Capitolul XXI.

Lunile treceau repede, după vară veni toamna, după toamnă iarna, şi David mai uită de durerea pe care i-o produsese conversaţia cu Barras. Şi totuşi, deseori, când îşi amintea, tresărea. Fusese un prost, un prost încrezut. Munca se desfăşura mai departe în Băltoacă.

Până ia Anul nou aveau să îndeplinească în întregime contractul.

Vizitele sale la vila Law încetaseră. Arthur îşi luase diploma cu distincţie; şi în acelaşi timp, Dan Teasdale obţinuse şi el cartea de muncă.

Acum David se apucase de studiu cu un fel de furie. La paisprezece decembrie urma să-şi ia ultimul examen pentru licenţa în litere.

Se hotărâse să se prezinte atunci la examen, chiar dacă ar fi fost vorba să se omoare muncind. Veşnicele amânări îl plictisiseră la culme. Era sătul, îşi astupa urechile când începea Jenny cu miorlăielile ei să-l abată de la treabă. Se ţinu până la urmă de cursurile prin corespondenţă, iar sâmbăta şi duminica, din două în două săptămâni, pleca la Carmichael, în satul Wallington. Era sigur că o să izbutească, dar în orice caz trebuia să-şi ia toate măsurile de precauţie.

Jenny deveni micuţa soţie neglijată, biata de ea; Jenny era întotdeauna micuţă când cerşea compătimirea oamenilor, se micşora pe dată, din simplă compătimire de sine. Se plângea că nu-i vin musafiri, că nu are prieteni, căuta să-şi facă o societate în jur, o cultiva chiar pe doamna Plânsa, care bineînţeles îi vizita, întrucât venea să le încaseze chiria. Toate au mers bine până ce doamna Plânsa a luat-o pe Jenny la o întrunire, de la care fata s-a întors foarte amuzată. David n-a pu-tut să afle de la ea exact ce s-a întâmplat, în afară doar de faptul că toată povestea a fost teribil de mitocănească.

Ca o ultimă resursă, Jenny se adresă propriei ei familii, închipuindu-şi că ar fi-foarte plăcut să cheme pe cineva să stea la ei. Dar pe cine? Nu pe mama de data asta, mama se îngrăşase şi era foarte greoaie, pentru că zăcea mereu pe scaun, parcă ar fi fost un sac cu lest. Phyllis şi Clarry nu puteau să vină, căci amândouă lucrau acum la magazinul Slattery şi nu puteau să-şi lase slujba. Nici tata nu putea să vină, şi chiar dacă ar fi putut, nu ar fi consimţit, pentru că era veşnic ocupat cu porumbeii; într-o bună zi, tata o să se prefacă şi el într-ua porumbel!

Mai rămânea Sally. Sally nu era angajată la magazinul de mode.

Sally avusese un debut promiţător lucrând la centrala telefonică din Tynecastâe, şi totul ar fi putut să fie perfect pentru ea dacă ar fi rămas telefonistă. Era o muncă foarte curată şi elegantă la centrala din Tynecastâe, cu o mulţime de avantaje. Din nefericire, tata nis-şi scosese nici acum din mintea lui de netot ideea fixă că Sally are talent de actriţă. Mereu o ducea la music-hall-un, îi dădea ghes să le maimuţărească pe fetele de la revistă. O trimitea să se producă în public să danseze step şi în general să se dea în spectacol. Şi de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns o convinsese pe Sally să participe la un concurs liber pentru amatori, ţinut într-o sâmbăta seară la teatrul Empire. Concursurile astea pentru amatori erau foarte vulgare şi toţi mitocanii participau la ele.

Oricât de neplăcut era, Sally a câştigat acest concurs. Nu numai că a luat premiul întâi, dar a făcut praf tot publicul prost care umplea sâmbăta seara galeria. Aşadar, direcţia teatrului a trebuit să-idea un angajament pentru toată săptămâna următoare. La sfârşitul acelei săptămâni, Sally a primit o ofertă pentru nu turneu de şase sâptamâni în nordul ţării, cu trupa Payne-Gould.

De ce, vai, de ce, se-ntreba Jenny cu tristeţe de ce fusese aşa de proastă Sally să primească această ofertă, renunţând la eleganta centrală telefonică, cu toate avantajele ei, pentru turneul acela de o lună şi jumătate? Şi turneul, bineînţeles se dovedise un dezastru pentru Sally. Cu asta îşi încheiase cariera. •

De patru luni, Sally nu mai avea slujbă. Nici turneu, nici oferte, nici un angajament. Nimic. Cât despre centrala telefonică, nici vorbă măcar să se mai uite la Sally după toate astea. Păcat! Centrala telefonică era o instituţie elegantă şi nu te reprimea, odată ce se cheamă că i-ai trădat. „Da, oftă Jenny, tare mă tem că biata Sally şi-a semnat singură condamnarea!”

Pe de altă parte, ar fi fost totuşi drăguţ s-o cheme pe Sally să stea cu ea. Şi nu numai un lucru drăguţ, dar şi un act de bunăvoinţă faţă de fetişcana asta nenorocită. Poate că îndărătul bunăvoinţei ei de soră, în mintea lui Jenny mijise gândul încântător că va putea să joace rolul de protectoare. Aşa era Jenny: în orice împrejurări îi plăcea să scoată altora ochii.

Sally veni la Sleescale pe la mijlocul lui noiembrie, fiind primită cu o încântare fără margini de către soră-sa. Jenny era fericită. O strânse la piept pe scumpa de Sally, şi din gură nu-i ieşeau decât exclamaţii ca „Vai, ce bine!” sau „O să petrecem ca pe vremuri!”, îi făcea tot felul de mici confidenţe, hohotea de râs îi arăta mobila nouă din dormitorul pentru musafiri, alerga mereu sus aducându-i apă fierbinte şi prosoape curate, după care, foarte veselă, încerca pălăria lui Sally, să vadă cum îi sta.

— Vai, dragă, dar e pur şi simplu formidabil!

David era şi el încântat: de multă vreme n-o mai văzuse pe Jenny aşa de fericită sau emoţionată.

Dar încântarea dispăru ridicol de repede, alergările până sus pe scări deveniră o plictiseală şi o osteneală, hohotele de râs încetară, şi toată frumoasa noutate pe care o aducea scumpa de Sally se topi şi se volatiliza.

— Ştii, David, s-a schimbat foarte mult, îi spuse Jenny cu tristeţe după o săptămână. Nu mai e câtuşi de puţin fata de pe vremuri, măcar că, trebuie să recunosc, eu niciodată n-am considerat-o cine ştie ce…

David n-o găsea pe Sally schimbată, afară doar de faptul că părea niţel mai aşezată, lucru care era de altfel în avantajul ei. Poate că efuziunile lui Jenny o făceau să pară aşa de potolită. Poate că pe Sally o tempera şi gândul că e un om sfârşit. Îşi pierduse impertinenţa.

Ochii ei erau gânditori, dar altfel decât înainte. Căuta să fie de folos gazdelor, făcând diverse treburi prin casă şi comisioane în afară. Nu cerea de la nimeni s-o distreze, şi toate aranjamentele şi ostentaţia lui Jenny o făceau doar să se închidă mai mult în ea însăşi. De vreo două ori, când se afla în bucătărie cocoţată pe masa simplă de brad şi legănându-şi picioarele în faţa focului din vatră, acceptase, după cum se exprima Jenny, „să mai iasă din găoacea ei”. Atunci trăncănea fără oprire, povestindu-le foarte sincer şi vesel întâmplările prin care trecuse în turneul cu trupa Payne-Gould, sporovăind despre gazde şi proprietărese, despre directorii de teatru, despre vestiarele „mâncate de molii”, despre lipsa ei de experienţă, despre greşelile şi tracul ei. Nu-şi dădea aere. Cunoştea destul de bine oamenii, dar acum ajunsese să se cunoască încă şi mai bine pe ea. Cea mai tare poveste a ei o dezavantaja teribil: cum îi făcuseră vânt la Shiphead – lui Jenny îi plăcea grozav istoria asta – iar Sally descria scena cu veselie, fără pic de amărăciune, în general nu părea să se sinchisească de multe. Nu se pieptăna niciodată cu grijă, nu-şi bătea capul să-şi aleagă săpunul, se spăla întotdeauna cu apă rece pe faţă, avea foarte puţine rochii şi, spre deosebire de Jenny, care tot timpul le mai potrivea, le împrospăta şi le călca, păstrându-le cât mai bine cu putinţă, Sally nu dădea îmbrăcăminţii nici o atenţie. Avea un singur taior, de tweed maron, şi îl purta aproape tot timpul după cum spunea Jenny, nu mai ieşea din haina asta. Metoda lui Sally era să cumpere o haină şi s-o poarte până se uza, după care cumpăra alta.

N-avea îmbrăcăminte bună, n-avea pălării pentru vizitele de duminică şi nici lenjerie de corp adorabilă şi luxoasă. Purta chiloţi simpli de serj şi pantofi fără toc. Era scundă şi bondoacă. N-avea nimic atrăgător ca fizic.

David -se bucura foarte mult de prezenţa lui Sally, deşi agresivitatea crescândă a lui Jenny începuse să-l neliniştească din nou.

Într-o seară însă, la întâi decembrie, când se întoarse de la şcoală, fu întâmpinat de Jenny cu însufleţirea de pe vremuri.

— Nici n-ai să ghiceşti cine e la Sleescale? Îl întrebă ea zâmbitoare.

Sally, pregătind masa pentru ceaiul lui David, spuse cu tristeţe:

— Bufalo Bill.

— Taci, i-o reteză Jenny. Ce, numai aşa,pentru că întâmplător ţie nu-ţi place, domnişoară Obrăznicescu? Dar zău, David, nici n-ai putea să-ţi închipui. N-ai să ghiceşti niciodată. Joe!

— Joe?! Repetă David. Joe Gowlan?

— Îhî, încuviinţă Jenny veselă. Şi să vezi, Doamne, ce bine arată! Era să cad jos când l-am întâlnit pe Church Street. Bineînţeles nu era să-i arăt eu cărl recunosc, nu fac eu una ca asta. Mai ales că ultima dată când l-am văzut n-a fost chiar aşa o bucurie. Dar a venit el la mine şi a început să-mi vorbească foarte drăguţ. A făcut mari progrese.

Sally se uită la soră-sa.

— Îi dăm friptură rece lui David la ceai? Întrebă ea.

— Nu, nu, spuse Jenny absentă, numai un ceai simplu; păstrăm friptura pentru cină. I-am spus şi lui Joe sa treacă pe la noi. Ştiam, David, că tu ţii să-l vezi.

— Da, sigur.

— Nu că şi eu aş fi chiar aşa doritoare să-l văd, dar m-am gândit că mi-ar face plăcere să-i arăt domnului Joe Gowlan că nu e singurul care s-a descurcat în viaţă. Crede-mă, cu serviciul meu de porţelan albastru şi cu mileurile, şi cu friptura rece şi cu mazărea rămasă de la prânz, pe care o s-o încălzesc, am să-i arăt domnului Joe… Păcat că nu mai avem puţin cod de ieri, că aş fi putut să folosesc şi tacâmurile de peşte. Dar n-are importanţă, am să împrumut cuţitul mare de friptură de la doamna Plânsa şi pot să te asigur că are să fie o demonstraţie de toată frumuseţea.

— De ce nu angajezi şi un majordom, dacă e vorba pe-aşa întrebă Sally, fără răutate.

Jenny se făcu roşie ca focul. Expresia de plăcere de pe faţa ei se stinse. Se năpusti asupra lui Sally cu un potop de vorbe:

— Eşti o obrăznicătură nerecunoscătoare, asta eşti! Ca să vii să-mi trânteşti mie asemenea vorbe. Eu cred că m-am purtat destul de frumos şi cu tine, la urma urmelor. Auzi, dom'le, să stea acolo şi să mă critice pentru că am poftit un gentleman la cină, în propria mea casă! Închipuie-ţi obrăznicie! Şi asta după toate câte le-am făcut pentru tine! Dacă nu-ţi place, n-ai decât să te cari acasă, scumpă doamnă! /

— Chiar aşa am să fac dacă doreşti, îi răspunse Sally, şi ieşi să-i ducă ceaiul lui David.

Joe sosi pe la ora şapte. Era îmbrăcat cu costumul lui' marodeschis, cu lanţul de ceas atârnându-i de vestă, iar pe cap purta gambeta, atât de impresionantă. Avea un aer de simplitate deosebit de amabilă. Nu vorbea prea tare, nu se lăuda, nu era zgomotos, n-avea nimic din trăsăturile de care ar fi putut să se teamâtjavid.

Intr-adevăr, Joe se văzuse silit să se întoarcă acasă, şi – măcar că era greu de presupus aşa ceva despre el – totuşi arăta puţin abătut.

Chiar puţin mai mult. Adevărul era că Joe tot n-avea slujbă, îl bătea gândul să se întoarcă la fabrica Millington; la urma urmei, rsu-i promisese Stanley Millington să-i dea o mână de ajutor, ce Dumnezeu?! Da, ar fi putut să se ducă iar la deşteptul ala. Dar nu chiar acum, nu era momentul potrivit. Mai era ceva, care-i stătea pe creier şi-l supăra. Joe era neliniştit de starea sănătăţii lui, neliniştit dintr-un anumit punct de vedere Doamne, ce idiot fusese! Te pomeneşti că se pricopsise cu ceva, dar poate că de fapt nu era nimic.

Rezultatul cel mai de seamă pe care-l avea această nesiguranţă trupească şi sufletească a lui Joe era că-i dădea un aer de virtute spăşită şi supusă, îl transforma într-un om care s-a întors în cele din urmă să-şi vadă bătrânul tată şi care ascundea cu modestie evidentul succes pe care-l avusese în viaţă. Şi era aşa de încântat să-l revadă pe David, aşa de mişcat că-l reîntâlneşte pe „vechiul camarad”! Era de-a dreptul înduioşător.

Faţă de Jenny, Joe se purta umil, cuminte, cu aerul că-şi cere scuze, îi lăudă serviciul de porţelan, mileurile, rochiţa, delicatesele.

Mâncă destul de mult pentru un om prosper, deprins cu feluri mult mai bune decât friptura rece cu mazăre.

Se arăta încântat – vai, ce încântat!

— De progresul social al lui Jenny…

— Să fiu al dracului, repeta el într-una, dar ştiu că aicea e de-o mie de ori mai bine decât în Scottswood Road!

Joe se mai şlefuise. Nu mai umbla cu cuţitul după câte-un bob de mazăre rătăcit. Le servea el pe reprezentantele sexului slab. Era mai frumos ca oricând şi vorbea pe un ton aproape reverenţios.

Prezenţa lui era ca un balsam pentru Jenny, care încet-încet îşi pierdu poza rigidă de cucoană cu maniere alese şi începu să vorbească mai plăcut, puţin cochetă, pe alocuri condescendentă şi în general comunicativă, ca o doamnă cu adevărat fină.

Asta nu înseamnă că Joe a vorbit prea mult cu Jenny. Aş de unde?! Era limpede că Joe nu mai avea timp acuma să se ocupe de „muieri”. Atenţia pe care i-o acorda lui Jenny era pur şi simplu de domeniul prieteniei şi al politeţii. CU despre Sally, la ea nici nu se uita. Joe se ocupa numai de David. Era plin de curiozitate, de interes şi de admiraţie. I se părea un lucru foarte important că David îşi ia licenţa în. Litere peste două săptămâni. Week-end-urile acelea de studiu, împreună cu Carmichael, au fost fără doar şi poate o idee genială. Parcă nu fusese Davey, vechiul prieten al lui Joe, întotdeauna plin de idei geniale? Joe şi cu David statură de vorbă o mulţime, după cină, iar Jenny tot intra şi ieşea mereu, fredonând agreabil câte-un crâmpei de melodie şi întrebându-i din când în când foarte graţios daca se simt bine. Sally spăla vasele în bucătăria auxiliară, cu o vehemenţă oarecum reţinută.

— Mi-a părut tare bine că te-am revăzut, spuse ca încheiere David când Joe se ridică să plece.

— Nu mai puţin şi mie, şefule, îi replică Joe. Crede-mă că-s sincer. Sper să mai rămân o săptămână, două pe-aici, aşa că ar trebui să ne vedem mai des. Acuma condu-mă şi tu doi paşi. Hai, vino puţin cu mine, nu e târziu. Apropo! Se opri Joe o clipă, jucându-se cu lanţul de la ceas şi însoţindu-şi cuvintele cu o privire candidă, uşor amuzată.

Era să uit, Davey, dar azi după amiază m-a curăţat tata de bani, i-am dat tot ce-am avut, o sumă barosană. Nu ştiu nici eu ce mi-a venit, dar, probabil de bucurie că l-am revăzut, m-a apucat generozitatea.

N-ai putea să mă împrumuţi cu vreo două lire – până mai primesc alţi bani de la bancă? Doar aşa, vreo dou§ lire acolo.

— Două… Lire? David se uită uluit la Joe, cu gura căscată.

— Ei nu, atunci lasă! Lui Joe îi pieri zâmbetul de pe buze. Arăta ca un om jignit, rănit drept în inimă; faţa lui strălucitoare era acum întunecată de ofensa adusă „camaraderiei” şi generozităţii. Ei, nu-i nimic, dacă nu vrei… Nu-i mare lucru pentru mine… Le pot găsi uşor în altă parte.

— Vai, Joe…

Înfăţişarea jignită a lui Joe era un pumnal înfipt în inima lui David, care se simţi deodată groaznic de meschin. Avea vreo zece lire puse la păstrare, în scrinul din dormitor. Bani economisiţi cu destulă greutate pentru cheltuielile legate de examen. Deodată, se hotărî:

— Vai, dar desigur că-ţi împrumut. Stai aşa…

Se repezi până sus, luă trei lire din dulap, se întoarse şi i le oferi lui Joe.

— Să trăieşti, Davey! Din fericire, lui Joe îi reveni pe dată încrederea în umanitate. Strălucea de mulţumire. Eram eu sigur că ai să-l îndatorezi pe un. Vechi camarad! Ştii, numai până la sfârşitul săptămânii.

Mergând împreună pe stradă, Joe îşi puse pălăria o idee mai pe ceafă. Când îşi luă rămas bun de la Davey, avu aerul că-l binecuvântează.

David o porni pe Cowpen Street. Avusese de gând să se ducă în seara aceea să stea de vorbă cu taică-su. Dar acum era aproape zece.

Joe îl ţinuse mai mult decât se aşteptase, şi Martha se cam încrunta la el dacă venea târziu, ca şi cum o vizită la asemenea oră ar fi fost o insultă pentru ea. O porni pe Freehold Street, când deodată U zări prin întuneric pe frate-su Hughie. Alerga cât îl ţineau picioarele, în pantaloni scurţi şi maiou. David îl strigă:

— Hughie, Hughie!

Trebui să strige cât mai repede, pentru că Hughie era foarte iute de picior.

Hughie se opri şi traversă spre el. Deşi alergase trei mile, respira fără cea mai mică dificultate. Avea o condiţie fizică excelentă, Când îl văzu pe David, scoase un chiot şi se atârnă de gâtul lui.

— Ce faci, Davey, hoţule?!

David căută să se degajeze.

— Stai, Hughie, ai înnebunit?

De data asta Hughie era incapabil să se stăpânească.

— S-a făcut, Davey, în sfârşit, s-a făcut! Ştiai? Am primit azi după amiază scrisoarea. Tocmai când ieşeam din mină am primit-o.

M-au chemat, David! Zău dacă nu-i o minune!

— Cine, mă? Unde te-au chemat? Întrebă David, care nu-nţeâegea nimic.

Niciodată nu-l mai văzuse pe Hughie în halul ăsta. Dacă n-ar fi ştiut cu cine are de-a face, ar fi jurat că e beat.

Hughie cel tăcut din fire era într-adevăr beaî, dar beat de fericire.

— M-au chemat să joc în echipa din Tynecastie! Ce zici de chestia asta? Fără ca eu să am habar, ei au asistat la meciul de duminica trecută… În care am înscris trei goluri… Trei goluri am marcat, măi David… Acuma am fost chemat să joc înffrun meci de probă cu rezervele la St. James' Park, de simbătă într-b săptămână.

O, Doamne, ce bucurie! Dacă mă descurc, mă angajează. Mă angajează în echipa United. Auzi tu? United!

Vocea lui Hughie se sparse pe undeva, pe culmiie delirului.

David înţelese: iată, în sfârşit, se împlinise visul de demult al lui Hughie, visul care părea irealizabil, după care tânjise atita, impunându-şi o viaţă de ascet, apărându-se cu o ' «latoşă de oţel împotriva privirilor ispititoare care atât de des caut m să-i pătrundă în ochi, sâmbăta seara pe Lamb Street. Deodată David simţi un potop de adevărată fericire, îi întinse mâna şi-l felicita.

— Îmi pare grozav de bine, Hughie!

Cuvintele lui i se părură comice, cu totul nepotrivite pentru a exprima bucuria adevărată pe care o simţea.

— De luni de zile erau cu ochii pe mine. Nu ţi-am spus eu? Nici nu mai ştiu ce vorbesc, dar de un lucru poţi să fii sigur: sâmbăta ailaltă am să joc un meci cum n-am jucat în viaţa mea. O, Davey, e minunat!

Ultimele vorbe, rostite ca în extaz, avură darul de a-l readuce pe Hughie cu picioarele pe pământ. Se îmbujora la faţă şi se uită pe furiş la David. Îi spuse: Astă-seară sunt o gâscă sentimentală. Din cauza emoţiei. Se opri: Ai să vii la meci, nu, Davey?

— Sigur, Hughie! Am să fiu acolo şi am să fac o galerie să-i asurzesc pe toţi.

Hughie zâmbi; dar, ca întotdeauna, fără încredere.

— Vine şi Sammy. Zice că dacă nu marchez şase goluri îmi suceşte gâtul! Hughie se legănă un timp pe călcâie, ţinându-şi echilibrul în stilul lui obişnuit, şi apoi spuse: Trebuie să am grijă să nu răcesc. Acum nu vreau să risc nimic. Noapte bună, Davey!

— Noapte bună, Hughie!

Băiatul se îndepărtă în fugă şi dispăru în bezna nopţii.

David se întoarse acasă, cu inima plină de căldură şi încjntare.

Descuie uşa şi o găsi pe Sally singură. Stătea pe un scaun lângă foc, ghemuită turceşte, şi cu buzele lăsate tare în jos. Părea foarte mică şi tăcută. Pe David îl miră tristeţea ei, mai ales după entuziasmul lui Hughie.

— Unde-i Jenny? Întrebă el.

— S-a culcat.

— O, făcu David dezamăgit.

Se întorsese acasă cu gândul să-i povestească lui Jenny despre Hughie. Apoi, zâmbetul îi reveni şi-i povesti lui Sally.

Aşa cum şedea ghemuită, fata îl studia atentă, cu faţa ascunsă în căuşul palmelor.

— Nu e grozav? Încheie David. Ştii, nu-i atât ceea ce a obţinut…

Cât faptul că a obţinut… Faptul că a obţinut lucrul la care ţinea cel mai mult.

Sally oftă. Întâi tăcu, apoi spuse:

— Da, e foarte plăcut să izbuteşti în ceea ce ţi-ai pus în gând.

David se uită la ea.

— Dar ce ţi s-a întâmplat?

— Nimic.

— După înfăţişarea ta, e greu de crezut că nu s-a întâmplat nimic. Pari foarte necăjită.

— Mă rog, spuse ea încet, realitatea este că am fost o proastă.

M-am certat cu Jenny, chiar înainte de a veni tu.

David întoarse repede capul.

— Râmi pare. Rău.

— Nu trebuie să-ţi pară. Nu e prima ceartă şi mă tem că se pregătea de foarte multă vreme. N-ar fi trebuit să-ţi spun. Ar fi trebuit să am o purtare mai nobilă şi mâine la plecare să-mi ascund supărarea sub un zâmbet de politeţe şi abnegaţie.

— Dar ce, pleci mâine?

— Da, plec. E timpul să mă întorc la Alf. E un om care nu-şi găseşte locul în casă şi miroase a porumbei, şi totuşi mi-e foarte drag.

— Tare aş vrea să înţeleg pricina supărării!

— Tare-mi pare bine că n-o înţelegi! Îi răspunse Sally.

David o privi într-o doară.

— Îmi pare rău că pleci în felul ăsta. Te rog nu pleca.

— N-am încotro, îi spuse Sally. Nu mi-am adus rufărie de schimb.

Fata râse scurt, dar într-6 clipă râsul i se topi în plâns.

David nu ştia ce să înţeleagă din toate astea.

Deodată, Sally se opri din plâns şi-i spuse:

— N-are nici o importanţă, M-am cam scrântit de când nu mai sunt vedetă. N-am nevoie de compătimire. Mai bine să fii o „fostă”

Decât cineva care n-a fost niciodată. Sunt foarte veselă şi cred că acum am să mă duc la culcare.

— Dar îmi pare rău, Sally.

— Taci din gură. Ar fi timpul să încetezi să-ţi mai pară rău pentru alţi oameni şi să începi în schimb să-ţi pară rău pentru tine.

— Dar de ce naiba trebuie să-mi pară rău pentru mine?

— Nu, de nimic. Sally se ridică. E prea târziu ca să fim sentimentali. Am să-ţi spun mâine dimineaţă.

Şi, brusc, îi ură noapte bună şi se duse la culcare.

A doua zi dimineaţă n-o văzu. Se sculase devreme şi plecase cu trenul de ora şapte.

Toată ziua aceea, David se frământă din pricina lui Sally. Era îngrijorat, şi când se întoarse de la şcoală discută cu Jenny.

Jenny râse uşurel, mulţumită ca de obicei.

— E geloasă, dragul meu, geloasă la culme.

J David se trase înapoi, dezgustat.

— Nu se poate! Sunt convins că nu e vorba de aşa ceva.

Jenny dădu din cap cu indulgenţă.

— De mult pusese ochii pe tine. Încă de pe vremuri, când veneai în Scottswood Road. Era turbată când vedea că eşti nebun după mine.

Şi acuma e şi mai turbată. Jenny se opri zâmbindu-i. Mai eşti încă nebun după mine. Nu, David?

David îi aruncă o privire ciudată, neobişnuit de aspră.

— Da, te iubesc, Jenny. Ştiu că eşti plină de defecte, aşa cum sunt şi eu. Uneori spui şi faci lucruri pe care nu le pot suferi. Uneori mă scoţi pur şi simplu din sărite. Şi totuşi, nu mă pot stăpâni să nu te iubesc.

Jenny nu făcu nici o încercare de a-l înţelege, ci luă sensul general al vorbelor lui drept un compliment.

— Tare mai eşti sucit! Îi spuse ea cu cochetărie, şi se întoarse la romanul pe care-l citea.

David nu obişnuia să-şi analizeze sentimentele lui pentru Jenny. Le accepta pur şi simplu aşa cum erau.

Cu toate acestea, în vinerea următoare se intimplă ceva care îl tulbură neobişnuit de mult.

De obicei nu pleca de la şcoală înainte de ora patru. Dar în ziua aceea Strother veni la ora trei să-i „preia” clasa. Strother avea obiceiul să preia o clasă o dată pe săptămână, într-o anumită zi şi la o anumită oră, ca să stabilească progresele înregistrate de elevi şi să facă anumite comentarii foarte împungătoare şi foarte apăsate în prezenţa profesorului însuşi, în ultima vreme, Strother fusese mai amabil cu David, ştiindu-l că trudeşte atâta pentru licenţă; în ziua -cec^ ii spuse lapidar, însă nu fără bunăvoinţă, că poate să se ducă acasă.

David plecă. Mai întâî trecu pe la Hans Messuer, să se tundă, în timp ce-l tundea Hans, un mieluşel zâmbăreţ şi grăsuţ, cu mustaţa răsucită ca a Kaiserului, David schimbă două vorbe cu Swee, care tocmai ieşise din mină şi se rădea în odăiţa din spate. Conversaţia cu Swee era veselă şi lipsită de orice importanţă. Swee era întotdeauna vesel şi întotdeauna vorbea lucruri lipsite de importanţă. Avea darul de a se putea bărbieri în timp ce discuta vesel lucruri lipsite de importanţă şi fără să se taie vreodată. Flecăreala cu Swee îi făcu multă plăcere lui David, dafnu dură decât o jumătate de oră. Ajunse acasă la trei şi jumătate în loc de patru şi un sfert. Când urca pe ulicioară, îndărătul dunelor, îl văzu pe Joe Gowlan ieşind din casa lui.

David se opri. Se opri incapabil să mai facă un pas! De când îi împrumutase banii, nu mai dăduse ochii cu Joe; avu o senzaţie ciudată văzându-l pe Joe că iese din casa lor aşa cum ar fi ieşit din propria lui casă. Senzaţia era aceea a unui om profund stânjenit, cu atât mai mult cu cât Joe la rândul lui părea un om profund stinjenit.

— Am crezut că mi-am lăsat bastonul la voi, deunăzi, îi explică Joe, privind încurcat în toate părţile, dar evitând să se uite la David.

— Joe, dar tu n-aveai baston.

Joe râse, uitându-se în sus şi-n jos pe uliţă. Poate socotea că o să dea cu ochii de baston.

— Ba da, am avut… Un băţ de bambus… Îl port întotdeauna cu mine, dar sa fiu al naibii dacă nu l-am pierdut pe undeva!

Doar atât; apoi Joe făcu un semn din cap, zâmbi şi se grăbi să plece; se grăbi să scape.

David urcă poteca şi intră, în casă, gânditor.

— Jenny, întrebă el, ce-a dorit Joe?

— Joe?!

Jenny îi aruncă fulgerător o privire, şi tot atât de fulgerător se înroşi.

— L-am întâlnit chiar acum… Ieşea de la noi.

Jenny stătea ţeapănă în mijlocul odăii, pierdută, incapabilă să scoată o vorbă. Apoi făcu o scenă de mânie.

— N*am ce să-ţi fac dacă l-ai întâlnit. Nu sunt paznicul lui. A trecut pe-aici o clipă. Ce te uiţi aşa la mine?

— Doar aşa, spuse el întorcându-se.

De ce oare nu-i spusese Jenny nimic despre baston?

— Doar aşa, adică cum? Insistă ea cu violenţă.

David privi pe fereastră. De ce venise Joe tocmai atunci cârid se ştia că David trebuie să fie la şcoală? De ce? Deodată, îi veni în minte o explicaţie. Se gândi la toate – la momentul neobişnuit al vizitei lui Joe, la jena lui, la graba de a pleca. Joe împrumutase trei lire de la el şi n-avea de unde i le da înapoi!

Înseninându-se la faţă, David se-ntoarse către Jenny.

— Joe a venit după baston, nu?

— Da! Strigă ea isteric, şi se aruncă în braţele lui. Bineînţeles!

Dar tu ce-ai crezut? Altfel, de ce-ar fi venit?

David o mângâie, îşi plimbă mâna prin părul ei moale şi frumos.

— Lartă-mă, Jenny iubito, dar, ştii, am avut o senzaţie extrem de ciudată când l-am văzut ieşind din casa mea de parcă ar fi fost el proprietarul.

— Vai, David, plinse ea, dar cum poţi să spui un asemenea lucru?

Dar parcă ce spusese? Zâmbi şi-şi atinse buzele de gâtul ei alb şi catifelat.

— Nu eşti supărat pe mine, nu? I se adresă ea rugătoare.

Dar de ce-ar fi trebuit să fie supărat pe ea?

— Aş cum îţi închipui aşa ceva, iubito?

Liniştită acum, îşi ridică spre el ochii limpezi, care înotau în lacrimi, îl sărută. Toată seara aceea se purtă foarte dulce cu el, cum nu se poate mai dulce. Ba, chiar, în dimineaţa următoare, sâmbătă, se sculă şi ea devreme, ca să-i pregătească ceaiul. Iar după amiază, când îl conduse la poartă şi el încalecă pe bicicletă ca să se ducă să-nveţe la Carmichael până a doua zi seara, Jenny se lipi de el, mai-mai să nu-l lase să plece.

Până la urmă îl lăsă totuşi să plece, după o ultimă „îmbrăţişare virilă”, cum o numi ea. Apoi Jenny intră în casă, fredonând încetişor o melodie, încântată că David o iubeşte, încântată de ea însăşi, încântată de ziua şi jumătate de plăcută libertate pe care o avea înainte.

Bineînţeles, n-avea să-l lase pe Joe să vină în seara aceea la cină.

Vai de mine, dar nici nu se putea gândi la aşa ceva. Auzi, domnule, ce neobrăzare din partea lui Joe să-i propună asemenea lucruri! Cică pentru ca să-şi amintească de vremurile de demult! Ce barbă! Nici măcar nu-şi bătuse capul să-i spună lui David despre obrăznicia lui Joe. O adevărată doamnă nu trebuie să-şi dea osteneala să pomenească asemenea lucru.

În după-amiaza aceea fâcu o plimbare agreabilă prin oraş. În faţa magazinului Murchison se opri, chibzuind parcă, şi în cele din urmă se hotărî – da, bineînţeles, pentru că era un lucru util la casa omului. Intră deci şi comandă cu multă eleganţă o sticlă de vin tic Porto, tonic pentru debili, care să fie trimisă la domiciliu, „dar neapărat azi după amiază, domnule Murchison”. Sigur, ştia că lui David nu-i place, dar în ultima vreme David se arătase teribil de neînţelegător. Şi la urma urmei, el tot era plecat, aşa că nici n-ar fi avut de unde să ştie. Cum era proverbul acela de demult? Ochii văd, inima cere. Bine zis, nu? Zâmbind uşor, Jenny se întoarse acasă, se schimbă, îşi dădu cu parfum pe la urechi, aşa cum scrie în revistele ilustrate pentru doamne elegante, şi se făcu frumoasă. Deşi toate astea erau doar aşa, pentru plăcerea ei.

La ora şapte, Joe sună la uşă. Jenny deschise.

— Vai de mine şi de mine, cum îţi permiţi să vii? Exclamă ea şocată. Cum îţi permiţi să vii, după toate câte ţi le-am spus?

— Ei haide, haide, Jenny, îi spuse Joe linguşitor, nu fi aşa rea cu băiatul!

— Dar ştii că eşti teribil? Dac-ar fi după mine, nici nu te-aş primi înăuntru!

Dar până la urmă îl primi, şi nici nu-l lăsă să plece până târziu.

Era tulburată, cu ţinuta în dezordine şi blinda ca o mieluşea. Chicotea tot timpul. Sticla de Porto, tonic pentru debili, era golită până la ultimul strop.