Capitolul XVII.

În după-amiaza aceea, David ieşi pe la patru şi jumătate de la şcoala din strada Bethel şi traversă curtea pavată cu ciment, către poarta principală. Şcoala, cunoscută sub numele de Şcoala cea nouă din strada Bethel, ca să se deosebească de cea veche, închisă de câtăva vreme, era o clădire din cărămidă vopsită, vineţie-strălucitoare, înălţată pe un maidan cu un dâmb, în capul de sus al străzii Bethel.

Deschiderea noii şcoli, cu şase luni în urmă, produsese o schimbare generală printre cadrele didactice din ţinut, datorită căreia se crease şi un post liber de profesor suplinitor, în acest post fusese numit David.

Şcoala cea nouă din strada Bethel nu era frumoasă. Era despărţită în două jumătăţi, în dreapta, într-o mică firidă de piatră cenuşie, era săpat cuvântul „băieţi”; de partea cealaltă, cu litere tot atât de mari, cuvintul „fete”. Fiecare sex, separat de celălalt printr-un ameninţător gard cu sârmă ghimpată, avea intrarea printr-un gang.

Construcţia şcolii necesitase foarte multe olane albe, şi, cine ştie din care pricină, pe toate coridoarele pătrunsese un miros de dezinfectant. Cu una, cu alta, şcoala reuşea să semene a closet public.

Sub cerul înnorat, David înainta grăbit, înfruntând vântul, doritor să lase şcoala cât mai în urmă. Înserarea era rece, şi cum n-avea palton, îşi ridică gulerul de la haină, grăbindu-se în josul străzii bătută de vânturi. Deodată, îşi dădu seama de nerăbdarea lui şi-i veni să zâmbească. Nici acum nu se deprinsese total cu ideea că e bărbat căsătorit, ba încă profesor la şcoala cea nouă. După cum îi spusese Strother, trebuia să înceapă a cultiva manierele la modă.

Era căsătorit de şase luni şi se instalase cu Jenny într-o casă cam micuţă dindărătul dunelor. A fost o treabă destul de dificilă găsirea acestei case – a casei potrivite, cum spunea Jenny. Despre mahalaua Teraselor, nici vorbă nu putea fi. Chiar de-ar fi fost s-o pici cu ceară, Jenny n-ar fi acceptat să se uite măcar la uliţele minerilor, iar David pe de altă parte socotea că ar fi fost mai înţelept să stea deocamdată cât mai departe de părinţii lui. Felul cum îi primiseră căsătoria crease o situaţie destul de neplăcută.

Căutaseră în tot oraşul. Jenny nu voia să locuiască nici în camere mobilate, nici în altele nemobilate dacă era vorba să stea împreună cu ajţii. Dar în cele din urmă nimeriseră o căsuţă cu faţada tencuită, singură în curte, pe fundătura Lamb, prelungirea cam risipită a străzii Lamb. Casa aparţinea nevestei lui Plânsa, care avea pe numele ei la Sleescale vreo două „parcele”. Le-a închiriat-o mai ieftin, cu o jumătate de liră pe săptămână, pentru că de două trimestre stătea nelocuită şi începuse să dea şi semne de igrasie, în tot cazul, chiria depăşea posibilităţile de plată ale lui David, care avea un salariu de şaptezeci de lire pe an. Şi totuşi, nu voise s-o dezamăgească pe Jenny, căreia îi plăcuse de la început casa, pentru că nu se înşira, ordinar, în rând cu celelalte, ba chiar avea şi un petic de grădină spre stradă. Jenny susţinea că grădina o să le dea posibilitatea unei izolări cât se poate de rafinate, şi făcu, în mod romantic aluzie la minunile care se pot săvârşi în cultivarea ei.

David nu se zgârcise nici în privinţa mobilării şi împodobirii casei: Jenny era atât de întreprinzătoare şi ingenioasă, aşa de hotărî ta să aibă „exact ceea ce trebuie”, încât ar fi fost în stare să cerceteze fără să obosească zece prăvălii, mai degrabă decât să se dea bătută, în faţa unui atare entuziasm, cum ar fi putut tocmai el să-i stăvilească, să-i îngheţe arzătorul spirit gospodăresc? Şi totuşi, în cele din urmă s-a văzut silit să ia atitudine, şi sfârşitul a fost un compromis între ei. Au mobilat pe credit trei camere: bucătăria, holul şi dormitorul – ultima cu o mobilă garnitură de nuc vopsit, o adevărată mândrie pentru Jenny. În rest, fata ornamentase totul cu creton, cu perdeluţe de muselină şi cu mileuri de dantelă, aleasă cu mult gust.

David era fericit… Chiar foarte fericit în această casă dindărătul dunelor; ultimele şase luni fuseseră de departe cele mai fericite din viaţa lui. Iar înaintea lor mai fusese şi luna de miere – de fapt doar o săptămână, dar nimic, absolut nimic, nu l-ar fi putut face pe David să uite bucuriile acelor şapte zile binecuvântate petrecute la Cullercoats. Fireşte, el socotise că o lună de miere ar fi fost o imposibilitate, un lucru exclus. Dar Jenny, insistentă ca întotdeauna când era vorba de o tradiţie romantică, o ţinuse tot una şi bună; şi până la urmă, scoţând la iveală o comoară nebănuită, pusese la bătaie cincisprezece lire, micile ei economii adunate în cei şase ani de muncă la magazinul Slattery. Fata ii încredinţase cu hotărâre aceşti bani. Pe deasupra, în ciuda tuturor protestelor lui, Jenny îl convinsese, după multă ceartă, să-şi cumpere şi un costum nou din aceşti bani, în locul celui jerpelit pe care-l purta. Comportarea ei, de altfel, l-a ferit de orice umilinţă. Un lucru se putea spune în orice caz despre Jenny: nu era niciodată meschină şi când era vorba de bani, Jenny nu se gândea niciodată de două ori. Cumpărase costumul şi petrecuseră luna de miere pe banii lui Jenny. David n-avea să uite toată viaţa acest gest.

Ceremonia cununiei nu avusese succesul scontat – cu toate că în fond se aşteptase chiar la mai rău. O scenă glacială la biserica din strada Plummer, cu o Jenny ţeapănă şi cu totul nenaturală; a urmat o gustare pretenţioasă în casa familiei Sunley din Scottswood Road, dominată de o atmosferă rigidă, marcând opoziţia dintre gazde şi familia Fenwick. Dar săptămână petrecută la Cullercoats izbutise să risipească toţi aceşti nori. Jenny se purtase minunat cu el, dezvăluind o patimă neaşteptată, dar înălţătoare. El, care o crezuse timidă;

Profunzimea pasiunii fetei îl copleşea. Fata îl iubea; îl iubea… Îl iubea cu adevărat.

Bineînţeles David descoperise prin ce nenorocire îngrozitoare trecuse biata Jenny. În prima lor noapte împreună – străbătută deopotrivă de amărăciune şi dulceaţă – Jenny îi istorisise toată povestea, plângând cu hohote în braţele lui, şi asta cu toate că David nu voise s-o audă şi o rugase în genunchi, trist, să se oprească. Dar fata dorea, ţinea morţiş, simţea că trebuie neapărat să-i explice, îi povestise printre lacrimi cum s-a întâmplat totul când era, mă rog, doar o fetiţă, şi că vinovatul fusese un bogat voiajor comercial, bineînţeles din branşa pălăriilor, un adevărat ticălos, o bestie, care profitase de ea. Era beat şi avea vreo patruzeci de ani, pe când ea nici nu împlinise şaisprezece, îşi mai amintea că avea chelie şi uri neg pe bărbie. Se numea… Da, se numea Harris. Jenny fusese cinstită cu ea însăşi; se luptase, se zbătuse, dar toată împotrivirea ei fusese zadarnică; de groază, nici nu mai avusese curajul să-i spună maică-si. Totul se întâmplase o singură dată, şi după aceea nu mai făcuse un asemenea lucru niciodată, niciodată, absolut niciodată, şi cu nimeni de1 pe lume.

David plânse şi el, ţinând-o în braţe, şi mila îi spori şi mai mult dragostea; ardoarea lui crescu asemenea unui aluat umflat de drojdia compătimirii sublime. Vai, biata Jenny, scumpa de ea!

După scurta lună de miere, veniseră direct la Sleescale, unde începuse imediat lucrul la şcoală. Din nefericire, aici norocul lui se împotmoli.

Nu era fericit la şcoală. Recunoscuse întotdeauna, perfect conştient, că învăţământul n-o să fie niciodată profesia lui, era prea impulsiv şi prea nerăbdător să-şi vadă rezultatele muncii. Ar fi vrut să transforme lumea întreagă. Iar acum, încredinţându-i-se clasa a treia A – un grup mare de băieţei şi fetiţe de nouă ani, murdari, pătaţi cu cerneală, dezordonaţi şi lipsiţi de dorinţa de a învăţa – simţea ironia acestui început, îl irita în general sistemul de învăţământ, scârţâind din toate încheieturile dominat de clopoţel, de fluier şi de băţ. Nu putea să sufere nici „marşul triumfal” cântat la pian, de parcă ar fi tropăit la paradă, de domnişoara Mimms colega lui care preda la clasa a treia B, şi nici exclamaţia ei acidă „aşadar, copii” pe care o auzea de o sută de ori pe zi prin peretele despărţitor; ar fi vrut să schimbe întreaga programă analitică, să taie toate stupidităţile neesenţiale pe care puneau atâta preţ inspectorii veniţi în vizită, ar fi vrut să treacă cu vederea cucerirea normandă prin bătălia de la Hastings latitudinea oraşului Capetown, litania recitării capitalelor de state, î datelor istorice, ar fi vrut să înlocuiască preţioasele „lecturi obligatorii” cu poveştile lui Andersen; ar fi vrut de fapt să-i trezească pe copii, să le aţâţe interesul, care abia mijea, să le stimuleze mai degrabă judecata decât memoria. Bineînţeles toate încercările lui, toate propunerile făcute în acest sens fuseseră primite cu un aer glacial, în fiecare zi, în fiecare ceas simţea că n-are ce să caute în acest mediu.

De altfel, acelaşi lucru se petrecea şi în cancelarie. Se simţea străin, stingher, ţinut la distanţă de colegi, privit cu ochi glaciali de către virginala domnişoară Mimms. Pe deasupra nu se putea hrăni cu iluzia că s-ar fi bucurat de vreo simpatie din partea directorului Strother. Acesta era un bărbat bine legat, cu aer oficial. Era doctor în litere de la Universitatea din Durham, dar avea maniere greoaie şi o minte complicată şi pedantă. Se îmbrăca totdeauna în haine negre, şi avea o mustaţă neagră cât toate zilele, care-i dădea înfăţişarea de plutonier-major. Fusese profesor la şcoala veche, ştia totul despre David, despre familia şi originea Jui; îl dispreţuia pentru că lucrase în mină şi pentru că nu-şi luase licenţa în litere. Avea impresia că băiatul i-a fost băgat pe gât cu de-a sila şi-şi dădea toată osteneala să se arate dezagreabil, dispreţuitor şi sever, să-i pună beţe-n roate.

Ei, de, dacă ar fi fost Carmichael director, toate s-ar fi schimbat; dar, deşi ceruse acest post, domnul Carmichael nu izbutise nici măcar să fie trecut pe lista candidaţilor posibili. Era un om lipsit de influenţă. Dezgustat de nedreptatea care i se făcuse, se transferase la o şcoală comunală din satul Wallington. Îi scrisese lui David o lungă scrisoare, rugându-l să-l viziteze curând, să vină uneori să stea sâmbăta şi duminica la el. Scrisoarea vădea de la un capăt la celălalt pesimismul unui om descurajat.

În schimb', David nu era descurajat; era tânăr, entuziast şi hotărât să-şi croiască drum în viaţă. Trecând colţul străzii Lamb, înviorat de şfichiuirile vântului, îşi jură în sinea lui că o să răzbată, scăpând de şcoala nouă din strada Bethel şi de meschinăria lui Strother, către ceva mai frumos. Trebuia să pice o şansă de undeva.

Şi dacă avea să se ivească, jura să n-o lase să-i scape.

Pe la jumătatea străzii Lamb, văzu apropiindu-se pe acelaşi trotuar o siluetă cunoscută: îl recunoscu pe Ramage. Măcelarul James Ramage era vicepreşedintele comitetului şcolar, şi mai mult ca sigur viitorul primar al oraşului. David se pregăti să-l salute politicos. Şi chiar clatină din cap. Numai că Ramage trecu pe Ungă el, făcându-se că nu-l recunoaşte. Privirea lui lunecă peste David fără nici o expresie, de parcă ar fi văzut prin el.

David roşi, iar fălcile i se strânseră. „Iată, gândj el, ăsta e unul dintre duşmanii mei.” Venind la sfârşitul unei zile pline de neplăceri, această ultimă jignire îl înjunghie drept în inimă. Dar intrând în casă, încercă să izgonească gândurile amare şi o strigă vesel pe Jenny, de cum închise uşa.

Jenny apăru într-o atrăgătoare bluză de mătase roz, pe care David n-o mai văzuse până atunci, îşi spălase părul cu Sampon şi se coafase elegant.

— Vai, Jenny, parcă ai fi o regină!

Fata îl ţinu la distanţă cu mâinile, luându-şi o poză cochetă.

— Uite ce este, domnule soţ, te rog să nu-mi şifonezi bluza cea nouă!

De la o vreme începuse să-i spună mereu „domnule soţ”, şi lui i se părea oribil. Trebuia neapărat să-i ceară să înceteze. Dar bineînţeles nu acum… De altfel, se putea foarte bine ca ea să înceteze din proprie iniţiativă. Cuprinzându-i cu mâinile şoldurile arcuite, o împinse către bucătărie, unde, prin uşa deschisă, se vedea un foc îmbietor. Dar Jenny protestă:

— Nu, nu acolo, David! Nu vreau să stăm în bucătărie.

— Bine, Jenny… Dar eu sunt deprins cu bucătăriile… Şi-i aşa frumos şi cald acolo!

— Nu, nu accept asta, domnule soţ. Eşti un rău. Doar ştii ce-am vorbit. Nu trebuie să dăm înapoi nici un pas. Trebuie să folosim odaia din faţă. Să stai în bucătărie e un lucru foarte ordinar.

Drept care îl conduse în hol, unde focul făcut cu lemne verzi scotea fum, fără să făgăduiască nimic plăcut.

— Stai aici până ti-aduc ceaiul.

— Bine, Jenny, dar dă-o dracului…

Cu un gest delicat şi foarte elegant, fata îl puse la punct şi apoi ieşi repede pe uşă. Peste câteva minute aduse ceaiul: întâi o tăviţă, apoi un vas nichelat cu prăjituri (vasul îl cumpărase de curând – şi ce chilipir!

— Cu gândul că vor începe să vină musafiri la ei), şi în sfârşit, două mici şerveţele japoneze de hârtie.

— Acum te rog să nu spui nimic> domnule soţ.

Şi iarăşi îi opri pe buze protestul nedumerit, înainte ca el să-l fi rostit, îi turnă o ceaşcă de ceai nu prea fierbinte, îi întinse un şerveţel şi-i puse prăjiturile la îndemână. Era ca o fetiţă care se joacă cu serviciul de ceai al păpuşii. David simţi că nu mai poate suporta.

— Ce naiba, Jenny! Exclamă el cu o comică exasperare, ce Dumnezeu înseamnă comediile astea? Mie mi-e foame. Vreau să mănânc ceva mai consistent, o scrumbie, sau ouă, sau nişte plăcinte de la Plânsa „Pregăteşte-te, căci vei fi chemat în faţa Domnului”.

— David, te rog să vorbeşti frumos. Ştii că eu n-am fost educată în felul ăsta. Şi te rog să nu fii nervos. Ai răbdare şi aşteaptă să vezi ce se întâmplă. Din cind în când e foarte frumos să ţii o ceaşcă în mână.

Curând vom începe să primim musafiri. Vreau să-mi încerc şi eu serviciile. Ia puţină prăjitură cu chimen. Am cumpărat-o de la Murchison…

David înghiţi în sec, stăpânindu-şi cu greu nemulţumirea. Fără să mai scoată o vorbă, se rezumă să bea din „ceaşca pe care o ţinea în mână”, să mănânce prăjitura jilavă de la Murchison şi nişte pâine aţoasă, cu puţină marmeladă de la prăvălie. Fără voia lui, o clipă îi reveni amintirea ceaiului pe care i-l punea dinainte maică-sa când lucra în mină şi nu câştiga nici jumătate din salariul de acum; o pâine de casă, cu coaja rumenă, din care tăia cât voia, un castron cu unt, brânză şi dulceaţă de afine făcută în casă. Marmeladă de la prăvălie, prăjituri de la plăcintărie şi pâine de la brutar nu văzuse niciodată în casă la Martha. Dar tocmai această amintire fulgerătoare care însemna o trădare faţă de Jenny îl aduse tot aşa de fulgerător înapoi la ea. Îi zâmbi cu tandreţe.

— Ca să folosesc propriile tale cuvinte, pe care nimeni nu le poate imita, aş zice, Jenny, că eşti formidabilă.

— Serios? Aha, ţi-ai mai revenit în fire, domnule soţ. Eh, ce s-a mai întâmplat azi la şcoală?;

— Mai nimic, dragă Jenny.

— Întotdeauna răspunzi „mai nimic”

— Mde, Jenny…

— Mde ce?

— Nu, nimic.

Îşi umplu tacticos pipa. Cum ar fi putut să-i povestească ei toată istoria plicticoasă a luptelor pe care le dădea şi a umilinţelor pe care le îndura?! Unora ar fi putut să le placă asemenea poveşti, dar în nici un caz lui Jenny. Ea se aştepta la vreo strălucitoare poveste de succes, ar fi vrut să audă cum l-a lăudat directorul sau, de vreun noroc extraordinar, care să-i aducă o rapidă promovare la un post mai bun.

David nu voia s-o neliniştească. Şi de minţit n-o putea minţi.

Urmă un scurt răstimp de tăcere, apoi Jenny trecu uşurel la alt subiect periculos.

— Atunci, spune-mi, te-ai hotărât în privinţa lui Arthur Barras?

— Mde… Ştiu şi eu? Nu ţin prea mult să-l meditez.

— Bine, dar e o şansă unică, protestă Jenny. Nu uita că te-a rugat chiar domnul Barras.

David îi răspunse scurt:

— Şi aşa am avut prea mult de-a face Cu Barras. Nu-mi place de loc. într-un fel, regret şi că i-am scris. E îngrozitor să simt că tocmai lui îi datorez slujba.

— Vai, dar ce prost eşti, David! El are atâta trecere! Eu cred că e minunat să ştii că se interesează de tine, că te roagă să-i meditezi băiatul.

— Eu nu cred că se interesează de mine. E un om pentru care nu vreau să-mi sacrific timpul, Jenny. E doar o încercare din partea lui de a arăta o bunăvoinţă care să convingă.

— RŞi pe cine crezi că vrea să convingă?

— În primul rând pe el, îi ripostă băţos David.

Pauză. Jenny habar n-avea ce vrea să spună cu asta. Realitatea era că întâlnindu-l pe David sâmbăta trecută pe Cowpen Street, Barras îl oprise cu un gest protector, îi pusese diferite întrebări cu un aer de interes vag şi detaşat, şi în cele din urmă îl rugase să vină trei seri pe săptămână la vila Law ca să-l ajute pe Arthur să se perfecţioneze la matematică. Arthur era slab la această materie şi avea nevoie de ceva meditaţii, până să-şi poată trece ultimul examen înainte de obţinerea diplomei.

Jenny scutură din cap. După care-l informă:

— Tare mă tem că nu-ţi dai seama ce spui!

Apoi, un timp, stătu cu aerul că ar fi vrut să adauge ceva. Dar nu mai spuse nimic şi, ţâfnoasă, strânse serviciul de ceai şi duse totul dincolo.

În odăiţa în care ardea de curând focul şi în care mobila era de curând adusă se aşternu tăcerea. Apoi David se ridică, îşi întinse cărţile pe masă şi aţâţă focul cu vătraiul. Făcând un efort, izbuti să-şi alunge din cap chestiunea Barras şi se apucă de lucru.

Rămăsese în urmă cu programul de învăţătură pe care şi-l impusese, şi asta îl neliniştea, într-un fel, se putea spune că nu prea avea condiţiile de studiu la care se aşteptase, învăţământul era dificil, mult mai dificil decât îşi închipuise. Adesea era foarte obosit când se întorcea acasă. Şi astă-seară se simţea obosit, în schimb se iveau mereu tot felul de lucruri care să-l abată de la treburi. Scrâşni din dinţi, îşi propti capul cu amândouă mâinile, îşi aţinti ferm atenţia asupra lui Jusserand*. Trebuia, trebuia neapărat să lucreze, să-şi ia blestemata aia de licenţă: era singura cale de a progresa; singura cale de a-i oferi lui Jenny şi de a-şi oferi lui o altă viaţă.

Timp de o jumătate de oră lucră perfect, netulburat. Apoi Jenny se strecură în cameră şi se cocoţă pe braţul fotoliului, îi părea rău că fusese înţepată cu el, şi acum era smerită şi tandră ca o pisicuţă.

— David dragule, începu ea cuprinzându-l pe după umeri, iartă-mă că am fost arţăgoasă, îmi pare rău, dar am avut o zi aşa urâtă; poate de aceea aşteptam cu atâta nerăbdare să se facă odată seara.

David schiţă un zâmbet, îşi lipi obrazul de sânul ei tânăr şi rotund, dar în schimb se încăpăţână, să nu-şi dezlipească ochii de pe carte.

— N-ai fost arţăgoasă şi recunosc că trebuie să fi fost destul de plictisitor pentru tine.

Ga să-l împace, Jenny îl mângâie uşor pe cap.

— Da, David, într-adevăr, mă cam plictisesc. Nu am cu cine sta de vorbă. Abia dacă am schimbat un cuvânt cu bătrânul domn Murchison de la magazin şi cu femeia la care m-am dus să comand nişte mătase. A, şi cu vreo doi-trei oameni care au bătut la uşă. Mă… Mă gândeam că poate ieşim astă-seară ca să ne mai veselim.

— Vai, Jenny, dar eu trebuie să lucrez. Doar ştii asta la fel de bine ca şi mine.

Şi David continuă să rămână cu ochii aţintiţi pe carte.

— O… doar n-o să trebuiască să te îngropi toată viaţa în tâmpitele alea de cărţi. Poţi să-ţi iei şi tu liber într-o seară. Poţi lucra altă dată.

<Notă>

*Jean Jusserand (1855-1932), diplomat şi om de litere francez, autor al unor' eseuri, monografii şi istorii de literatură engleză şi franceză.

</ notă>

— Nu, Jenny, zău că nu pot. E foarte important să lucrez azi.

— Ba ai putea, David, zău că ai putea dacă ai vrea!

Uluit, nedumerit, David ridică în sfârşit capul şi o cercetă o clipă cu privirile.

— Dar unde Dumnezeu ai chef să mergem? Afară e frig şi umed, cel mai bine e acasă.

Dar Jenny se gândise bine şi plănuise cu grijă toate amănuntele, îi expuse. Totul dintr-o suflare.

— Am putea lua un tren să mergem la Tynecastle; de pildă cel de şase şi zece. E un concert popular la Eldon Hali, ceva foarte drăguţ. M-am uitat în ziar şi am văzut că o să fie şi nişte scheciuri prezentate de comici de la Whitley Bay; ştii, aşa se întâmplă iarna.

Vine şi Colin Loveday, ştii tu, tenorul ăla grozav. Şi biletele nu sunt scumpe. Doar un şiling şi trei penny, aşa că nu contează cine ştie ce.

Zău, hai să mergem David, că o să ne distrăm de minune. Am fost aşa tristă, vreau să mai gust şi eu puţină viaţă. Nu fi nici tu aşa ruginit!

Un răstimp de tăcere. Nici el nu voia să fie ruginit. Era obosit, era obsedat de nevoia de a studia; după cum spusese, afară era umed şi urât; iar concertul nu-l atrăgea câtuşi de puţin. Deodată, îi veni în cap o idee, o idee formidabilă. Ochii i se luminară si-i spuse:

— Ascultă, Jenny: ce-ai zice dacă mi-aş lua într-adevăr liber astă-seară, aşa cum propui tu, şi m-aş repezi să-i aduc pe Sam şi pe Hughie aici? Facem un foc bun, pregătim o cină caldă şi jucăm rummy. Ce să mai vorbim de comedianţii ăia ai tăi? Nu fac doi bani pe lângă Sam. Sammy al nostru e cel mai tare comic pe care l-ai cunoscut vreodată, te face să leşini de râs.

David socotea cu toată sinceritatea că era o idee grozavă, îl necăjea faptul că se depărtase de familie şi dorea să fie din nou laolaltă cu fraţii lui – iată un prilej admirabil de a sparge gheaţa.

Dar în timp ce faţa lui se lumina, Jenny se întuneca.

— Nu, replică ea cu răceală. Nu-mi surâde câtuşi de puţin chestia asta. Familia ta nu m-a tratat cum se cuvine şi nu vreau să se înnădească la mine în casă.

Urmă un nou răstimp de tăcere. David strânse tare din buze. I se părea că Jenny e iraţională şi nedreaptă. Nu era frumos din partea ei să-l pună să ia drumul până la Tynecastle într-o seară ca asta.

N-avea nici un chef să meargă. Deodată însă, văzu o rouă de lacrimi în ochii ei îndureraţi. Asta îl dădu gata. N-avea el inima s-o facă pe Jenny să plângă.

Scoase un oftat, se ridică şi închise cartea.

— Bine, Jenny. Atifhci, dacă ai poftă de concert, să mergem la concert.

Fata scoase un mic tril de încântare, bătu din palme şi-l sărută fremătând de emoţie.

— Eşti foarte drăguţ, scumpule, zău! Aşteaptă-mă o clipă, că mă reped până sus să-mi pun pălăria. O să mă grăbesc, dar în orice caz avem timp berechet să prindem trenul.

Până să se îmbrace ea, David se duse la bucătărie şi-şi tăie o felie de pâine şi o bucată de brânză. O mâncă încetişor, cu ochii aţintiţi către focul din vatră. Zâmbind trist, se gândi că Jenny se hotârâse probabil de multă vreme să-l târască în seara aceea la concert.

Tocmai când termină de mâncat, se auzi o bătaie în uşa din dos.

Întrebânduse cine ar putea fi, se duse să deschidă.

— A, Sammy! Exclamă el încântat. Ce faci, bă păcătosule?

Sammy intră greoi în bucătărie, cu rânjetul aspru, neclintit de pe faţa lui de om sănătos.

— Tocmai treceam pe-aici cu Annie, anunţă el nu fără o oarecare timiditate, în ciuda rânjetului permanent. Şi m-am gândit să intru să văd ce mai faci.

— Bravo, Sammy! Măi omule, dar unde-i Annie?

Sam făcu semn din cap către întunericul de afară. Lucrurile corespundeau tuturor regulilor de etichetă: Annie aştepta afară. Ea îşi cunoştea lungul nasului. Şi pe urmă, nici nu era prea sigură dacă o să fie bine primită. David îşi închipui toată scena: silueta întunecată a lui Annie Macer plimbându-se liniştită, mulţumită, pe lângă casă, aşteptând să fie considerată demnă de a fi poftită înăuntru.

David strigă pe dată:

— Păi bine, mă, cap pătrat, de ce-o laşi să stea afară? Du4e, omule, şi adu-o în casă! Haide, mişcă!

Sammy rânji cu gura până la urechi.

Tocmai atunci intră în bucătărie Jenny, în toaletă de oraş.

Sammy, care se îndrepta spre uşă, avu un moment de ezitare şi se uită la Jenny, care înainta către el cu manierele cele mai alese, întocmai cum scrie la carte.

— Oh, ce plăcere! Spuse Jenny zâmbind cum nu se poate mai politicos. Lume nouă! Şi ce păcat că ne-ai găsit tocmai pe punctul de a pleca la oraş!

— Bine, Jenny, dar Sammy a venit la noi în vizită! Izbucni David. Şi a adus-o şi pe Annie, care aşteaptă afară.

Jenny ridică din sprâncene; făcu o pauză exact atât de lungă cât trebuia; şi apoi îi zâmbi dulce lui Sam.

— Ce rău îmi pare! Vai, dar e un ghinion îngrozitor să ne găseşti tocmai când plecam la un concert! Am făgăduit să ne mtilnim cu nişte prieteni la Tynecastle şi e imposibil să-i lăsăm baltă. Trebuie să veniţi neapărat altă dată.

Făcând un efort, Sammy îşi păstră cu încăpăţânare zâmbetul.

— Bine, e-n regulă. Nici eu, nici Annie n-avem vreodată mare lucru de făcut. Putem trece oricând.

— Să nu cumva să pleci, Sammy! Izbucni David. Ad-o şi pe Annie înăuntru. Rămâneţi amândoi să beţi p ceaşcă de ceai.

Jenny aruncă o privire plină de regret către ceas.

— A, nu, băiete, stărui Sammy, dând să iasă pe uşă. Cum aş putea să te opresc să te duci cu cucoana la concert? Annie şi cu mine o să facem câţiva paşi pe bulevard. Vă spun noapte bună la amândoi.

Zâmbetul lui Sammy rezistă cu tenacitate până la capăt. Dar îndărătul lui, David percepu cumplita amărăciune a băiatului. Afară, avea probabil să-i spună lui Annie: „Haide, fetiţo, că nu mai suntem de nasul lor. Mă tem că David ăsta şi-a cam luat-o în cap de când e profesor.”

David se cutremură, tras între dorinţa de a alerga după Sammy şi făgăduiala de a o duce pe Jenny la concert. Oricum era degeaba, pentru că Sammy plecase.

Jenny şi cu David luară trenul de Tynecastle la ora şase şi zece.

Era un personal aglomerat, care oprea la toate haltele. Se duseră la Eldon Hali. Biletele costară doi şilingi fiecare întrucât locurile mai ieftine se vânduseră toate. Statură timp de trei ore în sala încinsă ca o baie de aburi.

Lui Jenny spectacolul ii plăcu la nebunie, şi aplaudă zgomotos alături de majoritatea publicului, ca să mai smulgă câte-un bis. în schimb, lui David i se păru o oroare. Se strădui să nu-şi ia un aer de superioritate, încercă să găsească ceva plăcut în el; dar, din nefericire, toată trupa îl irită la culme.

— Vai, sunt excelenţi! Şoptea într-una Jenny, entuziasmată.

Dar nu erau câtuşi de puţin excelenţi. Excelau cel mult în prostie; erau un fel de figuranţi de pe la trupele ambulante, sau 'dovni de bâlci; comperul se bizuia aproape exclusiv pe un arsenal de glume pe socoteala soacră-si, iar Colin Loveday se bizuia aproape exclusiv pe un vibrato languros şi pe gestul patetic cu care-şi apăsa mâna în dreptul inimii. David îşi aminti de micul spectacol dat de Sally în salonaşul din Scottswood Road – într-adevăr un lucru de prima mină, faţă de acest concert de mâna a şaptea; apoi îşi aminti de cărţile lui zăcând în părăsire şi de care el nu ajungea să se atingă; îşi aminti de Sammy şi de Annie Macer, care probabil se plimbau braţ la braţ pe bulevard.

La sfârşitul reprezentaţiei, de cum ieşiră pe uşa sălii, Jenny se lipi de el.

— Mai e un ceas până la ultimul tren, David. Mai bine să-l aşteptăm pe ăla, că merge cel mai repede. Nu opreşte nicăieri până la Sleescale. Între timp, hai la localul lui Percy să luăm ceva. Doar un pahar de Porto sau altceva, că doar n-o să stăm să aşteptăm în gară! Joe mă ducea întotdeauna acolo.

La local luară amândoi câte-un pahar de vin. Jenny era încântată să revină la Percy. Recunoscu figuri familiare, glumi cu chelnerul care avea braţul plin de şervete, strigându-l pe tonul afectat al comperului năsos de la reprezentaţie.

— Era formidabil, nu? Adăugă ea chicotind.

Paharul de Porto mai schimbă puţin lucrurile în mintea lui David, estompând contururile, înviorând culorile, aburind atmosfera, îi zâmbi lui Jenny peste masă.

— Eşti un drăcuşor fără pereche, îi spuse el. Şi-ce influenţă poţi avea asupra unui biet muritor! După câte văd, până la urmă tot o să trebuiască să iau meditaţia aia la Barras.

— Ei bravo, aşa-mi placi, scumpule! Îl aprobă ea imediat cu căldură.

Îl fermeca cu ochii ei învăluitori şi-şi lipi genunchiul de al lui pe sub masă. Cu îndrăzneala omului pus pe chefuri, îi comandă chelnerului încă un pahar de Porto, tachinându-l iar.

După aceea se văzură siliţi să alerge ca să prindă trenul. Repede-repede, se urcară în ultima clipă, sărind într-un compartiment pentru fumători, în care nu era nimeni.

— Vai de mine şi de mine! Chicoti Jenny,' abia trăgându-şi sufletul. A fost formidabil, David, nu? Zi şi tu, n-am dreptate?

Se opri, îşi veni în fire, văzu că sunt singuri şi îşi aminti cu o tresărire ciudată în adâncul fiinţei că trenul nu^mai opreşte până la Sleescale – adică cel puţin o jumătate de oră. Îi plăceau scenele'de amor furate în locuri puţin obişnuite, îi plăcuseră întotdeauna, chiar şi cu Joe. Deodată, se strânse la pieptul lui David şi-i spuse:

— Vai, David, ai fost aşa de bun cu mine! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Trage storurile, David… E mai intim aşa.

El o privi cu îndoială, cercetând-o de aproape: se întinsese în braţele lui, cu ochii închişi, dar pupilele păreau că-i strălucesc chiar şi îndărătul pleoapelor; buzele-i palide erau umede şi întredeschise într-un zâmbet vag; răsuflarea îi mirosea din plin a vin de Porto; trupul îi era moale şi foarte cald.

— Haide, murmura ea, trage storurile. Toate.

— Nu, Jenny… ai răbdare, Jenny…

Trenul se smuci când trecu peste un macaz, săltă în sus şi apoi în jos. David se ridică şi trase toate storurile.

— Aşa e minunat, David…

După aceea, se culcă lipită de el; adormi şi sforăi încetişor.

David privea drept înaintea lui, cu o expresie curioasă pe faţa încordată. Vagonul mirosea a pipe din care se fumase mult, a vin de Porto şi a fum de la locomotivă; cineva aruncase coji de portocală pe podea. Afară era întuneric beznă. Vântul vâjâia, şi ploaia biciuia ferestrele vagonului. Trenul hârâia înainte pe şine.