Capitolul XX.

Copacii din marginea bulevardului primeau în tăcere ploaia măruntă. Apa se strângea în picuri pe ramurile înnegrite de fum.

Siluetele lor verzi şi întunecate străjuiau bulevardul în amurgul acelei zile umede, ca nişte bocitoare îndoliate la un priveghi. Dar David, străbătând grăbit poteca umedă, nu'dădea nici o atenţie copacilor lăcrimoşi. Umbla cu capul în jos, privind fix, cu aerul unui om muncit de gânduri. Sub tensiunea emoţiei care-l stăpânea, intră în curtea vilei Law. Sună şi aşteptă. Uşa se deschise peste o clipă, dar în prag nu se ivi Ann, servitoarea, ci Hilda Barras. Dând cu ochii de el, fata se înroşi până în vârful urechilor.

— Ai venit mai devreme! Exclamă ea, izbutind imediat să-şi stăpânească tulburarea. Mult prea devre'me. Arthur e cu tata în birou.

David intră în hol şi-şi scoase mantaua udă.

— Am venit mai devreme pentru că aş vrea să vorbesc cu tatăl dumneavoastră.

— Cu tata? Măcar că se prefăcu ironică, îi scrută cu seriozitate chipul. Ai o înfăţişare foarte gravă.

— Chiar aşa?

— Da, pari teribil de grav.

Simţi sarcasmul din glasul fetei, dar nu-i răspunse, într-un fel, îi plăcea Hilda; intransigenta ei lipsă de politeţe faţă de toată lumea avea cel puţin meritul de a fi sinceră. Urmă o pauză. Cu toate că era fără îndoială curioasă să afle ce se petrece în mintea băiatului, nu insistă. Cu multă indiferenţă, îi spuse:

— După cum ziceam, îi găseşti în birou.

— Pot să urc?

Hilda ridică din umeri, fără să-i răspundă. David îi simţea privirile ochilor negri aţintite asupra lui, dar după o clipă fata se răsuci pe călcâie şi dispăru. David rămase locului un moment, ca să prindă puţin curaj şi să-şi adune gândurile înainte de a urca. Apoi bătu la uşă, şi intră în birou…

Era multă lumină şi foarte cald în odaie; în cămin ardea un foc cu vâlvătaie. Barras se afla aşezat la masa de lucru. Arthur era în faţa lui, lânga cămin, în picioare. La intrarea lui David, Arthur îi zâmbi prietenos ca de obicei, dar Barras îl primi mult mai puţin cordial. Se lăsă pe spate, se învârti cu fotoliul de piele cu tot şi-l privi pe David întrebător, fără altă expresie.

— Ei? Rosti el brusc. Ce este?

Dayid se uită când la unul, când la altul, îşi strânse tare buzele, după care îi spuse lui Barras că ar vrea să discute ceva cu el.

Richard Barras se lăsă şi mai tare pe spate. De fapt se găsea într-o dispoziţie admirabilă. Poşta de după amiază îi adusese o scrisoare de la lordul primar al oraşului Tynecastle, care-l ruga să accepte preşedinţia comitetului de iniţiativă pentru ridicarea unei noi aripi a spitalului regal din localitate.

Barras era de trei ani în colegiul magistraţilor, prezida comitetul şcolar local, şi acum îi>venea această nouă onoare. Se simţea încântat, adulmecând în aer perspectiva unui titlu nobiliar, aşa cum un dulău bine hrănit simte când îl aşteaptă un ciolan cu multă carne pe el. Cu caligrafia sa extrem de precisă – în casă nu exista maşină de scris – aşternea pe hârtie un răspuns favorabil, dar exprimat în forma cea mai potrivită. Aşezat acolo, în fotoliul lui de la birou, întruchipa o satisfacţie de sine şi o mulţumire de viaţă, vecine cu voluptatea senzuală.

— Ce ai să-mi spui? Exclamă el, şi, observând că David aruncă o privire către Arthur, adăugă, nervos: Dă-i drumul băiete! Dacă e ceva în legătură cu Arthur, cred că e chiar mai potrivit să audă şi el.

David trase aer în piept şi-şi luă inima-n dinţi. Sub influenţa puternică a personalităţii lui Barras care sugera forţa unui judecător, ceea ce avea el de spus părea acum deopotrivă absurd şi îndrăzneţ.

Totuşi» întrucât se hotărâse să-i vorbească lui Barras, nimic nu-l mai putea face să-şi mute gândul.

— E vorba de abatajele cele noi din mina Paradis începu el dând repede drumul cuvintelor, ca să evite întreruperea lui Barras. Cred că de fapt n-am nici un drept să vorbesc, întrucât eu nu mai lucrez la Neptun, dar îi am acolo pe tata şi doi fraţi. II cunoaşteţi pe taică-meu, domnule Barras că doar lucrează de treizeci de ani în mină. Nu e câtuşi de puţin un alarmist, dar de când aţi căpătat noul contract şi aţi început să exploataţi bariera, tata e foarte speriat şi îngrijorat: se teme de inundayea minei.

Se aşternu tăcerea în cameră… Barras continuă să-l măsoare pe David cu aceeaşi privire rece, întrebătoare.

— Dacă lui taică^tu nu-i place sectorul Paradis n-are decât să plece Şi acum şapte ani a avut aceeaşi trăsneală. Întotdeauna a fost el un instigator.

David simţi cum i se ridică sângele la cap; şi totuşi, se forţă să vorbească liniştit.

— Nu e vorba numai de tata. Multor muncitori nu le place situaţia. Ei zic că vă apropiaţi prea tare de galeriile vechilor exploatări, de abatajele fostei mine Neptun, care trebuie să fie pline ochi de apă.

— Dacă e aşa, ei ştiu perfect ce au de făcut: pot foarte bine să plece, îi răspunse glacial Barras.

— Cum să plece? Doar trebuie să-şi câştige şi ei existenţa. Mai toţi au de întreţinut o nevastă şi câţiva copii.

Aproape imperceptibil, faţa lui Barras se înăspri.

— Atunci, n-au decât să vorbească cu Heddon ăla al lor. Ăla ce treabă are? E plătit ca să se ocupe de plângerile lor. Tu nu ai nici un amestec în problema asta.

În atmosferă se adunară deodată nori de furtună. Arthur se uita când Ia David, când la taică-su, din ce în ce mai neliniştit. Nu putea suferi certurile, şi apropierea oricărei scene violente îi producea o supărare cumplită. David nu-şi dezlipea ochii de la Barras. Pălise, dar îşi păstra înfăţişarea hotărâtă şi stăpânită.

— Eu nu vă cer altceva decât să ascultaţi fără părtinire ceea ce au de spus aceşti oameni.

Barras râse scurt.

— Ei, nu, zău?! Răspunse el muşcător. Va să zică ai vrea să stau aici liniştit şi să-i las pe lucrătorii mei să mă înveţe cum să-mi dirijez afacerile?

— Deci rru vreţi să întreprindeţi nimic în privinţa asta?

— Absolut nimic!

David strânse din dinţi, îşi stăpâni valul de indignare care urca în el. Cu glas scăzut, adăugă:

— Bine, domnule Barras! Dacă vă face plăcere să-mi luaţi vorbele în nume de rău, nu mai pot spune nimic. Şi aşa era fără îndoială deplasat să vă spun ceva.

David rămase locului o clipă, trăgând parcă nădejde ca Barras să răspundă ceva. Apoi se întoarse şi părăsi camera foarte calm…

Arthur nu înţelese imediat ce s-a întâmplat. Tăcerea se prelungi; apoi, cu neîncredere şi frică, neîndrăznind să-şi ridice privirile de la podea, Arthur spuse:

— Tată. Eu nu cred că era rău intenţionat. David Fenwick e băiat de treabă.

Barras nu-i răspunse.

Arthur roşi. Măcar că făcuse atâtea băi reci şi învăţase aproape pe de rost toată seria de cărticele cu sfaturi, de roşit roşea încă îngrozitor. Şi totuşi, continuă cu un fel de deznădejde:

— Crezi într-adevăr că a vorbit fără temei? Pe mine mă obsedează ce-a spus ei. De fapt, tată, astăzi s-a întâmplat un lucru ciudat In sectorul Paradis, în schimbul de după amiază, pompa de la Băltoacă n-a mai putut face faţă necesităţilor.

— Ei şi?

— S-a strâns o mulţime de apă în galeria de aeraj…

— Nu mai spune! Replică Barras ridicând tocul în dreptul ochilor şi cercetându-i peniţa cu atenţie.

Arthur se opri: informaţia pe care i-o dăduse lui taică-su nu părea să-l afecteze cu nimic pe acesta, nu părea să-nsemne nimic pentru el. Barras trona cu un aer peremptoriu şi detaşat. Deşi mai nesigur ca înainte, Arthur prinse iar glas:

— Mie mj s-a părut că e un adevărat aflux de apă în Băltoacă.

De fapt se zice că un bloc de cărbune havat a fost smuls din dig, de parcă l-ar fi împins o presiune puternică din spate. Credeam că te interesează să afli asta, tată…

— Mă interesează să aflu, repetă Barras, cu aerul că-şi adună propriile lui gânduri. A, da! Exclamă el, după care adăugă cu o jovialitate sardonică: Sigur, Arthur, îţi sunt foarte recunoscător. Nu mă îndoiesc că mi-ai anunţat cu cel puţin şaisprezece ore înainte ceea ce avea să-mi spună Armstrong. Sunt foarte mulţumit.

Arthur păru umilit, jignit, ochii lui se mutau de la un desen al covorului la altul.

— Măcar dacă am avea planurile galeriilor din vechea mină Neptun… Atunci, tată, am şti precis. Pentru mine e insuportabil gândul că pe vremea aceea nu se ţineau planuri, tată.

Barras rămase tot timpul la fel de impasibil precum chipul imobil al justiţiei. Nu izbuti să rida batjocoritor. Glasul lui avu doar o intonaţie de reproş rece:

— E cam tardivă această condamnare din partea ta, Arthur.

Dacă te-ai fi născut acum optzeci de ani, nu mă-ndoiesc că ai fi revoluţionat întru totul industria.

Din nou tăcere. Barras se uită la scrisoarea de pe birou, încă neterminată. O luă în mină şi păru să-şi studieze cu o anumită > admiraţie reţinută felul său de a se exprima. Elabora mintal o altă turnură pentru fraza de încheiere şi ridică iar tocul. Apoi îl redescoperi pe Arthur, care stătea şi acum în picioare lângă uşă. Îl studie cu atenţie, aşa cum studiase şi scrisoarea, şi, treptat, severitatea îi dispăru de pe faţă. Părea amuzat, în măsura în care acest lucru era feu putinţă la el.

— Arthur, sunt foarte mulţumit de faptul că te interesează în atare măsură mina Neptun şi mă bucur din inimă văzând că ai idei în privinţa administrării ei. Nu mă-ndoiesc că peste câţiva ani vei conduce mina' – şi mă vei conduce chiar şi pe mine! Nu încăpea îndoială că dacă Barras ar fi fost capabil să rida cu adevărat, de data asta ar fi râs. Dar aşa cum stăteau lucrurile, se mărgini să adauge:

Între timp însă, îţi propun să te limitezi la lucrurile elementare şi să nu-ţi baţi capul cu problemele mai complicate. Du-te după Fenwick ăla şi bagă-ţi niţică trigonometrie în capul tău sec.

Arthur plecă, cu un vag aer ruşinat, gata parcă să-şi ceară scuze.

După plecarea lui, Barras se întoarse la scrisoarea prin care accepta postul de preşedinte. Unde ajunsese? Cum era, domnule, fraza aceea? A, da, îşi amintea. Cu caligrafia lui clară şi hotărî ta, continuă să scrie: „în ceea ce mă priveşte…”