Capitolul XVIII.

La începutul lui aprilie, după ce-l meditase aproape trei luni pe Arthur Barras la vila Law, David primi un bileţel din partea lui taică-su. I-l aduse într-o dimineaţă la şcoală Harry Kinch, un băieţel din mahalaua Teraselor, fratele micuţei Alice, care murise cu aproape şapte ani înainte. Bileţelul, scris stângaci cu un creion chimic pe partea dinăuntru a unui plic vechi, glăsuia astfel: „Dragă David, nu vrei să vii sâmbătă să pescuim păstrăvi pe Wansbeck cu drag tatăl tău”.

David era profund mişcat. Taică-su mai dorea încă să. Meargă cu el la pescuit, ca în vremurile de demult, când el era doar un băieţel şi îl lua pe Wansbeck în sus! Gândul acesta îl încântă. De zece zile, Robert nu mai intrase în mină, din pricina unui acces de pleurită tuberculoasă. El căuta să ia lucrurile uşor, spunând că are doar o „inflamaţie”, dar acum se simţea mai bine şi se sculase din pat.

Sâmbătă era ultima lui zi liberă şi voia s-o petreacă împreună cu David. Invitaţia venea pentru băiat ca oferta unui tratat de pace, izvorâtă direct din inima lui taică-su.

Stând în picioare în faţa catedrei din clasa plină de zumzet, David trecu repede în revistă evenimentele ultimelor luni. Se dusese la vila Law, în ciuda propriei sale dorinţe, poate din cauză că-l pisa Jenny şi fără doar şi poate pentru că avea nevoie de un ban în plus.

Dar asta îl tulburase foarte mult pe taică-su. Şi, într-adevăr, nu putea scăpa de sentimentul ciudat că e un lucru nefiresc ca tocmai el, care îi considera pe cei din familia Barras cu totul opuşi fiinţei şi vieţii lui, să fie în relaţii atât de strânse cu ei. De pildă mătuşa Carrie, aşa de curioasă şi îngrijorată în privinţa lui la început, înclinată să se uite la el ca la cei care intrau în casă cu ciubotele pline de noroi sau ca la socoteala măcelarului Ramage când i se părea că vrea s-o tragă pe sfoară cu vreo bucată de muşchi. Ochii ei miopi trădaseră multă vreme această neîncredere îngrijorată.

Cu timpul însă, expresia aceasta dispăruse din ochii mătuşii Carrie. În cele din urmă începuse să-l „simpatizeze” pe David, şi pe la ora nouă, cam atunci când îşi termina lecţia cu Arthur, îi trimitea în sala de studiu un pahar de lapte dulce şi câtiva biscuiţi.

Dar culmea ciudăţeniei era că de la o vreme îşi făcea apariţia Hilda, aducându-i ea laptele şi biscuiţii. Şi totuşi, la început de tot se uitase la el nu ca la cei care intrau în casă cu ciubotele pline de noroi, ci pur şi simplu ca la noroiul de pe tălpile lor. David băgase de seamă aceste lucruri, înţelesese repede că e vorba de un simptom al conflictului interior prin care trecea Hilda. Îl interesa fata asta. Avea douăzeci şi patru de ani; maniera ei ostilă şi înfăţişarea întunecată, lipsită de orice farmec, se accentuaseră şi mai profund. David se gândea că Hilda nu semăna totuşi cu cea mai mare parte dintre femeile lipsite de farmec. Acestea, în marea lor majoritate, continuau să se amăgească singure, îmbrăcându-se cit mai bine, punându-se pe cât posibil în valoare, meditând îndelung înaintea oglinzii: „Albastrul ăsta mă avantajează într-adevăr”, sau „Am un profil destul de reuşit”, sau „Ce zici ce frumos e părul meu dacă e pieptănat cu cărare la mijloc?” Şi se tot legănau cu iluzii până pe patul de moarte. Hilda însă luase de la bun început hotărârea că trebuie să se considere o femeie urâtă, şi adoptând maniera aceea ostilă făcea tot ce putea să nu-şi dezmintă urâţenia, în afară de asta, Davidvedea că Hilda trăieşte într-un permanent conflict cu ea însăşi:

Probabil se ciocneau în ea forţa tatălui ei şi slăbiciunea maică-si.

Hilda îi făcea mereu impresia că e îmbinarea nedorită a acestor două elemente, care nu se simţeau de loc atrase unul de altul; părea că ea însăşi ar fi venit pe lume nedorită, că s-ar fi luptat împotriva ei însăşi în germene şi că ar fi apărut pe lume într-un târziu, ca un simbol al discordanţei.

Hilda era nefericită, îşi dezvăluia treptat firea, fără să-şi dea seama că o face. Murea de dorul iui Crace, care era acum la şcoală în localitatea Harrogate. Cu toate că remarcile ei obişnuite sunau cam aşa: „Parcă ce-o să poată ăia s-o înveţe pe gaiţa asta mică?”, sau „Nici acum n-a învăţat ortografia!” (când citea vreo scrisoare de-a soră-si), David vedea bine că Hilda se prăpădeşte de dorul fetei. Era o feministă de un soi ciudat/ combativă, dar numai în sinea ei. La douăsprezece martie, ziarele erau pline de relatări despre o campanie de distrugeri organizată de mişcarea sufragetelor în cartierul select al Londrei. Se spărseseră ferestre pe toate străzile principale, şi câteva sute de femei, printre care şi doamna Sylvia Pankhurst, fuseseră arestate. Hilda jubila, în seara aceea, pierzându-şi complet stăpânirea de sine, începuse o discuţie grandioasă. Spuse că ar vrea să participe şi ea la mişcare, să realizeze ceva, să se arunce în vârtejul unei vieţi active, să trudească nebuneşte pentru a alina suferinţele asupririi îngrozitoare la care erau supuse femeile. Ochii ei scăpărară de mânie când dădu ca exemplu situaţia armencelor sau traficul de carne vie. Era de-a dreptul impresionantă cu aerul ei de dispreţ.

Bărbaţii? Bineînţeles că nu putea să-i sufere! Şi asta era încă puţin spus. Îi ura din tot sufletul. Se lansă în discuţii aprinse, cită pasaje întregi din Nora de Ibsen, pe care c şha literalmente pe dinafară David recunoscu şi aci un simptom al conflictului ei interior, al urâţeniei ei, al psihozei ei.

Cu toate că nu mărturisea niciodată acest lucru, era evident că aversiunea Hildei pentru bărbaţi se trăgea de la persoana lui taicăsu. El era BĂRBATUL, simbolul falie, tatăl ei. Calmul cu care el îi reteza împlinirea oricăror dorinţe o făcea să fie şi mai aspru introvertită, îi amplifica şi-i adâncea refulările. Hilda voia să scape de vila Law şi de oraşul Sleescale, voia să-şi câştige singură existenţa, oricum, oriunde, numai să se afle printre reprezentantele sexului ei.

Voia să facă cu adevărat ceva. Dar toate dorinţele ei aprinse se izbeau ca de un zid de aerul calm, detaşat, al lui taică-su. Barras râdea de ea, şi cu un simplu cuvânt, aruncat într-o doaiă, o făcea să se simtă caraghioasă. Hilda jura că o să scape de acasă, că o să lupte. Şi totuşi, rămânea acolo, şi lupta se dădea numai şi numai în sufletul ei. Hilda aştepta… Aştepta… Dar ce anume?

Prin prisma Hildei, David intercepta un aspect al lui Barras.

Celălalt, bineînţeles îl vedea prin prisma lui Arthur. Acasă la Barras, David nu venea niciodată în contact cu acesta. Stăpânul rămânea o persoană greu accesibilă, îndepărtată. Dar Arthur vorbea o mulţime despre taică-su şi de fapt nimic nu-l încânta mai mult decât să vorbească despre el. După ce terminau ecuaţiile de gradul doi, era imposibil ca Arthur să nu-i dea drumul… Orice pretext era bun ca să-l pornească. Dar în timp ce lucrurile dezvăluite de Hilda purtau pecetea urii, cele dezvăluite de Arthur erau vorbe rostite în extaz.

David se ataşă foarte mult de Arthur – măcar că, îndărătul acestui sentiment stăruia acelaşi sirnţământ de milă care-l cuprinsese în ziua aceea, în curtea minei, când îl văzuse pentru prima dată pe Arthur, cocoţat pe capra docarului. Arthur era atât de serios, de o seriozitate patetică! Dar pe de altă parte, era atât de slab! Şovăia la fiecare pas, niciodată nu se putea hotărî de la început, nici într-o chestiune cât de neînsemnată – de pildă dacă să folosească un creion tare sau mai puţin tare: H, sau HB. O hotărâre luată repede îi făcea la fel de multă plăcere ca şi amabilitatea oamenilor. Punea la inimă totul.-Absolut totul, era de o sensibilitate de-a dreptul ieşită din comun. Adeseori David încerca prudent, cu o glumă, să-l facă pe Arthur mai puţin timid. Trudă zadarnică: Arthur era totalmente lipsit de simţul umorului.

David ajunse s-o cunoască şi pe mama lui Arthur. Într-o seară, mătuşa Carrie îi aduse în sala de studiu paharul de lapte fierbinte, cu aerul că-i acordă o favoare şi mai mare decât de obicei, îi spuse, plină de demnitate:

— Sora mea, doamna Barras ar dori să-ţi vorbească.

Zăcând între perne, Harriet îşi exprimă dorinţa să afle cum merge Arthur, bineînţeles doar „părerea” lui David despre Arthur.

Fiul ei îi dădea foarte multă bătaie de cap, răspundere şi nelinişte, „chiar foarte mare răspundere”, îi spuse ea, rugându-l să nu se supere şi să-i dea sticla de colonie de pe noptieră. Era chiar acolo, lângă cotul lui, dacă nu se supără. Colonia îi mai alina durerile de cap, când Caroline era prea ocupată şi n-avea timp să-i perie părul. Da, continuă doamna Barras ar fi o teribilă dezamăgire pentru tatăl lui Arthur dacă băiatul n-ar face mare lucru în viaţă. Poate n-ar fi rău dacă el, David, ar încerca în felul lui, întrucât Caroline îl lăudase aşa de mult, să exercite o oarecare influenţă asupra lui Arthur pentru a-i schimba caracterul în bine, pregătindu-l pentru viaţă. Şi apoi, pe nerăsuflate, Harriet Barras îl întrebă dacă el crede în vindecarea prin sugestie, în ultima vreme simţise că ar putea să încerce şi această metodă. Singura dificultate era că în materie de sugestie, pentru ca metoda să aibă efect, trebuia ca patul să fie îndreptat cu faţa la nord; or, în camera ei era destui de greu de realizat lucrul ăsta, dată fiind pe de o parte aşezarea ferestrei şi pe de altă parte a sobei cu gaze.

Pentru că, evident, ea nu putea să renunţe la soba cu gaze. Imposibil!

Şi, îi explică ea mai departe, de vreme ce el, David, ştie matematică, nu crede în mod sincer că vindecarea prin sugestie ar putea fi tot atât de eficace dacă patul era aşezat cu faţa spre nord-vest? Lucru realizabil în fond, cu oarecare eforturi, dacă ar fi mutat scrinul în partea cealaltă.

Jenny era încântată că David făcuse o impresie atât de bună la vila Law, încântată că „s-a împrietenit cu familia Barras”. Jenny era atât de doritoare de societate, şi mai ales de societate bună, încât îi făcea plăcere să se simtă în mijlocul ei fie chiar şi printr-un intermediar. Când David se întorcea seara acasă, îl ruga insistent să-i povestească în tot amănuntul cum s-au petrecut lucrurile: Chiar aşa a spus? Şi chiar au servit biscuiţi trecând tăviţa de la unul la altul?

Sau au lăsat butoiaşul pe tăviţă? Faptul că Hilda manifesta interes pentru David nu o neliniştea câtuşi de puţin. Jenny nu era de loc geloasă, ar fi fost în stare să „pună mâna-n foc” pentru David, şi.

Oricum, Hilda era o ciumă ca înfăţişare.

Pe David îl amuza reacţia variată a lui Jenny faţă de evenimentele din casa Barras. Adesea, născocea nişte complicaţii din cale afară de alambicate, doar aşa, ca s-o ia peste picior. Numai că pe Jenny n-o puteai trage uşor pe sfoară. După cum spunea şi ea, avea capul bine înfipt între umeri. Jenny era Jenny, şi cu asta punct!

În decursul timpului, David începuse s-o cunoască pe Jenny.

Ades^ îl mira şi pe el faptul că abia acum ajungea să-şi descifreze propria nevastă, dar la urma urmei nu era chiar aşa un lucru de mirare dacă-şi amintea că, fără doar şi poate, înainte de căsătorie fusese departe de a o cunoaşte. Pe atunci, Jenny nu era altceva decât proiecţia propriei lui iubiri, o floare, o dulceaţă, însăşi adierea primăverii.

Acum începea s-o cunoască pe adevărata Jenny, pe Jenny care dorea „societate”, toalete, distracţii, căreia îi plăcea „să umble prin lume” şi chiar să bea un pahar de Porto, care punea patimă în toate şi totuşi era foarte uşor şocată de cutare sau cutare lucru, care suporta zâmbind marile neplăceri şi în schimb plângea pentru altele mărunte, care pe neaşteptate cerea imperios dragoste, înţelegere şi „mângâiere”, care avea obiceiul de a te contrazice de la obraz fără nici un argument sau justificare, Jenny care îmbina în aceeaşi clipă, cu multă drăgălăşenie, logica şi lipsa totală de raţiune.

O iubea însă, şi ştia bine că o s-o iubească întotdeauna. Numai că începuseră să se certe foarte des şi foarte violent. Şi Jenny era încăpăţânată, şi el. Pe urmă, existau anumite lucruri în care era imposibil să facă pe voia lui Jenhy. Nu-i plăcea s-o vadă bând vin. În seara în care îşi comandase singură un al doilea pahar de Porto la localul lui Percy, el îşi dăduse seama că lui Jenny îi place prea mult această băutură. Nu-i dădea voie să ţină vin de Porto în casă. Drept care, s-au certat în privinţa băuturii: „Tie-ţi place să strici plăcerea oamenilor… ar trebui să intri în Armata Salvării. Nu pot să te sufăr.

N-am ochi să te văd…” Apoi urma criza de plâns, marea împăcare şi dragostea. „Vai, David, te iubesc aşa de mult, zău te iubesc…”

Se certau şi din pricina examenului pe care trebuia să-l dea Davjd. Jenny voia să-l vadă licenţiat în litere. Bineînţeles că voia.

Ţine^mprţiş ca el să-şi ia examenul. Voia neapărat să-i dea peste nas luijstrother şi încă la vreo câţiva. Dar pe de altă parte nu voia în ruptul capului să-i lase răgaz să studieze, întotdeauna era ceva de făcut seara, sau dacă se întâmpla cumva să rămână singuri, atunci era imposibil ca Jenny să nu-i spună patetic: „Hai, David dragă, ia-mă şi pe mine pe genunchi, că de-un veac nu m-ai mai mângâiat. Sau se-ntâmpla să se taie la deget când curăţa cartofi şi sângera cumplit şi-l întreba când, crede că or să aibă şi ei o servitoare. Şi cu nici un preţ n-ar fi admis să-i lege rana altcineva decât el.

În asemenea momente, licenţa în litere trecea pe planul al şaptelea. David o amânase cu o jumătate de an, iar acum, ţinând seama şi de timpul pierdut cu meditaţiile suplimentare de la vila Law, se părea că va mai trebui să adauge încă o jumătate de an. Din disperare, îşi luă obiceiul de a străbate cu bicicleta cei douăzeci de kilometri până la Wallington, satul în care locuia acum Carmichael.

Acolo, în casa acestuia, din curtea şcolii, găsea şi tihna necesară, şi un sfat înţelept: ce merita să continue şi ce era preferabil să lase la o parte. Deşi un om cu speranţele zdrobite, Carmichael era foarte de treabă şi se purta admirabil cu el. De multe ori rămânea la Carmichael sâmbăta şi duminica.

Şi în sfârşit, se mai certa cu Jenny şi din pricina familiilor lor; pe David îl chinuia nespus înstrăinarea de familia lui, ca urmare a căsătoriei. Bineînţeles din când în când mai avea loc vreun schimb de vizite între uliţa Inkerman din mahalaua Teraselor şi casa lor din fundătura Lamb. Dar nu era nici pe departe ceea ce ar fi dorit David.

Jenny era ţeapănă, Martha glacială, Robert tăcut, iar Sammy şi Hugh stânjeniţi. Era ciudat că lui David îi venea s-o ia la palme pe Jenny când o vedea dându-şi aere nobile şi protectoare faţă de familia lui, dar în clipa când plecau neamurile, simţea că moare după nevastă-sa.

Îşi dădea bine seama că pentru Martha şi Robert căsătoria lui a fost o lovitură. Fireşte, Martha a primit lovitura cu un aer de răzbunare triumfătoare; Jenny nu era câtuşi de puţin o mireasă potrivită, iar ea, Martha, a ştiut dintotdeauna că din plecarea lui David de la mină n-o să iasă nimic bun. Acest mariaj prostesc şi prematur dovedea pe deplin cită dreptate avusese.

Robert adopta însă o altă atitudine: se retrăgea într-o tăcere de nepătruns. Cu Jenny se purta întotdeauna frumos ba chiar se dădea peste cap să fie amabil, dar cu toate strădaniile de a avea un aer încurajator, atitudinea lui, în ansamblu îi trăda tristeţea. El avusese ambiţii mari în privinţa lui David, clădise un întreg edificiu de planuri privitoare la ceea ce avea să realizeze băiatul, şi din acest punct de vedere se putea spune că-şi legase întreaga viaţă de viitorul lui David. Şi când colo, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, David luase de nevastă o gâsculiţă de vânzătoare de prăvălie, în adâncul inimii lui, aşa vedea Robert situaţia.

David era conştient de tristeţea lui taică-su şi îl durea cumplit.

Adeseori zăcea noaptea cu ochii deschişi, gândindu-se la toate astea.

Lui taică-su nu-i plăcea câtuşi de puţin căsătoria lui. Lui taică-su nu-i plăcea câtuşi de puţin că i-a cerut lui Barras să-i facă rost de slujbă.

Lui taică-su nui plăcea câtuşi de puţin că se duce la vila Law ca să-i dea lecţii lui Arthur Barras. Şi totuşi, iată că taică-su îi scrisese şi-l poftise să meargă cu el pe Wansbeck la pescuit.

Tresărind, David îşi veni în fire. Cu un uşor sentiment de vinovăţie, le ceru elevilor zgomotoşi să facă linişte, îi scrise repede o scrisorică de răspuns lui taică-su, ca să i-o trimită prin Harry Kinch.

Şi apoi porni cu nădejde la treburile zilei.

Toată săptămâna aceea aşteptă nerăbdător să vină ziua de sâmbătă. După cum ziceau oamenii de prin împrejurimi, „avea mână bună la pescuit”, numai că în ultima vreme avusese prea rar prilejul să şi-o încerce. Primăvara plutea în văzduh; ştia bine că valea râului trebuie să fie foarte frumoasă acum; deodată, îl cuprinse din tot sufletul dorinţa de a se duce acolo.

Veni în sfârşit şi sâmbătă, o zi bună pentru pescuit, călduroasă, cu crâmpeie de soare care răzbeau când şi când printre nori şi o adiere blândă dinspre apus. Se sculă devreme, îi servi lui Jenny o ceaşcă de ceai, îşi unse nişte tartine cu marmeladă; apoi inspecta undiţa mică, pe care i-o dăduse taică-su când împlinise vârsta de zece ani – îşi aducea aminte şi acum de drumul până la magazinul Marriot din West Street, când o cumpărase. Spintecă aerul cu undiţa, care era la fel de mlădioasă şi bună ca şi altădată. Fluierând încetişor, îşi puse bocancii. Când ieşi din casă, o lăsă pe Jenny încă în pat.

Urcă în mahalaua Teraselor, pe uliţa Inkerman, cu un sentiment ciudat pe care i-l stârnea dimineaţa blândă de primăvară. Intră în casa familiei. Sammy şi Hugh erau la lucru în mină, dar mama lor stătea în picioare lingă masă şi lega cu o sfoară subţire pachetul de hârtie cerată cu merinde pentru Robert. Martha păstra sfoara şi hârtia cerată de parcă ar fi fost lingouri de aur. Când dădu cu ochii de băiat, cu toate că îi răspunse la salut înclinând din cap, strânse cam ameninţător din buze. David văzu imediat că maică-sa tot nu l-a iertat.

— Arăţi cam prost, îi declară Martha străpungându-l cu ochii ei aspri şi reci.

— Dar mă simî foarte bine, mamă.

' De fapt minţea; de vreo câteva luni încoace se simţea cam slăbit.

— Eşti alb ca varul la faţă.

— N-am ce-i face. Dar îţi spun că mă simt bine, îi repetă el tăios.

— Eu cred că te simţeai mai bine când locuiai în casa asta şi munceai în mină ca un om cumsecade.

David simţi că se enervează, dar schimbă vorba.

— Unde-i tata?

— A ieşit să ia momeală. Se întoarce îndată. Eşti chiar aşa grăbit, că nu poţi să stai jos cinci minute şi să schimbi două vorbe cu maică-ta?

David se aşeză şi o privi cum strânge cu grijă ultimul nod. Făcea numai funduliţe, pentru că Martha totdeauna aştepta să i se aducă sfoara înapoi. Nu îmbătrânise cine ştie ce; trupul ei mare şi voinic era încă foarte sprinten, mişcările sigure, ochii, adânciţi în fundul capului, erau la fel de ageri şi stăpânitori ca întotdeauna, faţa, deşi cam slabă, părea totuşi la fel de sănătoasă şi viguroasă ca altădată.

Se întoarse spre el.

— Unde ţi-e mâncarea pentru prânz?

— În buzunar.

— Ia arată-mi-o şi mie!

David se prefăcu că n-aude.

Martha întinse mina şi repetă:

— Arată-mi!

— Nu vreau să-ţi arăt, mamă. Am mâncarea în buzunar. E mâncarea mea şi am s-o mănânc, şi cu asta basta!

Martha continuă cu aceeaşi expresie încordată şi cum nu se poate mai aspră să ţină mâna întinsă.

— Va să zică acum refuzi pe faţă să mă asculţi… După ce că fără ştirea mea ţi-ai făcut de cap.

— Dă-o naibii, mamă, că nu e vorba de neascultare. Pur şi simplu…

Furios scoase punga de hârtie din buzunar.

Martha o primi cu răceală, o descinse cu aceeaşi răceală şi scoase la vedere cele trei felii de pâine rece, pe care şi le unsese singur cu marmeladă. Figura ei nu se schimbă cu nimic. Martha nu-şi exprimă câtuşi de puţin dispreţul, ci puse punga la o parte.

— Am s-o întrebuinţez la budincă, îi spuse ea, şi-i dădu în schimb pachetul voluminos pe care tocmai îl legase, remarcând fără nici un alt comentariu: Aicea aveţi destul pentru amândoi…

Atitudinea ei era nedreaptă, şi totuşi, pe de altă parte era şi dreaptă. Şi tocmai dreptatea îl izbi în plin pe David, ca un pumn în faţă. Îi vorbi cu multă aprindere:

— Mamă, tare aş vrea să fii mai îngăduitoare cu Jenny! De la început ai avut un ghimpe împotriva ei. Nu e drept. Voi două nu încercaţi să lămuriţi lucrurile între voi. În ultimele trei luni n-ai venit mai niciodată s-o vezi.

— Dar ea ţine oare să-i fac vizite, David?

— Dar tu, mamă, n-o încurajezi să ţină la acest lucru. Ar trebui să te porţi mai drăguţ cu ea. Se simte singură în oraşul ăsta. Ar trebui s-o îndemni, s-o înveseleşti.

Mai împietrită ca oricând, Martha râse dispreţuitor.

— Va să zică, aşa, are nevoie s-o înveselească cineva?

Făcu o pauză. Creştea în ea un val de mânie, care până la urmă o sugrumă. Nimic nu trăda acest lucru în înfăţişarea ei, dar intensitatea mâniei o făcu să treacă inconştient la accentul dialectal pe care-l avusese în tinereţe.

— Laca-na, se simte singură! Da la ce s-o fi simţind aşa singură, dacă tot are bărbat şi casă de-ngrijit? Pasămite eu una nu mă simt singură. Iaca, eu nici n-am timp de aşa ceva. Şi când colo, ea toată ziua se fiţâie de colo până colo şi maimuţăreşte lumea bine. Să ştii că în felul ăsta n-o să ajungă să se împrietenească cu nimeni, n-o să aibă parte de nici un prieten adevărat. Şi să fiu în locul tău, i-aş spune să nu mai comande atâtea sticle de Porto la Murchison.

— Mamă! Sări în sus David, înroşindu-se deodată ca para focului. Cum poţi să spui una ca asta?

Tocmai când se înfruntau astfel, el arzând, iar ea glacială şi palidă, pe uşa deschisă intră Robert, care înţelese dintr-o privire cum stau lucrurile.

— Ei, Davey, eu sunt gata, spuse el cu blândeţe. Acuma s-o luăm din loc, că pe maică-ta o s-o vezi şi când ne-om întoarce.

David oftă din rărunchi, îşi plecă ochii în jos ca să nu se vadă cât de rănit era în suflet.

— Bine, tată.

Ieşiră împreună.

Coborând pe Cowpen Street, Robert se arătă mult mai vorbăreţ. Susţinu o adevărată conversaţie despre pescuit. Făcuse rost de nişte momeală frumoasă – nişte larve de la cuptorul de oase de pe Spit, spunea el, şi câteva râme de toată frumuseţea de la Middlerig.

Şi vin tul bătea tocmai din direcţia potrivită, ar trebui să facă o ispravă bună. Aranjase să-i ia Teasdale cu camionul lui cu cai. Vizitiul lui, care mâna de obicei, era bolnav, aşa că băiatul, Dan Teasdale, nelucrând în schimbul de dimineaţă, se oferise să-l ajute el pe taică-su, distribuind pâinea pe la consumatori. Avea să-i ducă şi pe ei până la ferma Avory… la câţiva kilometri de Morpeth. Era foarte drăguţ din partea lui… Drăguţ băiat era Dan Teasdale!

David asculta, se străduia să asculte, de fapt îşi dădea perfect de bine seama de ceea ce se ascunde îndărătul şuvoiului de vorbe ale lui Robert. Rămase o clipă la o parte, când taică-su se opri să vorbească cu Dan, în faţa brutăriei. Ceea ce-l durea cumplit nu era atât că maică-sa îi spusese cele ce-i spusese; era mai degrabă măruntul grăunte de adevăr din vorbele ei care-l rodea şi-l râcâia, şi nu-i da pace.

Camionul era pregătit, Dan Teasdale se caţără pe capră, îl urmă Robert, punând piciorul mai întâi pe butucul roţii, ornat cu alamă. Se urcă încetişor, cu greu. În sfârşit, se urcă şi David. Se înghesuiră ca să-î facă loc, capra nefiind prea mare. Porniră.

De îndată ce trecură de bariera oraşului, Dan începu să sporovăiască pe obişnuitul său ton prietenos. Zicea că o să-i ducă întâi pe ei până Ja Avory şi o să distribuie clienţilor pâinea la înapoiere. Pe urmă le spuse cu un aer vesel că nu i-ar fi părut de loc rău să-i fi putut însoţi şi el la pescuit, îi plăcea foarte mult să dea cu undiţa, dar nu prea avea când. De fapt, era foarte bucuros de orice prilej de a se afla în mijlocul naturii şi-i plăcea viaţa la ţară; visul lui fusese să aibă o fermă, să muncească în aer liber, nu în măruntaiele murdare ale vechii mine. Dar parcă cine nu ştie cum se întâmplă în viaţă? Şi aci Dan râse, oarecum ruşinat că şi-a deschis astfel baierele inimii.

Merseră mai departe, depărtându-se de terenurile mohorâte, a căror netezime era întreruptă mereu de colţoasele coşuri şi clădiri de la gura minelor. Intrară într-un ţinut care arăta ca o lume nouă, înveşmântată în frunzuliţele proaspăt răsărite şi firele verzi de iarbă fragedă. Ai fi zis că Dumnezeu tocmai făurise acum acest colţişor de rai şi-l coborâse cu hârzobul din cer peste noapte, iar oamenii n-au dat încă de el, ca să-l murdărească. Erau câmpuri minunate, smălţuite de flori galbene de păpădie, mii de flori galbene, deosebit de frumoase.

Până şi David se mai veseli la vederea acestor câmpuri şi a zglobiilor păpădii. Deodată, se trezi strigându-i lui Dan:

— O minune!

Dan încuviinţă din cap, spunând:

— Da, o minune. Şi fac laptele vacilor foarte bun.

O tăcere de un minut, după care Dan furişă o privire către David.

— Cum te împaci cu vizitele la vila Law?

— Aşa şi-aşa, Dan. Aşa şi-aşa.

Din cine ştie ce pricină, pe care David n-o putu ghici, pe faţa lui Dan, proaspătă, viu colorată, se ivi o expresie uşor ruşinată. Râse scurt şi-şi opri ochii albaştri, senini, asupra lui David.

— Îi cunoşti pe toţi, eh? Sigur că ai avut timp să-i cunoşti pe toţi. O ştii şi pe Grace, nu?

Când ajunse să pomenească de Grace, Dan fu vizibil cuprins <Je un fel de reverenţă, înghiţi de parcă ar fi mâncat anafura. David însă nu observă. Clătină din cap.

— Pe Grace n-am văzut-o. Parcă e plecată, nu? La Harrogate, sau aşa ceva.

— Da, încuviinţă Dan uiâându-se ţintă la urechile calului, care împungeau aerul. E la Harrogate.

Pauză; pauză apăsătoare; apoi un oftat al lui Dan Teasdale.

— Vai, ce fată drăguţă e Grace!

Oftă iar, sincer, din toată inima. Oftatul acela concentra tot dorul, dorul deznădăjduit care zăcea ascuns de aproape opt ani în inima lui.

Între timp se apropiau de ferma lui Avory, şi Dan opri căruţa în capul drumului. Robert şi David coborâră. Îi mulţumiră lui Dan şi porniră peste câmp spre râu.

Ajunseră şi acolo. Apa era mare şi avea o culoare frumoasă.

Fără să se uite la fiul său, Robert spuse:

— Eu mă duc dincolo de pod, Davey; tu începe de aici… Ăsta e locul cel mai bun. Urcă spre mine, şi când ne întâlnim, mâncăm prânzul.

Cu un semn din cap, Robert porni pe râu în sus.

David îşi pregăti alene undiţa; cu gândul aiurea, potrivi sfoara; apoi îşi alese nada: o muscă verde, una de culoare închisă şi una albastră.

Încercând să vadă cum mai arunca undiţa, simţi un fior de plăcere prin tot trupul: toate erau iarăşi ca altădată. Se apropie de marginea apei şi îşi găsi o poziţie bună, unde să poată sta în echilibru pe un bolovan uscat, care radia căldura soarelui. Aproape fără zgomot, în mijlocul curentului se ridică un păstrăv. Şi totuşi, David percepu plescăitul apei, îl simţi până-n măduva oaselor. Avu asupra lui acelaşi efect pe care-l are destuparea unei sticle asupra unui beţiv care n-a mai pus strop de vin în gură de ani de zile. Începu să pescuiască.

Îşi aruncă undiţa în susul malului, ba ici, ba colo, alegând locurile care i se păreau mai potrivite. Dindărătul norilor se ivi soarele, scăldându-l într-o strălucire caldă. Se lăsă furat de clipocitul apei, eternul, odihnitorul clipocit al apei.

Prinse cinci peşti, cel mai mare cam de jumătate de kilogram.

Şi totuşi, când îl ajunse pe taică-su la pod, văzu că nu se poate măsura cu el. Robert înşirase pe iarbă doisprezece păstrăvi şi acuma stătea rezemat într-un cot, fumând. De fapt se declarase mulţumit încă de acum un ceas de când îşi rotunjise duzina.

Era ora trei, şi lui David i se făcuse foame. Mâncară împreună prânzul: sandvişuri cu slănină crudă, ouă tari, o felie groasă de plăcintă cu carne de viţel şi un chec cu gem de zmeură, specialitatea Marthei. Aveau chiar şi o sticlă de lapte, pe care Robert o pusese la rece, într-un loc cu apa mai puţin adâncă.

Spre deosebire de majoritatea bolnavilor cronici de tuberculoză, Robert, în general, nu prea avea poftă de mâncare. Nici astăzi nu mâncă cine ştie ce, cu toate că merindele erau destul de ispititoare. Curând, îşi reluă pipa.

David observă, îl studie o vreme pe taică-su îngrijorat, părânduirse că s-a mai împuţinat la trup… Că s-a chircit oarecum. Şi când te gândeşti că alţi bolnavi de tuberculoză plecau în Elveţia, în Florida sau Arizona! Se refăceau prin sanatorii luxoase şi scumpe; îi ciocăneau doctori scumpi şi scuipau în ploşti scumpe, cu dopuri de cauciuc, în schimb Robert se ducea doar în mină, nu-l ciocănea nici un doctor, iar de scuipat scuipa în pătrăţele de jurnal. David simţi cum îi inundă sufletul simţământul de altădată.

— Dar n-ai mâncat nimic, tată. Nu te îngrijeşti de loc.

— N-am nici pe dracu, răspunse Robert cu toată sinceritatea.

Avea optimismul caracteristic bolii lui. De obicei ofticoşii sunt convinşi că se vor vindeca. Dar la Robert nu era numai asta; el era bolnav de atâta vreme, încât se deprinsese cu toate; tuşea, sudorile, sputa, toate făceau parte integrantă din el; nu le privea cu ostilitate.

De fapt nici nu se gândea la ele şi nici la boală decât atunci când visa să se facă bine. Acum îi zâmbi lui David şi-l ciocăni în piept cu pipa.

— Nu te necăji. Nu din pricina bolii am să mor eu, nu, nu.

David îşi aprinse şi el pipa. Statură amândoi tolăniţi, fumând, privind cerul şi norii albi care se fugăreau pe boltă. Văzduhul mirosea a iarbă, a ciuboţica-cucului, a fum de tutun şi a larve, pentru că mai rămăseseră câteva în săculeţul cu momeală al lui Robert.

Mirosea bine. De jur împrejurul lor erau pajişti, lanuri, copacii din luncă. Nu se zărea nici o casă. Era vremea când fătau oile, aşa că peste tot răsuna behăitul calm şi reconfortant al mioarelor şi al mieilor.

Totul era tihnit şi odihnitor; nici o mişcare, decât zburdălnicia nouraşilor albi şi a mieluşeilor albi care se împingeau în ugerele mamelor lor, aplecate cuminţi asupra ierbii, cu picioarele de dinapoi larg desfăcute şi bine proptite. Mieluşeii albi se împingeau mereu, trăgeau de ugere şi iar se împingeau, dar n-aveau răbdare să sugă pe-ndelete. Iar plecau, iar zburdau şi iar le venea chef să se împingă în pântecele oilor, cu mai multă putere.

Robert se întreba dacă David e fericit… Asta îl frământa. Nu era de loc sigur de răspuns. Poate că gusta o fericire aşa, de suprafaţă, dar în inima lui nu părea să fie cu adevărat mulţumit, însă n-avea curajul să-l întrebe, nu-i venea să-şi pună mâinile-n şold, ca Martha, şi să se înfigă drept în inima relaţiilor dintre David şi Jenny. Simţea primăvara din aer şi gândea: o floare, un tril de pasăre, şi gata, s-a făcut; îşi spuse mai departe că numai cucului ar trebui să i se îngăduie să cânte primăvara, nu şi altor păsări. Dacă David s-ar fi culcat cu ea pur şi simplu – că doar Jenny părea tocmai genul de fată care se pretează la aşa ceva – băiatul n-ar fi stat acum aici, cu faţa asta încordată şi chinuită. Dar ce să faci, era prea tânăr ca să-i poţi cere să ştie lucrurile astea. Pentru el a fost necesar ca totul să fie îmbrăcat în veşminte de nuntă. Şi acum trudea pe rupte la şcoala primară, îl medita pe băiatul lui Barras ca să câştige un ban, iar licenţa în litere şi toate planurile glorioase despre care discutaseră pe larg altădată erau lăsate la o parte, poate chiar date cu totul uitării. Nădăjduia din tot sufletul ca David să se smulgă curând din această situaţie şî s-o pornească drept înainte, să ajungă cineva, să facă o treabă serioasă; avea în el destule calităţi pentru asta. Nădăjduia din tot sufle ui să-l vadă pe David ajungând departe. Şi cu acest gând, Robert lăsă lucrurile baltă, pentru că mai erau şi alte chestiuni care-l rodeau.

Într-un târziu, David se trezi la realitate.

— Dar ce eşti aşa tăcut, tată? Bănuiesc că te bate vreun gând.

— Mde, ştiu şi eu, Davey? E tare bine aici! Făcu o pauză. Mult mai bine decât în adâncul minei, la Băltoacă.

Deodată, David se dumeri; îi spuse grăind rar:

— Va să zică acolo munceşti acum?

— Da. Am ajuns până la urmă în sectorul Băltoaca. Sunt trei luni de când ne-am apucat să exploatăm filonul Dig.

— Serios?

— Da.

— E multă apărie?

— Oho, şi încă cum! Răspunse Robert pâcâind domol din lulea.

În abatajul meu apa îţi ajunge aproape până la urechi. De aceea m-am îmbolnăvit săptămâna trecută.

Tonul placid pe care vorbea taică-su îl întrista deodată pe David.

— Şi tu, tată, care te-ai luptat atâta ca să nu vă bage la muncă în Băltoacă!

— O fi. Dar nu ne-au pus ei unghia-n gât? Probabil că ne-ar fi împins încă de atunci să muncim acolo, dacă Barras n-ar fi pierdut contractul. Mă rog, acum a obţinut un alt contract, aşa că iată-ne din nou acolo, exact de unde am pornit. Măi băiete, viaţa e ca o roată, şi dacă ai răbdare să vezi cum se petrec lucrurile, se-nvârteşte pân' te-aduce iar de unde ai plecat.

Urmă un scurt răstimp de tăcere, după care Robert continuă:

— Dar crede-mă, aşa cum ţi-am spus şi mai înainte, nu-mi pasă mie de umezeală. Toată viaţa am trudit în abataje umede, şi văd că pe măsură ce îmbătrânesc dau din rău în mai rău. Ce mă necăjeşte pe mine este apa din mina părăsită. Ştii, David, lucrurile stau aşa – făcu iar o pauză şi îşi aşeză palma de-a latul pe pământ – să zicem că aici e filonul Dig. Aici e bariera, în pantă, care merge de la nord la sud.

De o parte a filonului ai toate abatajele părăsite şi sterilul rămas de la toate puţurile vechi săpate în sectorul Neptun dinspre Snook încoace. Toate orizonturile joase din mina veche sunt pline ochi cu apă, cum e şi normal să fie. Ei bine, băiete, de partea cealaltă a filonului în partea dinspre apus care va să zică, e Băltoaca, în care lucrăm noi acum. Şi noi ce facem? Noi smulgem cărbune tocmai din filon, adică slăbim bariera, digul care ne desparte de apă.

Începu iar să fumeze.

— Dar eu am auzit întotdeauna, spuse David, că filonul Dig poate să oprească orice, că e o barieră naturală în sine.

— Posibil, totuşi eu nu pot să nu mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă am exploata cărbunele prea aproape de vechile abataje inundate. Atunci bariera lor naturală s-ar putea dovedi foarte subţire.

Robert vorbea chibzuit, chiar cu un aer puţin meditativ: părea să fi pierdut complet înverşunarea şi amărăciunea de altădată.

— Bine, tată, dar ei trebuie să ştie ce fac. Nu se poate să nu ştie, că doar au planuri, ce naiba, şi pe plan se vede cit de aproape ajungi la abatajele vechi.

Robert clătină din cap.

— N-au nici un fel de planuri ale abatajelor din vechea mină Neptun.

— Trebuie să aibă planuri. Ar trebui să vă duceţi la inspector, la Jennings trebuie să vă duceţi.

— Ce rost are? Spuse Robert liniştit. Tot nu poate face nici o brânză. El nu poate cere aplicarea unei legi care nu există. Şi nu există nici o lege privitoare la minele părăsite până în 1872. Or, vechile abataje de la Neptun au fost abandonate cu mult înainte. Pe atunci nu se cerea să fie păstrate în arhivă planurile galeriilor. Aşa că alea s-au pierdut pur şi simplu. Se poate ea apa să fie la o palmă dincolo de filonul Dig. Robert căscă deodată, de parcă subiectul l-ar fi plictisit, apoi îi zâmbi lui David, adăugind: Eu unul trag nădejde să fie la un kilometru.

— Bine, tată, dar…

David se opri, speriat de atitudinea lui taică-su. Robert părea istovit şi plictisit, pradă unui soi de fatalism.

Bătrânul înţelese gândurile lui David şi zâmbi iar.

— Nu, nu, de data asta nu, Davey, n-am să mai fac tot tărăboiul de altădată pentru aşa ceva. Niciunul nu m-a crezut, niciunul dintre băieţi. Ultima dată n-au intrat în grevă decât cu speranţa de a obţine un spor de o jumătate de penny. Eu nu mai îmi bat capul… Nu mai vreau să-mi bat capul. Se întrerupse şi se uită la cer. Cred că am să vin aici şi duminica viitoare. Mai bine ai veni şi tu. Ăsta e timpul cel mai potrivit să pescuieşti în Wansbeck.

Robert tuşi. Tuşea lui era ca întotdeauna domoală, adâncă.

David îi spuse repede:

— Ar trebui să ieşi mai des la aer, că tare mai tuşeşti!

Robert zâmbi.

— Într-o bună zi am să mă retrag aici. Bătându-se cu luleaua în piept adăugă: Dar tuşea asta nu e mare lucru. Suntem prieteni vechi.

Nu din pricina ei am să mor.

David se uită la taică-su cu nelinişte, dar fără să scoată o vorbă.

Nervii lui, foarte chinuiţi în ultimele zile, nu puteau să suporte situaţia asta îngrozitoare: tuşea lui Robert, veselia lui forţată, apatia cu care îndura atâtea greutăţi în Băltoacă… Şi dacă era într-adevăr o primejdie acolo? Lui David i se strânse inima. Luă brusc hotărârea: „Trebuie neapărat să vorbesc cu Barras în privinţa Băltoacei. Am să stau de vorbă cu el chiar săptămâna asta.”