestrei şi începu să-şi numere gologanii din buzunar. Avea şi ceva mărunţiş pe Ungă lira căpătată, în total treizeci de şilingi. Treizeci de arginţi!

Ieşi, cu mişcări zgomotoase, din localul distrus şi se duse direct la Fântâna. Puse deoparte zece şilingi, în buzunarul de la vestă. Cu restul banilor se îmbată. Bău într-una, de unul singur, până la zece şi jumătate. La această oră era beat mort, furios şi mohorât. Se ridică şi se îndreptă, clătinându-se, spre cinema. La unsprezece ieşi Minnie, o blondă blazată, cu coastele rahitice, arătându-şi cu multă dezinvoltură dinţii de aur. Nu-ncăpea nici o îndoială că Minnie era o damă.

Clătinându-se uşor pe picioare, Joe o cântări din ochi. O măsură din creştet până-n tălpi.

— Uite, Minnie, spuse el cu vocea năclăită de băutură. Ţi-am adus ce-ai câştigat. Zece şilingi. Mâine o să-ţi aduc mult mai mult.

— Oh, făcu Minnie cu glas dezamăgit. Toţi vreţi acelaşi lucru

— Vino, spuse Joe.

Minnie veni. În seara aceea Joe nu-|i cumpără o pălărie, aar datorită acelei seri îşi cumpără mai multe, mai târziu.