Capitolul XVI

În dimineaţa aceea, chiar înainte de a fi primit taică-su telegrama, Arthur se simţise cuprins de o încântare cu totul deosebită.

Şi asta de când se trezise – din clipa în care deschisese pleoapele şi dăduse cu ochii de pătratul de cer albastru din faţa ferestrei, care-i spunea că viaţa e preţioasă, că e plină de soare, de vigoare şi de speranţă. Fireşte, nu întotdeauna se trezea în felul acesta, în unele dimineţi nu era nici o rază de soare, nu-l aştepta nimic decât o apăsare, un fel de posomorala încremenită şi conştiinţa sfişietoare a propriilor sale cusururi…

De ce era oare aşa de încântat? Lucrul ăsta rămânea la fel de inexplicabil ca şi stările lui de tristeţe cumplită. Poate era o presimţire a telegramei din cursul dimineţii, sau a faptului că avea s-o vadă după amiază pe Hetty. Mai probabil însă, era vorba de recunoaşterea bucuroasă a îmbunătăţirii propriei lui situaţii, pentru că, stând în pat cu mâinile unite sub cap, cu trupul lui de băiat de optsprezece ani relaxat alene, primul gând adevărat a fost: „N-am mâncat căpşunile”!

Bineînţeles căpşunile nu reprezentau mare lucru în sine, deşi lui îi plăceau atât de mult; erau doar un simbol, un semn care întruchipa propria-i forţă. Aproape zâmbind, recapitula situaţia.

Cina din seara trecută: mătuşa Caroline, care stătea ca de obicei, cu capul înclinat într-o parte, torcând ca o pisică şi împărţind castronaşele apetisante cu căpşuni din grădina lor – un lux de altfel foarte rar pe masa atât de austeră a lui Barras. Şi frişca, pe deasupra – aa, era cât pe-aci să uite de cănită de argint cu frişca gălbuie – nimic nu-i plăcea mai mult lui Arthur decât căpşuni cu frişca.

— Ei, Arthur, o auzi ei pe mătuşa Caroline, pregătindu-se să-i ofere o porţie mai generoasă.

Dar el replică repede:

— Nu, mulţumesc, mătuşă Carrie. Astă-seară nu iau căpşuni.

— Păi bine, Arthur, dar…

Surprinderea, chiar consternarea răzbeau clar din tonul mătuşii Carrie; privirea detaşată a lui taică-su se opri o clipă asupra lui.

Apoi o auzi iar pe mătuşa Carrie:

— Dar ce-i cu tine, Arthur dragule, nu te simţi bine?

Şi apoi el, râzând:

— Ba dimpotrivă, mătuşă Carrie, mă simt admirabil; numai că îstă-seară nu am chef de căpşuni.

Şi apoi stătuse şi se uitase la ei cum îşi mănâcă porţiile de căpşuni cu frişca; iar lui îi lăsa gura apă.

Aşa trebuiau realizate lucrurile: poate era un fleac în fond, dar la carte seria că aveau să urmeze alte lucruri, mai importante. Da, fără doar şi poate, în dimineaţa aceea era mulţumit.

— Ce n-aş da să văd că Arthur are mai multă personalitate!

Această observaţie plină de nemulţumire a maică-si, prinsă din zbor pe când trecea prin faţa camerei ei, rămăsese luni de zile în centrul atenţiei lui şi îi hăituise mintea, dar acum dispărea undeva departe, întrucât îşi primise riposta prin comportarea sa în problema căpşunilor!

Sări jos din pat – de fapt nu era de loc bine să lâncezească visător în pat – îşi făcu foarte viguros gimnastica în faţa ferestrei deschise, se repezi la baie şi se vârî sub un duş rece, dar ştii, rece de tot, fără să dea drumul măcar la o picătură de apă fierbinte ca să mai tempereze contactul glacial. Se întoarse în camera lui, roşu ca para focului, şi îşi îmbrăcă hainele de lucru, cu ochii aţintiţi cu religiozitate asupra devizei pe care şi-o atârnase pe peretele din faţa patului.

Era scrisă cu cerneală, cu litere groase, pe o pancartă: „Vreau!”

Dedesubt era altă lozincă: „Priveşte pe toată lumea drept în ochi!”

Arthur îşi înnodă şireturile de la ghete, ghetele lui greoaie întrucât avea de gând să se ducă astăzi în mină; acum era gata. Se îndreptă spre un sertar, îl descuie şi scoase o cărticică roşie:

Vindecarea timidităţii. Făcea parte dintr-o serie de cărţi asemănătoare din colecţia „Voinţă şi metodă”. Se aşeză cu multă seriozitate pe marginea patului şi începu să citească. Citea întotdeauna un capitol înainte de micul dejun pentru că stătea scris chiar în această carte că mintea e mai receptivă în acel moment. Şi prefera să citească în dormitorul lui, pentru că era mai izolat acolo: cărticelele acestea roşii erau o taină a lui, păstrată cu sfinţenie.

Dincolo de sfera concentrării lui, se auzeau mişcările din casă:

Paşii rari şi vătuiţi ai mătuşii Carrie în camera maică-si; râsetele cristaline ale lui Grace, care se grăbea către odaia de baie, tropăitul morocănos al Hildei deasupra capului în timp ce fată se îmbrăca.

Taică-su se sculase cu un ceas mai devreme: deşteptarea de dimineaţă făcea parte din programul bine stabilit, tradiţional, al lui Barras, un program ineluctabil, imanent şi de nediscutat.

Arthur se opri o clipă din lectură: „ Voinţa omului este capabilă să domine nu numai destinul unei singure persoane, ci destinele multora. Acea facultate intelectuală care, fie că te determină să efectuezi un anumit lucru, fie că îţi interzice să-l efectuezi, acea facultate pe care o avem de a hotărî, de a alege unul din două drumuri de urmat poate afecta nu numai propriile noastre vieţi ci şi vieţile multor altor oameni”.

Cât adevăr în aceste vorbe! Chiar dacă aceasta ar fi unica raţiune valabilă, şi încă omul ar fi dator să-şi cultive voinţa – nu atât pentru efectele asupra propriei sale persoane, cât pentru aceste vaste şi îndepărtate repercusiuni asupra altora. Voia să fie puternic, să aibă stăpânire de sine, hotărâre, să-şi dirijeze singur acţiunile, îşi cunoştea bine defectele, timiditatea şi stângăcia înnăscute, înclinaţia către retragere şi închistare în sine ca într-o carapace, dar mai ales tendinţa incorigibilă către visare.

Ca toate firile blânde şi sensibile, era mereu ispitit să evadeze din realitatea aspră a vieţii prin portiţa pe care i-o deschidea propria lui imaginaţie. Şi cât de frumoase erau visurile astea ale lui! De câte ori nu se văzuse săvârşind cine ştie ce acte extraordinare de eroism în mina Neptun… Alteori era vorba de salvarea unui copilaş de la înec sau de pe linia ferată în momentul trecerii expresului; se şi vedea părăsind locul dramei, fără a-şi dezvălui numele; şi apoi îşi închipuia că autorul nobilei fapte eroice, adică el, avea să fie descoperit ulterior şi purtat în triumf pe umerii unei gloate în delir… Alteori se vedea doborând cu un pumn o huidumă cât toate zilele care teroriza o biată femeie… Sau stătea impunător la tribună, vrăjind cu retorica lui un public imens… Sau altă dată, la un dineu, între oameni aleşi, având drept parteneră pe Hetty Todd, o fascina atât pe ea, cât şi întreaga societate prin uşurinţa lui de vorbire, prin verva lui scânteietoare… O, dar nu exista nici un fel de graniţă pentru minunăţiile acestor visuri, numai că el înţelesese pericolul pe care-l reprezentau, şi de aceea le dăduse la o parte. Acum voia să fie puternic, de o forţă impresionantă. Mergea pe nouăsprezece ani; mai avea un an până absolvea cursul de inginerie de mine. Viaţa… Oh, da! Viaţa începuse, şi trebuia s-o trateze cu mult curaj. Cu mult curaj! Şi cu hotărâre.

„Vreau!” îşi spuse Arthur cu fermitate închizând cartea şi privind deviza de pe perete. Era plin de zel. Închise ochii, strânse pleoapele şi-şi repetă de câteva ori îndemnul în sinea lui, parcă şi-ar fi săpat cuvântul în suflet cu fierul roşu. „Vreau, vreau, vreau…” Apoi coborî la micul dejun.

Taică-su, care prefera să-şi ia gustarea cu o jumătate de oră înaintea celorlalţi, era pe terminate; mai bea o ultimă ceaşcă de cafea, dus pe gânduri, cu ziarul pe genunchi. Când Arthur îi spuse bună dimineaţa, îi răspunse printr-o simplă înclinare a capului, fără o vorbă, înclinarea aceea nu avea nimic peremptoriu, nimic din politeţea glacială care uneori îl înţepa pe Arthur până în adâncul inimii, în dimineaţa aceea înclinarea din cap respira mai degrabă un calm indulgent: Arthur o simţi ca o mângâiere care îi întărea devotamentul, acceptându-i-l şi recunoscându-i existenţa sa ca individ.

Băiatul zâmbi fericit şi începu cu multă atenţie să reteze coaja oului din păhăruţ, îl încălzea senzaţia că taică-su nu-l scapă din ochi.

— Ştii, Arthur, spuse deodată Barras de parcă atunci ar fi luat hotărârea de a-i vorbi, s-ar putea ca astăzi să avem veşti interesante.

— Da?

— Avem perspectiva unui contract.

— Da?

Arthur ridică ochii roşind. Faptul că taică-su folosise pluralul, incluzându-l şi pe el în acel „avem”, era pur şi simplu minunat, însemna că îl identifica cu persoana lui înscriindu-l de pe acum ca tovarăş în proprietatea minei.

— Şi chiar, aş putea să adaug, un contract de primă mină, cu P. W. & Comp.

— Bine, tată.

— Eşti mulţumit? Îl întrebă ironic, dar amabil Barras.

— Sigur, tată.

Barras înclină iar din cap.

— Au nevoie de cărbunele nostru cocsificabil şi eu, care începusem să cred că n-o să mai pornim niciodată la valorificarea filonului aceluia! Dacă acceptă preţul cerut de noi, atunci ne punem pe treabă chiar de săptămâna viitoare, începem lucrul acolo, exploatind sectorul Dig din Băltoacă.

— Şi când ai să ştii, tată?

— Chiar în cursul dimineţii, răspunse Barras; şi, ca şi cum întrebarea atât de directă a lui Arthur l-ar fi făcut deodată să regrete renunţarea la rigiditatea lui de până acum, ridică ziarul în faţa ochilor, şi dindărătul lui îi spuse pe un ton autoritar: Te rog să fii gata la nouă fix. Nu vreau să stau să te aştept.

Arthur se întoarse cu multă sârguinţă la oul din păhăruţ încântat de informaţia pe care o primise. Dar deodată îl tulbură un gând. Îşi aminti un lucru… Un lucru foarte neliniştitor: Băltoaca!

Ridică repede ochii către figura lui taică-su, ascunsă de paginile ziarului. Ar fi vrut să întrebe… Grozav ar fi vrut să-l întrebe ceva. Dar oare cum era mai bine? Să-l întrebe? Oare putea să-l întrebe, sau mai bine să nu-l întrebe? În timp ce şovăia astfel, intră mătuşa Carrie cu Grace şi Hilda. Mătuşa avea obişnuitul ei aer binevoitor, pe care-l arbora în fiecare dimineaţă, cu regularitate, tot aşa de natural cum îşi punea şi dantura.

— Maică-ta a petrecut o noapte foarte bună, îi declară ea radioasă lui Arthur.

Cu toate că informaţia era de fapt destinată lui Richard, Carrie era destul de înţeleaptă ca să ştie să nu i se adreseze pe faţă; toate metodele mătuşii Carrie erau indirecte, menite să-i apere propria ei linişte şi liniştea generală.

Arthur îi trecu coşuleţul cu pâine prăjită, fără să audă un singur cuvânt din ce spunea. Toate preocupările lui se concentraseră în jurul acelui gând care-l tulbura: Băltoaca! Nu mai era câtuşi de puţin vesel, neliniştea, îngrijorarea îşi arătau colţii. Nu-şi luă bchii din farfurie, şi strălucirea dimineţii începu parcă să se mistuie în faţa gândurilor lui mohorâte; de ce'trebuia el să cunoască mereu această bruscă trecere de la încântarea care dă aripi inimii la apăsare şi posomorâre?

Se uită peste masă la Grace, cu un fel de invidie. Urmărindu-i concentrarea veselă şi lipsită de orice grijă cu care-şi ungea o tartină cu dulceaţă, simţi că o pizmuieşte. Grace era mereu aceeaşi; la şaisprezece ani a%'ea aceeaşi drăgălăşenie, aceeaşi inconştienţă fericită, de care-şi amintea atât de bine din zilele în care se jucau împreună şi-i săreau în cârcă lui Boxer. Doar ieri o văzuse pe bulevard în sus cu Dan Teasdale, molfăind un măr mare şi roşu cu un aer de tovărăşie voioasă. Ea, care luna viitoare urma să plece la şcoala de perfecţionare de la Harrogate, umbla ziua în amiaza mare prin oraş, mâncând mere, şi cu cine? Cu Dan Teasdale, băiatul brutarului! Nu încăpea îndoială că el îi dăduse mărul, pentru că şi Dan muşca dintr-unul la fel. Atâta mai lipsea, s-o fi văzut mătuşa Carrie, că ar fi ieşit un scandal, să rămână de pomină!

În clipa aceea, Grace îi surprinse privirea aţintită stăruitor asupra ei. Înainte ca Arthur să-şi poată întoarce ochii, Grace îi zâmbi, şi buzele ei articulară un singur cuvânt, care rămase neauzit, în orice caz însă, buzele ei formaseră destul de clar un nume, sutlmdu-i-f parcă peste masă. Arthur îl simţi. Zimbindu-i veselă, Grace îi spusese: „Hetty!” ori de câte ori Grace îl surprindea cufundat în propriile sale gânduri, deducea că visează la Hetty Todd.

El clătină din cap, fără multă convingere, lucru care păru s-o amuze nespus pe soră-sa. Ochii fetei sclipiră jucăuşi, de parcă abia mai putea să-şi stăpânească hohotul de râs care-i umplea pieptul. Şi cum avea gura plină de pâine prăjită cu dulceaţă, rezultatul a fost dezastruos. Deodată, Grace a pufnit, a tuşit, s-a înecat şi s-a înroşit ca para focului.

— O, Doamne! Îşi trase ea sufletul într-un târziu. Am înghiţit strâmb!

Hilda se încruntă la ea.

— Bea repede puţină cafea. Şi nu mai fi aşa gaiţă.

Supusă, Grace îşi bău cafeaua. Hilda o supraveghea; stătea dreaptă, ţeapănă, severă, cu fruntea încruntată asprindu-i faţa oacheşă.

— Tare mă tem, spuse ea cu un aer care nu admitea contrazicere, că n-ai să-nveţi niciodată să te porţi cum se cuvine!

Observaţia asta echivala cu o bătaie cu linia peste djegete. Cel puţin aşa ar fi simţit-o Arthur, dacă i-ar fi fost adresată lui. Dar el ştia că Hilda o iubeşte pe Grace. Curios! Da, adeseori i se păruse curioasă această dragoste a Hildei pentru Grace. Era oarecum violentă, şi totuşi disciplinată. Ca un fel de mângiiere care venea odată cu o lovitură; era bănuitoare, pasivă şi totodată posesivă; alcătuită dintr-o furie bruscă şi dintr-o tandreţe imediat reţinută. Hilda ţinea ca Grace să se afle în preajma ei; ar fi dat orice ca Grace s-o iubească.

Şi totuşi, Arthur îşi dădea seama că Hilda dispreţuia în mod vădit până şi cea mai infimă demonstraţie de afecţiune care arji putut s-o atragă pe Grace spre ea, care ar fi putut să stârnească dragostea lui Grace.

O bruscă nervozitate îl făcu să-şi mute gândurile dintr-acolo – asta era încă o greşeală pe care trebuia să şi-o corecteze, tendinţa către divagaţie a minţii sale mult prea iscoditoare. Adică, la urma urmei, n-avea destule treburi pe cap după conversaţia cu taică-su?

Îşi termină cafeaua, îşi rulă şerveţelul, punându-l în inelul de os şi aşteptă ca taică-su să se ridice de la masă. În drum spre mină avea să-l întrebe… Sau poate ar fi fost totuşi mai bine să-l întrebe la înapoiere?

În sfârşit, Barras termină de citit ziarul. Nu-l lăsă să cadă; îl împături atent, cu mâinile sale albe şi frumos întreţinute; degetele lui neteziră hârtia, ca să se păstreze cât mai bine; apoi îl dădu mătuşii Carrie, fără să scoată o vorbă.

Întotdeauna, de cum trecea Barras pragul, Hilda îi şi smulgea mătuşii Carrie ziarul din mână. De fapt Barras ştia precis ce se întâmplă, dar prefera, foarte semeţ, să nu ia în consideraţie acest fapt supărător.

Ieşi din cameră, urmat de Arthur, şi peste cinci minute se aflau amândoi în docar, îndemnând calul să meargă mai repede către mină.

Arthur îşi făcea curaj ca să-l interpeleze pe taică-su. De zeci de ori i-au revenit cuvintele pe buze şi în zeci de feluri diferite: „Apropo, tată”, ar fi vrut să spună; sau pur şi simplu „Tată, nu crezi că…?” Sau poate o introducere mai nimerită ar fi fost: „Tată, ştii la ce m-am gândit?” Avea la dispoziţie toate permutările şi combinările de elemente; se şi vedea vorbind, auzea parcă şi vorbele pe care le rostea, dar de fapt nu rosti niciuna. Era un chin nemaipomenit.

Apoi, spre marea sa uşurare, Barras tăie foarte calm nodul gordian, nimerind drept în inima îngrijorării lui.

— Am avut puţin scandal acum câţiva ani în legătura cu Băltoaca. Ţi-aduci aminte, nu?

— Da, tată. Mi-aduc aminte.

Arthur se uită pe furiş la taică-su, care stătea drept şi liniştit lângă el.

— Neplăcută afacere! Eu n-am dorit-o. Parcă cine doreşte asemenea necazuri? Dar năpasta aceea mi-a căzut pe cap. M-a costat o groază de bani. Şi cu aceasta, Barras scoase chestiunea de pe ordinea de zi, strecurând-o din nou în arhivele istoriei, şi trecu la predici moralizatoare: Ştii, Arthur, uneori viaţa e o tocmeală teribil de aprigă. Trebuie să-ţi păstrezi însă poziţia, oricât de grave împrejurări ai avea de înfruntat. Apoi, după o clipă, adăugă: Dar de data asta n-o să avem nici un fel de scandal.

— Aşa crezi, tată?

— Ce să cred, sunt sigur. Ultima dată oamenii au primit o lecţie, şi convingerea mea este că nu sunt chiar aşa de nerăbdători s-o repete.

Barras vorbea pe un ton cumpănit, rezonabil, îşi cântărea argumentele în balanţă, fără nici un fel de patimă. Nu-ncape îndoială că Băltoaca se va dovedi un sector umed, dar la urma urmei, dacă stai să te gândeşti, şi sectorul Mixen, şi întregul Paradis sunt pline de apă. Oamenii sunt deprinşi cu aceste condiţii. Sunt de mult deprinşi cu ele.

Auzindu-l pe taică-su vorbind şi spunând atât de mult în atât de puţine cuvinte, Arthur se simţi cuprins de un val de bunăstare ce ştergea cu buretele frământările şi temerile nebuloase din ultimul ceas. Toate păliră, toate părură nişte biete castele de nisip măturate de un singur val, în înaintarea impetuoasă a fluxului. Simţi că i se topeşte inima de recunoştinţă. De asta îşi iubea tatăl, pentru că era aşa de senin şi de calm, pentru această forţă lăuntrică de nezdruncinat. Şedea în docar, tăcut, conştient de prezenţa lui taicăsu, în preajma lui. Acum nu mai era tulburat. Strălucirea dimineţii fusese restabilită^ deplin.

Străbătură intr-un trap vioi Cowpen Street, intrară în curtea minei şi se duseră drept la administraţie. Armstrong se şi afla acolo şi era clar că-i aşteaptă, pentru că nu se mai dezlipea de la fereastră.

Neavând ce face, bătea darabana cu degetele în geam. La intrarea lui Barras se răsuci pe călcâie.

— Aveţi o telegramă, domnule Barras. O clipă mai târziu, arătându-se la curent cu importanţa telegramei, adăugă: M-am gândit că poate e mai bine să vă aştept.

Barras luă hârtia portocalie de pe birou şi o despături cu gesturi măsurate, fără grabă.

— Da, declară el calm, e-n regulă. Au acceptat prejul nostru.

— Atunci, deschidem luni sectorul Băltoaca? Întrebă Armstrong.

Barras făcu semn cu capul că da.

Armstrong îşi trecu dosul palmei peste buze. Era un gest ciudat, pe care-l făcea din timiditate. Fără vreun motiv aparent, înfăţişarea Iui era smerită şi umilă. Deodată, zbârnâi telefonul. Manifesâând o adevărată uşurare, Armstrong se îndreptă către birou şi duse receptorul la ureche.

— Alo, alo! Ascultă o clipă şi apoi se uită la Barras,care era în celălalt capăt al încăperii. E domnul Todd din Tynecastle. A mai telefonat de două ori de azi-dimineaţă.

— Da, da. Richard Barras la aparat… Da, Todd, pot să te anunţ cu bucurie că s-a aranjat.

Apoi se întrerupse, ascultă vorbele interlocutorului, după care îi răspunse pe cu totul alt ton:

— Vai, nu fi absurd, Todd! Da, sigur. Ce? Am spus sigur!

Urmă o nouă pauză, şi pe fruntea lui Barras se ivi cuta obişnuită în momentele de nervozitate.

— Şi eu îţi spun că da! Glasul i se opri. Astea-s fleacuri, omule!

Cred şi eu! Nu la telefon. Cum? Nu văd câtuşi de puţin de ce ar fi nevoie de asta. Da, azi după amiază o să fiu la Tynecastle. Unde? La tine acasă? De ce? Indigestie? Doamne, Doamne… Insistenţa sarcastică din glasul lui Barras se accentua şi mai mult, iar ochii săi, care scrutau nervoşi încăperea, dădură brusc de Arthur şi rămaseră aţintiţi asupra lui, batjocoritori, căutându-i parcă aprobarea… Iarăşi ficatul? Vai, ce nenorocire! Ţi s-a aplecat din ceva. Mă rog, dacă nu te simţi bine, atunci sigur că o să trec pe Ia tine pe acasă. Dar nu vreau să te iau în serios. Nici în ruptul capului. Ascultă, o să-l aduc pe Arthur cu mine. Anunţ-o pe Hetty să-l aştepte.

Închise deodată-telefonul, rămase locului câteva clipe, cu zâmbetul batjocoritor fluturându-i încă pe buze, şi apoi i se adresă lui Arthur:

— Poate n-ar fi rău să trecem după amiază pe la Todd. S-ar părea că iar a depăşit niţel măsura… cu mâncarea. Niciodată nu mi s-a părut aşa de prăpădit, judecind după glas.

Barras arboră zâmbetul fragil'care-i slujea drept râs şi dădu să plece. Armstrong, reproducând slugarnic veselia lui Barras îi deschise larg uşa biroului. Cei doi bărbaţi ieşiră împreună în curte, Arthur rămase în birou, pradă nedumeririi şi unui vălmăşag de gânduri de tot felul. Bineînţeles ştia că Todd e lipsit de cumpătare la băutură, şi nu la mâncare; nu era vorba de accese violente de beţie, ci doar de un contact asiduu, calm, dar melancolic, cu sticlele de băutură, care-i provoca uneori câte o criză de icter. Deşi aceste crize nu erau prea grave şi ajunseseră să fie acceptate de toată lumea ca. Inevitabile şi inofensive, Arthur nu se putea opri să sufere când afla de ele. Îl simpatiza pe Adam Todd, şi îl compătimea ca pe-o figură patetică de om învins. Simţea oarecum că în tinereţea lui, Todd a cunoscut ardoarea mistuitoare a pasiunilor, ca şi temerile şi speranţele ce cuprind un suflet sensibil. Era de neconceput ca Todd, un omuleţ prăpădit şi morocănos, galben tot de tutun şi muiat pe jumătate în alcool, să fi fost vreodată un om vioi şi receptiv la perspectivele promiţătoare ale vieţii; ca ochiul său, stins astăzi, să fi licărit vreodată sau să se fi aprins la vreun semnal din afară.

Şi totuşi asta era realitatea, în tinereţe când îşi făcuse ucenicia alături de Richard Barras la birourile din Tynecastle, Todd fusese neastâmpărat ca un titirez, plin de entuziasm pentru cariera pe care şi-o alesese. Dar trecuseră anii peste el. Soţia îi murise la naşterea lui Hetty. Şi pe urmă avusese ghinion cu un proces, un proces foarte important – cazul North Hetton, în care fusese angajat ca expert, să depună mărturie în favoarea societăţii Briggs Hetton. Reputaţia sa avu de suferit, îi scăzu interesul, i se clătină încrederea în piopriile lui hotărâri, începu să i se subţieze clientela. Copiii, crescând mari, se depărtară de el: acum se măritase Laura, favorita lui; Alan părea să fie mult mai preocupat de distracţii decât de reînvierea firmei lor; Hetty ţinea şi ea să se amuze şi să-şi vadă de treburile ei mărunte.

Treptat-treptat, Todd se închisese în el şi încetase chiar să mai iasă în oraş; se ducea la Country Club, unde în multe seri putea fi văzut între opt şi unsprezece, tolănit în fotoliul lui obişnuit, bând pahar după pahar, pe tăcute, fumând, ascultând, aruncând ici-colo câte-o vorbă; avea aparenţa imobilă şi uşor apatică a omului care în cele din urmă s-a împăcat cu deziluziile.

În dimineaţa aceea, în timp ce-şi vedea de treabă, Arthur, din cine ştie ce pricină, nu putea să-şi mute gândul de la bătrânul Todd.

Iar după amiază, la ora trei, când îl însoţi pe taică -s u la Tynecastle, în timp ce străbătea College Row spre casa familiei Todd, era pradă unui sentiment ciudat, nejustificat, de aşteptare, ca şi cum o coardă • ar fi vibrat undeva între personalitatea sa arzătoare şi cea incoloră a lui Adam Todd. Nu putea să înţeleagă acest sentiment, era o noutate care-l nedumerea şi-l depăşea.

Barras sună, şi uşa se deschise aproape imediat, îi primi chiar Todd – lucru caracteristic pentru el, dat fiind că nu era de loc omul, formelor şi etichetei. Era îmbrăcat cu o haină de casă veche şi decolorată, în picioare avea nişte papuci scâlciaţi.

— Ei, îi spuse Barras privindu-l chiondorâş. Dar văd că nu eşti în pat.

— Nu, nu, mă simt mai bine. Todd îşi ridică ochelarii cu ramă de aur, care îi lunecau mereu spre vârful nasului boboşat; de altfel inutil, pentru că ochelarii alunecară iar în jos. E doar o uşoară răceală, continuă Todd. În două zile o să fiu iar în formă.

— Sigur, încuviinţă Barras cu glas suav.

Măcar că nu se trăda niciodată, Barras era foarte amuzat de faptul că Todd se simţea întotdeauna obligat să atribuie crizele de ficat unei răceli. Barras avea aerul binevoitor al unui prieten condescendent, care ţine să-i facă pe plac unui intim. Şi pe urmă, toată fiinţa lui iradia vizibil prosperitate şi succes, cum stătea aşa, dominându-l cel puţin cu un cap pe omuleţul cu haina de casă pătată^ în holul acela strâmt şi sărăcăcios, în care şi tapetul de culoarea castanei, şi cuierul greoi, şi barometrul cu ramă de stejar patinat – oferit probabil ca mostră – sugerau tristeţea resemnată şi răbdătoare.

— Ştii, Richard, voiam să-ţi vorbesc.

Todd păru că adresează această declaraţie papucilor săi de casă, şi încă şi asta cu destulă şovăială.

— Da, aşa mi s-a părut şi mie.

— Nu te superi că te-am sunat la telefon azi dimineaţă?

— Vai, dar de ce să mă supăr, dragul meu Todd?

Condescendenţa lui Richard deveni şi mai expansivă, iar şovăiala lui Todd spori în mod corespunzător.

— Simţeam că trebuie neapărat să-ţi vorbesc, reluă el, cu aerul că-şi cere scuze.

— Sigur.

— Atunci, şovăi Todd, făcând o pauză lungă, ar fi bine să mergem în odaia din fund. Am făcut puţin foc acolo. Mi-e cam frig.

Probabil că mi s-a subţiat» sângele. Făcu iar o pauză, preocupat, necăjit, şi îşi roti ochii înspre Arthur; afişă zâmbetul său vag: Dacă vrei, Arthur, poţi să te duci sus s-o vezi pe Hetty. Laura a venit azi

* după amiază, în trecere de la Yarrow. Sunt amândouâ în salonaşul de sus.

Arthur se îmbujora pe dată. Conversaţia îl stârnise. Todd avea ceva deosebit de discutat cu taică-su, şi el sperase să fie socotit destul de matur pentru a fi cooptat la conciliabulul lor. Dar acum se vedea brusc dat la o parte, în mod ruşinos şi trimis să stea cu femeile. Se simţi cât se poate de umilit; încercă să-şi mascheze sentimentele, prefăcându-se nepăsător.

— Da, o să mă duc sus replică prompt, zâmbind mânzeşte.

Todd încuviinţă din cap.

— Cred că ştii drumul, dragul meu, nu?

Barras îşi opri asupra lui Arthur privirea indulgentă, dar critică.

— N-o să zăbovesc prea mult, îi spuse el aşa, în treacăt, trebuie să prindem trenul de cinci şi zece spre casă. „

Apoi îl urmă pe Todd în odaia din fund.

Arthur rămase în picioare în hol, cu obrazul tremurându-i nervos de pe urma zâmbetului forţat pe care-l arborase. Cât de înjosit se simţea! Mereu se întâmpla aşa: un cuvânt, o simplă inflexiune a unui glas şi gata, se simţea ofensat, ajungând foarte repede la deprimare, îl cuprinse o chinuitoare nemulţumire faţă de temperamentul său nenorocit, împletită cu o curiozitate indignată', iritată:

Ce-ar fi având de discutat Todd cu taică-su? Voia oare să-i ceară bani cu împrumut, sau ce-o fi fost? De ce era Todd aşa de nerăbdător, iar taică-su aşa de dispreţuitor şi cu purtări de stăpân? Simţi o exasperare dureroasă, când deodată, înălţându-şi ochii, o văzu pe Hetty coborând scara.

— Arthur! Strigă Hetty, grăbindu-se. Mi s-a părut mie că te-am auzit intrând. De ce Dumnezeu nu m-ai strigat?

Se apropie de el şi-i întinse mâna. Imediat, ca prin farmec, dispoziţia lui Arthur se transformă, în chip de salut, o privi de sus, uitând de taică-su şi de Todd, în dorinţa nestăpânită de a-i face impresie. Deodată, ţinu să strălucească în faţa lui Hetty, şi – mai mult decât atât – se simţi chiar în stare s-o facă, fără ca aceasta să fieţ una din înclinaţiile lui fireşti; totul era doar o reacţie la jignirea suferită mai înainte.

— Bună, Hetty spuse el cu vioiciune. Apoi, observând că e îmbrăcată în toaletă de stradă, o întrebă: Dar ce, pleci?

Fata zâmbi, fără urmă de sfială – Hetty nu era niciodată sfioasă.

— Mă gândeam să ies s-o conduc pe Laura. Tocmai pleca. După o pauză, Hetty făcu o mică strâmbătură impertinentă. Toată dupăamiaza am făcut şi eu pe grozava faţă de sora măritată şi bogată. Dar mă-ntorc într-o clipă să-ţi pregătesc ceaiul, de cum scap de ea.

— Vino să iei ceaiul cu mine la „Dilley”, propuse el, sub impulsul momentului.

Fata bătu din palme, încântată de această neaşteptată invitaţie.

— Vai, ce bine, Arthur, vai, ce bine!

Arthur o cercetă din „ochi, gândindu-se ce frumos îi stătea de când îşi ridicase părul în sus. La optsprezece ani, Hetty era mai frumoasă ca oricând. Deşi nu avea trăsături perfecte, deşi nu ar fi trebuit să fie considerată frumoasă, era totuşi adorabilă. Avea oasele mici, încheieturile delicate, şi mâinile ca de copil. Ochii, mari, băteau în verde, năsucul era aproape de neobservat, faţa – palidă. Dar părul, moale şi blond, era pieptănat foarte atrăgător, degajându-i fruntea albă, netedă, îngustă. Ochii aveau întotdeauna o lucire lichidă, şi uneorysupilele i se dilatau, şi petele lor mari şi întunecate contrastau cu părul moale şi auriu, înzecindu-i farmecele. Ăsta era secretul lui Hetty. De frumoasă nu era frumoasă, dar plină de farmec, acum calmă, acum seăpărând de vioiciune, peste o clipă provocatoare şi rugătoare, ca p pisicuţă mătăsoasă şi dulce. In clipa de faţă îi zâmbea rugător lui Arthur şi-i spunea în limbajul alintat al copiilor, la care recurgea uneori:

— Arthur e un băieţel dulce şi o duce pe Hetty la „Dilley”. Lui Hetty îi place grozav să meargă la „Dilâey”.

— Vrei să spui că-ţi place să mergi cu mine? O întrebă el cu aceeaşi încredere factice.

— Îhm! Încuviinţă ea. Arthur şi cu Hetty or să petreacă foarte bine la „Dilley”. Mult mai frumos decât în casa asta. Fără să-şi dea seama, Hetty sublinie ultimul cuvânt. Lui Hetty nu-i plăcea prea mult căminul familial. Era o clădire veche pe College Road, la numărul 15, cu o atmosferă vetustă care o supăra în mod deosebit, din care pricină insista mereu pe Ungă taică-su să se mute într-o casă mai elegantă.

— Ştiu eu că-ţi plac grozav eclerurile alea cu cremă de cafea, insistă el, ca să smulgă un balsam şi mai alinător pentru rănile suferite de mândria lui. Dar eu nu-ţi plac?

Fata înclină capul într-o parte şi-l privi cu o uşoară cochetărie, plină de dulceaţă şi candoare.

— Oare Arthur o să fie chiar aşa de bun încât să-i ia lui Hetty un ecler cu cremă de cafea? Lui Hetty îi plac grozav eclerurile cu cremă de cafea.

O tuse menită în mod vădit să slujească de avertisment îi făcu pe amândoi să se întoarcă. Lângă ei, în hol, apăruse Laura, care-şi punea mănuşile cu un aer preocupat, mult prea ostentativ ca să corespundă realităţii. Expresia de pisicuţă tandră dispăru de pe faţa lui Hetty. Declară cu destulă asprime:

— Vai, cum m-ai speriat, Laura! De ce nu anunţi oamenii când te apropii?

— Păi n-am tuşit? Întrebă Laura cu răceală. Tocmai mă pregăteam să şi strănut.

— Foarte inteligent din partea ta! Spuse Hetty aruncându-i o privire aspră.

Laura continuă să-şi tragă mănuşile, uitându-se curioasă când la unul, când la celălalt. Era îmbrăcată frumos, deşi sobru, într-un costum bleumarin. Arthur n-o mai văzuse prea des pe Laura de la căsătoria ei cu Stanley Millington. Din cine ştie ce pricină, nu se simţea niciodată la largul lui cu Laura. Pe Hetty, o înţelegea, era dulce, vai, şi aşa de lipsită de complicaţii! Avea sufletul limpede cum e cristalul, în schimb, Laura îl punea mereu în încurcătură, în special felul ei de-a fi, reţinut şi reticent, acea ciudată lipsă de culoare emoţională, simţul unei calităţi ascunse cu grijă, un fel de vigilenţă, care străjuia întotdeauna îndărătul feţei ei palide şi ironice, îl tulbura fără să ştie prea bine de ce.

— Ei^haidem odată! Exclamă Hetty ţâfnoasă; placiditatea Laurei, aerul ei elegant ca scos din cutie păreau s-o enerveze şi mai tare.

Doar n-o să stăm toată ziua aici. Arthur m-a invitat la cafeneaua „Dilley”.

Pe buzele Laurei înflori un zâmbet uşor, dar de spus nu spuse nimic. Ieşind în stradă, Arthur schimbă repede subiectul.

— Ce mai face Stanley? Întrebă el.

— E cum nu se poate mai bine, răspunse agreabil Laura.

Bănuiesc că azi după amiază joacă golf.

Continuară să vorbească despre tot felul de fleacuri, până ce ajunseră la colţul străzii Grainger, unde Laura îşi luă rămas bun, foarte amabilă, şi se duse la casa de mode Bonar, unde avea oră reţinută.

— Numai la toalete se gândeşte, îi explică Hetty, cu un râs ascuţit, de îndată ce-i părăsi Laura. Îşi sprijini uşor mâna de braţul lui Arthur, în timp ce se îndreptau spre „Dilley”. Dacă n-ar fi aşa de cheltuitoare ar putea să se poarte mai frumos cu mine.

— Ce vrei să spui, Hetty?

— Păi, nu-mi dă decât cinci lire pe lună, pentru îmbrăcăminte, bani de buzunar şi toate celelalte.

Arthur o privi uluit.

— Dar cum, Hetty, Laura îţi dă chiar atâţia bani? Păi atunci înseamnă că e foarte generoasă.

— Îmi pare bine că gândeşti aşa, răspunse Hetty înţepată, regretând chiar că atinsese acest subiect, în orice caz, are şi de unde să-şi permită această generozitate. A făcut o partidă excelentă, nu?

Urmă o pauză, după care Arthur spuse foarte încurcat:

— Eu unul nu izbutesc niciodată s-o înţeleg pe Laura.

— Nici nu e de mirare, răspunse Hetty râzând iar candid. Eu una ţi-aş putea spune două-trei lucruri despre ea, dar n-am deloc chef.

La drept vorbind, n-am să ţi le spun nici în ruptul capului, adăugă ea, închizând acest subiect cu o uşoară încruntare de femeie virtuoasă, în orice caz, ceea ce mă bucură e că nu sunt şi eu ca ea. Mai bine să încheiem discuţia.

Cu aceasta intrară în localul „Dilley”, şi Hetty, conform notei de caldă veselie care domina acolo, îşi schimbă pe dată dispoziţia,. Trecând la o vivacitate stăpânită. Era patru şi jumătate, şi localul era destul de aglomerat. La Tynecastle se considera un lucru elegant să iei ceaiul la „Dilley”. „Localul elitei”, aceasta era reclama arogantă, folosită în coloanele de publicitate ale ziarului local Courier. O orchestră cânta îndărătul unor palmieri, şi un zumzet plăcut de glasuri îi întâmpină în camera decorată în stil japonez şi numită „Mikado”, după opereta cu acelaşi nume a lui Gilbert şi Sullivan. Se aşezară la o masă de bambus şi Arthur comandă ceai.

— E destul de drăguţ aici, spuse el aplecându-se către Hetty, care răspundea foarte veselă la saluturile cunoştinţelor aflate în sala aglomerată.

De fapt exista aici, la „Dilley”, o adevărată clientelă obişnuită de după amiaza – în special generaţia tânără din Tynecastle, odraslele înstăriţilor doctori, avocaţi şi negustori din oraş^ o desăvârşită aristocraţie, cu snobismul şi stilul ei provincial, în această companie elegantă, Hetty era cu adevărat o figură. Se bucura de foarte multă simpatie. Cu toate că bătrânul Todd nu era decât inginer de mine şi treburile nu-i mergeau grozav, Hetty ieşea foarte mult în lume. Era tânără, plină de încredere în ea şi la curent cu toate. Avea renume de fată cu picioarele pe pământ. Atotştiutorii, care îi prorociseră micuţei şi drăguţei Hetty o partidă strălucită, zâmbeau întotdeauna cu subînţeles când o vedeau prin oraş în tovărăşia lui Arthur Barras.

Hetty îşi sorbi ceaiuj cu nonşalanţă.

— E şi AJan aici, spuse ea, şi i-I arătă pe frate-su cu un gest vesel de recunoaştere. E împreună cu Dick Purves şi câţiva băieţi din şleahta rugbiştilor. Ar trebui să mergem la masa lor.

Arthur îşi făcu datoria de a se uita politicos către locul unde se afla fratele ei, AJan. De fapt acesta ar fi trebuit să se afle acum la birou, şi când colo, îşi pierdea vremea pe-aici, aşezat la o masă din mijlocul sălii, împreună cu vreo cinci-şase îineri, învăluiţi în fumuî care se ridica languros din ţigările lor.

— Lasă-i în pace, Hetty, murmură Arthur. Nu e mai plăcut să stăm singuri?

Hetty, care se ţinea foarte dreaptă pe scaun, cu ochii scăpărind de plăcere, conştientă mai ales de privirile admirative îndreptate spre ea, se juca absent cu linguriţa.

— Vai, şi Purves ăla, spuse ea, e absurd de frumos.

— Un cretin, fulgeră Arthur, aruncând o privire dispreţuitoare către un băiat de o frumuseţe banală, cu părul creţ, pieptănat cu cărare la mijloc.

— Ei nu, Arthur, de ce spui aşa? E un băiat foarte drăguţ şi dansează splendid.

— E un marţafoi încrezut! I-o reteză scurt Arthur, şi apoi, luându-i gelos mâna pe sub masă, îi şopti: Nu-i aşa că eu îţi plac mai mult decât el?

— Bineînţeles prostuţule, râse uşurel Hetty, înjorcându-şi privirile la Arthur. Asta e doar un idiot de funcţionăraş,de bancă. N-o să ajungă niciodată nimic în viaţă.

— În schimb eu o să ajung, declară aprins Arthur.

— Fireşte, Arthur,.

— Aşteaptă numai până mă ia tata asociatul lui… Aşteaptă numai puţin, şi ai să vezi tu. Arthur se opri, emoţionat deodată de perspectiva viitorului, dorind să-i impună fetei prin propria sa ardoare. Ştii, Hetty, astăzi firma noastră a încheiat un nou contract.

Un contract formidabil. Cu firma P. W. & Comp. Aşteaptă numai să vezi!

Fata căscă ochii naivă.

— Şi o să câştigaţi încă şi mai mulţi bani?

Băiatul încuviinţă plin de seriozitate.

— Dar nu e vorba numai de asta, Hetty. E vorba de… Mă rog, de toate celelalte. Faptul că o să fiu tovarăş la parte cu tata, că o să lucrez din plin la Neptun, aşa cum au lucrat toţi bărbaţii în familia mea, şi o să-mi vină şi mie rândul să mă aşez la casa mea, ca să am pentru cine să muncesc. Zău, Hetty, îmi bate inima de emoţie când mă gândesc la toate astea. •

Furat de entuziasm, cu faţa aprinsă de nerăbdare, se uita la Hetty.

— Vai, e grozav, Arthur, zău aşa! Încuviinţă ea, studiindu-l cu un zâmbet condescendent.

În clipa asta se simţea într-adevăr atrasă de Arthur, Cu obrajii puţin îmbujoraţi şi cu flacăra aceea în priviri, Arthur arăta mai bine ca oricând. Bineînţeles nu era propriu-zis un băiat frumos, se văzu Hetty silită să recunoască în gândul ei: Arthur avea genele blonde, tenul palid şi obrazul foarte îngust, ceea ce-i dădea un aer prea delicat. Nu putea nicicând să se măsoare cu Dick Purves băiatul cel mal frumos. Dar în general era un băiat bun, şi unde mai pui că-l aştepta perspectiva minei Neptun şi a sacului de bani? Îi dădu iarăşi voie să-i ţină mâna pe sub masă.

— Mă simt foarte bine aici, dar nu ştiu de ce, spuse el deodată.

— Nu ştii?

— Ba da, ştiu.

Râseră amindoi. Râsul fetei, care-i dezgolea dinţii mici şi regulaţi, îl fermeca.

— Şi tu te simţi bine, Hetty?

— Da, bineînţeles.

Senzaţia mâinii ei fragile, strânsă în mâna lui pe sub masă, făcea să-i palpite inima, ca o făgăduială tacită, îl cuprinse ca un fel de ameţeală – un sentiment luminos plin de speranţe – speranţe în el însuşi, în Hetty, în viitor. Şi cu asta ajunse la punctul culminant al îndrăznelii. Luându-şi inima-n dinţi, îi spuse pe nerăsuflate:

— Ascultă, Hetty, de multă vreme tot voiam să te întreb, de ce n-am putea noi să ne logodim?

Fata râse iar, fără să fie cu nimic tulburată, şi-i strânse uşurel mâna.

— Vai ce drăguţ eşti, Arthur!

Băiatul se îmbujora, apoi păli din nou. Bâlbâi câteva cuvinte:

— Hetty, tu cunoşti sentimentele mele pentru tine. Cred că ţi le-am nutrit dintotdeauna. Adu-ţi aminte cum ne jucam la vila Law când eram copii. Tu eşti cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o vreodată. Curând, tata o să mă ia asociat.

Însăşi incoerenţa vorbelor lui îl făcu să se oprească.

Fata cântări repede situaţia. I se mai făcuseră şi alte propuneri copilăroase de căsătorie, de obicei i se ceruse mâna în semiîntuneric, pe la serate, când „se odihnea” între dansuri. Dar de data asta era altceva. De data asta era o realitate palpabilă. Şi totuşi, isteţimea ei înnăscută o avertiză că nu trebuie să se pripească, îşi dădu imediat seama – şi foarte precis chiar – ce ridicolă ar putea să fie logodna ei prematură cu Arthur, un subiect de bârfă, motiv pentru aluzii răutăcioase. Şi pe urmă, voia să-şi facă niţel de cap înainte de a deveni o doamnă aşezată.

— Vai ce drăguţ eşti, Arthur! Repetă ea cu pleoapele lăsate. Un băiat de zahăr. Şi tu ştii cât ţin la tine. Dar pe de altă patte am convingerea că suntem amândoi prea tineri pentru a face vreun pas ca să zic aşa, oficial. Bineînţeles înţelegerea dintre noi doi rămâne.

Între noi doi totul e perfect aranjat.

— Va să zică îţi plac, Hetty? O întrebă el în şoaptă.

— Vai, Arthur, doar ştii destul de bine lucrul ăsta.

Se-simţi în al şaptelea cer de fericire. Intensitatea valului nestăpânit de emoţie îi aduse lacrimi în ochi. Nu-şi mai încăpea în piele. Se simţea bărbat matur, capabil de orice, îi venea să-i mulţumească în genunchi fetei pentru că-l iubeşte.

Trecură câteva minute.

— Ei, oftă ea, mă tem că trebuie să mă-ntorc acasă, să văd ce mai e cu bătrânul.

Arthur se uită la ceas.

— E cinci fără douăzeci. I-am promis tatii să mă întâlnese cu el la trenul de cinci şi zece.

— Te conduc până la gară.

Arthur îi zâmbi cu tandreţe. Se simţea vrăjit de dăruirea fetei faţă de el, ca şi faţă de tatăl ei, un om bolnav. Cu un gest de lord, plin de încredere de sine, Arthur făcu semn chelneriţei şi achită consumaţia. Se ridicară şi plecară.

În drum spre uşă zăboviră puţin la masa fratelui ei. Alan nu era băiat rău: voinic, greoi, zâmbitor, părea totuşi să fie cam leneş şi cam nebunatic. Dar de fapt nu avea năravuri rele. Juca fotbal în echipa nomazilor din nord, era înscris în organizaţia cercetaşilor şi avea câteva cunoştinţe intime printre chelneriţele de la baruri. Acum, în mijlocul râsetelor şi uşoarelor ironii, începu să-l ia pe Arthur peste picior pentru că a scos-o pe Hetty în oraş şi a tratat-o cu ceai. De obicei Arthur se simţea teribil de ruşinat în faţa tachineriilor, dar în după-amiaza aceea s-a dovedit de şapte ori mai tare decât Alan.

Drept care s-a simţit şi mai fericit decât înainte. Avea senzaţia că e puternic, vesel, încrezător. Ştia că niciodată n-or să-l mai necăjească nişte simple mărunţişuri – faptul că roşea, crizele de oboseală, depresiunile, complexul de inferioritate, gelozia. De pildă Purves care „se ginea” la Hetty, încercând „s-o dea gata”, nu era decât un prăpădit de contopişi, o cantitate de-a dreptul neglijabilă. Cu o ultimă replică spirituală, care avu darul să stârnească hohote de râs la toţi mesenii, Arthur îşi aprinse o ţigară şi, cu un aer galant, o întovărăşi pe Hetty în stradă.

Merseră pe jos până la Gara centrală. Arthur se simţea scăldat în strălucirea caldă, neobişnuită a încântării de sine, ca un actor care realizase o creaţie formidabilă într-un rol principal. Da, da, îi mersese bine. Înţelese atunci că aşa îl vrea Hetty: sigur pe sine, plin de încredere, iar nu blând ca un miel şi bâlbâindu-se la fiecare cuvânt.

Ajunseră la gară şi se îndreptară împreună spre peron. Era destul de devreme, trenul nu fusese tras, iar Barras nu sosise încă.

Deodată, Hetty se opri.

— Dar, apropo, Arthur, exclamă ea, voiam să te întreb: De ce a venit taică-tu azi să discute cu tata?

Arthur se opri şi el, se întoarse către ea, cu totul surprins de întrebarea ei neaşteptată.

— Dacă stau să mă gândesc, zâmbi ea, mi se pare destul de ciudat; lui taică-meu nu-i place să dea ochi cu nimeni când nu e în apele lui, şi totuşi azi-dimineaţă a telefonat de trei ori la Sleescale.

Oare de ce, Arthur?

— N-aş putea să-ţi spun, şovăi el, privind-o mirat. De fapt şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare.

Făcu o pauză şi apoi adăugă c-o să-l întrebe pe taică-su.

Hetty râse şi-l strânse de braţ.

— Ei nu, dragă. Vai, ce prostuţ eşti! Ce ţi-ai luat un aer aşa preocupat, că doar n-are nici o importanţă.