Capitolul XXII.

A doua zi, duminică şapte decembrie, Jack Reedy, cel mai mare dintre fraţii Reedy, şi cu tovarăşul lui de echipă, Cha Leeming, lucrau în schimb la Băltoacă. Era un schimb suplimentar (se lucrau multe ore suplimentare, ca să se îndeplinească contractul cu societatea P. W.). Robert era şi el în schimb, dar mult mai departe, la capul povârnişului. Avea un abataj foarte prost. Abatajul lui Reedy şi Leeming era bun, cam la o milă şi jumătate de fundul puţului vertical. La ora cinci după masă, munca încetă şi ieşiră cu toţii afară, înainte de a ieşi, Reedy şi cu Leeming lăsară o bucată bună de cărbune în abatajul lor. Era havat pe dedesubt şi stătea acum proeminent, gata să fie doborât a doua zi dimineaţă. Aveau să scoată cel puţin cinci-şase vagonete de cărbune bun şi foarte uşor de tăiat.

Mulţumiţi în sinea lor, Jack Reedy şi cu Cha Leeming se opr|ră la circiuma Bun găsit, să bea un păhărel înainte de a ajunge acasă.

Jack avea ceva bani la el. Măcar că era duminică seara, băură câteva păhărele, şi apoi încă un rând şi încă unul. Jack se înveseli de tot, iar Cha era criţă. Braţ la braţ, urcară, împleticindu-se, povârnişul Teraselor, cântând cât îi ţinea gura.

Se culcară, şi a doua zi dimineaţă niciunul, nici celălalt nu fu în stare să se scoale pentru a se duce la mină. Dar niciunul dintre ei nu aprecie decât mult mai târziu importanţa acestui somn de dimineaţă.

Luni, înainte de a se crăpa de ziuă, la ora trei şi jumătate, Dinning, supraveghetorul sectorului însărcinat cu armarea şi puşcarea, intra în Paradis şi cerceta, ca de obicei, abatajele. Asta era operaţia pe care o făcea înainte de a primi muncitorii din schimbul de,dimineaţă. Cu bastonul în mână, cu capul plecat, Dinning mergea cu răbdare din abataj în abataj, în secţiile Mixen şi Băltoaca. Totul părea satisfăcător, aşa că Dinning se întoarse la cabina lui de la capătul funicularului din sectorul Băltoaca'şi-şi scrise procesul-verbal reglementar.

Apoi oamenii intrară în schimb – optzeci şi şapte de bărbaţi şi optsprezece băieţi, în total o sută cinci persoane. Bob Ogle şi Tally Brown îi strigară lui Dinning în cabina lui:

— Jack şi cu Cha n-au venit la lucru. Probabil că dorm, spuse Bob Ogle.

— Moaşă-sa pe gheaţă! Replică Dinning.

— N-am putea eu şi cu Tally să luăm abatajul lor? Al nostru e împuţit ca dracu.

— Moaşă-sa pe gheaţă! Zise iar Dinning. Mă rog, luaţi-l voi.

Ogle şi cu Brown urcară galeria împreună cu un grup de oameni, printre care se aflau Robert, Hughie, Leeming Boxerul, Harry Brace, Swee Messuer, Tom Reedy, Ned Softley şi Iisus Plânsa.

În urma lor Venea Pat Reedy, fratele mai mic al lui Tom. Avea cincisprezece ani, şi în săptămâna aceea lucra pentru prima dată în fundul minei.

Robert era bine dispus. Se simţea plin de viaţă şi speranţe.

Dormise neîntors, tuşea nu-l mai supăra aşa mult; în ultimele luni, cu un profund sentiment de uşurare, ajunsese la concluzia că teoriile lui în privinţa inundării minei nu erau îndreptăţite. Urcând în întunericul galeriei povârnite, strimtă şi tare joasă – avea doar un metru şi douăzeci înălţime – şi aflată la aproape două sute de metri sub pământ, la peste trei kilometri depărtare de puţul principal, se trezi deodată alături de micul Pat Reedy, mezinul numeroasei familii cu acest nume.

— Ei, Pat, glumi Robert încurajându-l. Ai venit într-un loc foarte drăguţ ca să-ţi petreci vilegiatura.

Îl bătu pe spate şi coborî în adâncitura poreclită Şanţul ajungând pe urmă la îndepărtatul său front de lucru, unde trudea alături.

De Boxerul. Abatajul lui era mult mai puţin umed decât fusese în ultimele săptămâni.

Ogle şi cu Brown rămaseră în abatajul lor, mai în urmă. Găsiră ieşitura de cărbune havată de Jack şi Cha. Începură lucrul, sfredeliră găuri frontale adinei de doi metri şi una laterală, tot atât de adâncă.

La cinci fără un sfert sosi Dinning, care armă dinamita şi puşcă.

Doborâră opt vagonete de cărbune.

Dinning se asigură că toate cartuşele de dinamită au explodat şi că faţa cărbunelui e din nou netedă.

— Moaşă-sa pe gheaţă, băieţi, spuse el încântat, am plesnit-o bine.

Şi cu asta se întoarse la cabina lui, în galeria Băltoacei.

Dar nu trecură nici zece minute, şi Tom Reedy veni după el.

Vorbind grăbit de parcă se băteau calicii la gura lui, Tom îi spuse:

— Ogle zice să vii repede în abatajul lui. Cică iese apa din găurile de puşcare.

Dinning stătu puţin pe gânduri.

— Moaşă-sa pe gheaţă! Ce i s-o mai fi năzărind şi lui?

Tom Reedy se întoarse cu Dinning la abataj. Dinning se uită la faţatărbunelui, o examina cu atenţie. Găsi într-adevăr un firicel de apă carele prelingea din mijlocul peretelui, între două găuri pe care le puşcase. Nu părea să fie vreo presiune îndărătul peretelui. Mirosi apa. Avea un iz puturos, un miros de acid carbonic, care însemna că e pe undeva gaz de mină. Îşi dădu seama că nu e apă curată, de cărbune. Nu-i plăcea de loc situaţia.

— Moaşă-sa pe gheaţă, băieţi, zise Dinning neliniştit. Aţi dat de apă. Ar fi bine să încercaţi să mai scoateţi din ea.

Ogle, Brown şi Tom Reedy începură să canalizeze apa, încercând să-i dea drumul prin pereţii de pe partea de jos a galeriei de evacuare a cărbunelui, în momentul acela se apropie Geordie Dinning, băiatul lui Dinning, care încărca şi el vagoane împreună cu Tom Reedy, în aceeaşi echipă.

— Vino-ncoace, Geordie! Strigă Dinning.

Deşi Dinning înjura de obicei, fără să supere pe nimeni şi fără să-şi dea măcar seama de acest lucru, totuşi, oricât de ciudat s-ar părea, în faţa băiatului întotdeauna se abţinea.

Dinning îl luă pe băiat cu el la cabină, în timp ce se grăbea Intr-acolo, se gândi să dea telefon la centrală. Dar telefonul era ceva mai departe, şi pe urmă, era atât de devreme, încât se temea că Hudspeth n-a ajuns încă la administraţie. Şi de fapt Dinning nici nu avea cap destul de bun ca să se gândească prea mult. Odată ajuns în cabină, îşi scoase ciotul de creion chimic şi scrise două bileţele.

Munci din greu la scrisul lor, umezind din când în când creionul pe limbă. Iată ce scrise în primul bilet: „Domnului William Hudspeth, ajutor de administrator, stimate domnule, în abatajul nr. 6 de la Băltoacă a ţâşnit apă printr-o gaură de puşcare şi s-a înălţat până aproape de genunchi în galeria înclinată şi curge mereu şi se varsă atât de mult pe galena de transport că pompele nu pot f ace faţă. Ar fi bine să veniţi în subteran şi să vedeţi şi mă găsiţi la cabina funicularului de la Paradis sau dacă nu atunci la platforma nr. 2 din sectorul Mixen. P. S. E mare primejdie de inundaţie. Al dumneavoastră H. Dinning.”

Iată ce a scris Dinning în al doilea bilet:

RApa a năvălit prin abatajul nr. 6 din sectorul Băltoaca. Frank, fii bun şi anunţă-ipe ceilalţi oameni din sectorul Paradis că de… Cine ştie?Al tău H. Dinning.”

Dinning se întoarse către fiul lui. Era cam încet din fire, gândea greu şi vorbea greu. De data asta însă, Dinning vorbi mai iute ca de obicei:

— Fugi, Geordie, la Frank Logan, artificierul, şi dă-i biletul ăsta. Apoi ieşi la suprafaţă şi du-te cu biletul ăstălalt până la casa ajutorului de administrator. Fugi, Geordie, fugi, băiete!

Geordie porni cu cele două scrisori. Plecă repede. Când ajunse la încrucişare îl căută pe supraveghetorul de la gura puţului, dar acesta nu era acolo. Apoi auzi o uşoară bubuitură, şi aerul începu să vâjâie. Geordie înţelese că asta înseamnă că s-a întâmplat ceva neplăcut la Băltoacă. Vru să iasă la suprafaţă, dar nu uită ce-i spusese taică-su să facă şi, pryis între aceste două gânduri contrarii, îşi pierdu capul şi începu să urce pe mijlocul galeriei centrale a sectorului Paradis.

În timp ce Geordie Dinning urca, deodată ţâşni din întuneric un şir de patru vagonete încărcate, care fugeau pe şine, fără stăpân.

Yagonetele porniseră la vale singure, de undeva de sus. Geordie scoase un strigăt. Sări într-o parte, dar cu o Mntură de secundă prea târziu. Vagonetele îl izbiră, îl aruncară dintr-o zvâcnitură la douăzeci de metri înainte, îl trântiră la pământ, trecură peste el şi-i lăsară trupul mutilat în mijlocul galeriei… Apoi se rostogoliră mai departe pe şine, cu un zgomot infernal.

După plecarea fiului său, Dinning rămase câteva clipe locului, mulţumit că şi-a făcut datoria. Apoi auzi o bubuitură puternică, aceeaşi pe care o prinse şi Geordie, numai că el, aflându-se mai aproape, o auzi mai puternică, aproape ca o explozie, împietrit, Dinning rămase aşa, cu gura-căscată. Se aşteptase el la ceva rău, dar în nici un caz la ceva aşa de grav şi aşa de brusc, îşi dădu seama că e o năvală a apelor, în mod instinctiv, se repezi către Băltoacă, dar nu apucă să facă mai mult de zece paşi, şi văzu apa năvălind către el.

Talazul era înalt până la tavan şi venea într-un vălmăşag tumultuos şi impetuos. Apa purta trupurile lui Ogle, Brown şi ale altor zece muncitori. Gazele împinse înainte de curentul de apă îi stinseră lampa, în cursul celor două secunde cât rămase în bezna zgomotoasă ca o furtună, aştepţând năvala apelor, Dinning se gândi: „Moaşăsa pe gheaţă, bine că l-am expediat măcar pe Geordie afară din mină!”

Dar Geordie îşi întâlnise moartea. Apoi apele îl smulseră şi pe Dinning. Se zbătu, se luptă, încercă să înoate. Zadarnic. După înecul lui, numărul cadavrelor purtate de ape în adâncul inundat al sectorului Băltoaca se ridică la paisprezece.

Frank Logan, artificierul din sectorul Paradis, nu primi biletul lui Dinning, biletul care zăcea în întuneric, stropit cu sânge, ţinut strâns în mâna lui Geordie, retezată de vagonete şi aruncată departe de trupul băiatului. Dar Frank auzi şi el bubuitura, e drept mai slab, întrucât se afla la oarecare distanţă. Peste un minut văzu apa năvălind pe galeria înclinată într-un val înalt până la genunchi, înţelese şi fără să mai primească biletul că apa a străpuns peretele, în preajma lui lucrau cincisprezece oameni. Pe doi dintre ei îi trimise repede la galeria de aeraj, să-i avertizeze pe muncitorii din orizonturile inferioare ale sectorului Paradis. Pe ceilalţi treisprezece îi îndemnă să fugă repede către puţul vertical al minei, care se afla cxle de vreun kilometru şi jumătate de acolo. El personal rămase locului. Ştia că abatajele din sectorul Băltoaca se află pe orizontul cel mai de jos al Paradisului. Ştia că vor fi primele cuprinse de inundaţie, în consecinţă, începu să alerge în dreapta şi-n stânga, ca să-i avertizeze pe cei optsprezece oameni din aceste abataje. Muncă zadarnică, întrucât cei optsprezece mineri se înecaseră înainte chiar ca el să fi pornit din loc. Cât despre el, Frank Logan, nimeni nu l-a mai văzut vreodată în viaţă.

Cei treisprezece muncitori porniţi spre puţul principal, cei pe care artificierul îi trimisese la suprafaţă, ajunseră la galeria Atlas.

Aci şovăiră şi ţinură sfat la repezeală. Galeria Atlas lega sectorul Paradis de orizontul Globe Coal, adică de filonul superior. Stabiliră că filonul superior are mai puţine şanse să păstreze apa, şi deci ar fi fost mai bine pentru ei să se ferească de primejdii, luând-o de-a lungul filonului Globe Coal, pentru a ajunge la puţul principal. Urcară galeria înclinată către filonul Globe Coal. Acolo se întâlniră cu nişte zidari care lucrau la armarea galeriei principale de transport şi nu aflaseră nimic despre străpungerea peretelui de cărbune până nu-i izbise răbufnirea aerului. Şi zidarii ţineau sfat între ei, un minut vorbeau, apoi un minut stăteau şi trăgeau cu urechea, neliniştiţi, neştiind dacă să iasă la suprafaţă sau să rămână în mină. Acum însă, văzându-i pe mineri, se hotărâră să iasă la suprafaţă. Se alăturară celor treisprezece muncitori care urcau galeria Atlas şi porniră cu toţii împreună pe drumul principal de transport al filonului Globe Coal către puţul vertical.

Trei minute mai târziu, apele năvăliră pe drumul principal de transport din sectorul Paradis, urcară pe galeria Atlas şi începură să se reversele drumul principal din sectorul Globe Coal. Oamenii auziră apele venind şi o luară la fugă. Drumul era bun, destul de înali ca să poţi merge în picioare, şi eu pardoseala bine bătătorită. Muncitorii, dintre care unii erau mai tineri, ştiau să fugă foarte repede.

Unii nu alergaseră niciodată aşa de iute în viaţa lor.

Dar apele erau mai repezi decât ei. Aveau o viteză înspăimântătoare, îi urmăreau cu sălbăticia unor fiare, creşteau înapoia lor, cu repeziciunea şi îndârjirea implacabilă a fluxului mării. Cu un minut înainte nu era nici pic de apă pe galeria sectorului Globe Coal.

Un minut mai târziu, apele îi înghiţiseră pe toţi.

Valul înainta cu furie, ajunse la puţul vertical şi începu să se reverse în cantităţi uriaşe către orizonturile inferioare. Acum apele se întâlniră. Cascada care se prăvălea de pe orizontul Globe Coal se uni cu apa din fundul sectorului Paradis. Se făcu o bulboană, care prinse în vârtej şi înecă la iuţeală pe toţi minerii ce izbutiseră să ajungă la piciorul puţului vertical. După care apa se învolbură înspumată în jurul grajdurilor şi inundă ieslele.

Singurii patru căluţi încă în viaţă – Nigger, Kitty, Warrior şi Ginger – erau legaţi la iesle şi nechezau cu toţii înspăimântaţi.

Warrior izbi cu copitele în valurile de apă şi apoi înnebuni de tot, smucindu-se să scape din iesle, înainte de a-l cuprinde apele, aproape că-şi frânsese gâtul. Ceilalţi trei poney statură însă nemişcaţi, doar nechezând într-una, până-i acoperiră valurile, între timp, apa crescuse în ambele puţuri verticale, acoperind atât sectorul Globe Coal, cit şi sectorul Paradis şi împiedicând accesul de la suprafaţă către abataje.

Catastrofa se produsese brusc, fatal, cu o repeziciune de necrezut Nu trecuse nici un sfert de oră de la momentul izbucnirii apelor, şi optzeci şi nouă de munqitori zăceau morţi – care înecaţi, care zdrobiţi de izbituri, care asfixiaţi din pricina gazelor.

Dar Robert şi cu ortacii lui erau încă în viaţă. Ei se aflau în măruntaiele pământului, undeva la capătul de sus al unei galerii înclinate, şi năvala apelor îi ocolise.

Robert auzise bubuitura în clipa în care se produse, iar după aproape un minut simţise răbufnirea aerului, înţelesese perfect ce s-a intâmplat. În sinea lui îşi spuse: „Doamne, s-a sfirşiî totul!”

• Leeming Boxerul, care se afla în genunchi lângă el, în faţa frontului de atac al cărbunelui, se ridică încetişor în picioare.

— Ai auzit, Robert? Întrebă Leeming uluit.

Instinctiv, îi ceru lui Robert părerea. Acesta îi răspunse repezit:

— Ţine-i pe toţi aici până mă-ntorc. Să nu plece nimeni.

Apoi se lăsă pe vine, ca să iasă din abataj, şi cobori panta până la galeria funicularului din sectorul Băltoaca. Alergă de-a lungul ei, asurzit de zgomotul apelor care năvăleau în galerie.

Merse totuşi înainte, şi apa crescu în jurul lui, trecându-i de glezne, de genunchi, de mijloc, îşi dădu seama că trebuie să fie aproape de Şanţ, gata să se înece. Dar apa îl ridică, şi-l izbi cu capul de tavanul de piatră. Apucându-se cu degetele, înfigându-şi unghiile în tavan, izbind cu picioarele prin apă în toate părţile, izbuti cu greu să se ridice înapoi pe galeria pe care coborise. Când ieşi puţin la larg, se lăsă în picioare, trecu prin apă pe acolo pe unde era mai puţin adâncă, dârdâind de frig. În mintea lui îşi imagină toată scena exact cum se petrecuse, îşi dădu seama că năvala apelor s-a oprit în tavanul Şanţului, umplând cu totul galeria în partea opusă: galeria funicularului era blocată de apă pe o distanţă de vreo cincizeci de metri.

Toate drumurile de ieşire erau inundate până-n tavan, acolo unde traversau Şanţul.

Apa îngheţată îl făcu pe Robert să tuşească. Tuşi aproape un minut, apoi se răsuci pe călcâie şi se întoarse de-a lungul galeriei înclinate. Pe la jumătatea ei se izbi de Pat Reedy, speriat la culme.

— Ce s-a întimplat, şefule? Întrebă el.

— Nimic, Pat, nimic, îi răspunse Robert. Vino cu mine.

Robert şi cu Pat ajunseră în vârful povârnişului, unde îi găsiră pe ceilalţi mineri, strânşi în jurul Boxerului. Erau zece cu totul.

Printre ei – Hughie, Hany Brace, Tom Reedy, Ned Softley, Swee Messuer şi Iisus Plânsa. Îl aşteptau cu toţii pe Robert. Macat că nu aveau de unde să-şi închipuie acest lucru, ei erau singurii supravieţuitori din mina Neptun.

— Noroc, Robert! Îi strigă Boxerul priviodu-l cu multă insistenţă când ajunse la ei.

— Noroc, Boxerule! Îi spuse Robert oprindu-se.

Apoi, când vorbi iar, se strădui să folosească tonul cel mai indiferent cu putinţă, să spună lucrurile cu aerul că totul ar fi în perfectă regulă. Mai întâi se apucă să-şi stoarcă jach6ta. Apoi vorbi:

— Probabil au dat de apă la o puşcare şi a curs niţel pe Şanţ în jos. Dar noi aicea suntem la capul pantei şi nu ne pasă. Trebuie să găsim un alt drum de ieşire la suprafaţă.

Tăcură. Ştiau cu toţii îndeajuns ca să nu mai fie nevoie de comentarii. Totuşi, Tom Reedy întrebă:

— Va să zică nu putem trece prin Şanţ?

Boxerul îl luă în primire cu sălbăticie:

— Ţine-ţi gura, bă capsomane, până te-om ruga noi s-o deschizi iar!

Robert continuă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

— Pornim pe răsuflătoare către sectorul Globe Coal şi p să ieşim la suprafaţă pe acolo.

Ţinându-l pe Pat Reedy în preajma lui, cât mai aproape, Robert îi călăuzi către galeria de aeraj. Îl urmară cu toţii, în afară de Tom Reedy.

Tom era un foarte bun înotător. Se fălea că poate să traverseze Şanţul înot. Dacă trecea dincolo, nu era greu să iasă la larg. Atunci ar putea să aducă în ajutor o echipă de salvare, în felul ăsta i-ar arăta el şi Boxerului dacă-i capsoman sau nu. Tom rămase în urma celorlalţi şi se depărta de ei. Coborî povârnişul, îşi scoase bocancii, trase mult aer în piept şi-şi dădu drumul în apa din şanţ. Izbuti s-o traverseze dintr-o singură respiraţie. Dar lucrul la care nu se aştepta era distanţa de doi kilometri de dincolo de şanţ, plină şi ea de apă.

De partea cealaltă îl prinse volbura apelor. Ieşi într-adevăr la larg, dar peste cinci minute cadavrul lui se rotea. Încetişor în bulboana de la fundul puţului principal.

Robert se târî înainte, conducându-şi echipa prin galeria de aeraj. Ştia că acum trebuie să fie destul de aproape de filonul Globe Coal. Deodată, lampa i se stinse, ca şi cum ar fi suflat cineva uşurel în ea. În aceeaşi clipă îl auzi pe Pat Reedy tuşind, înecându-se, şi apoi îl simţi rămânând ţeapăn lingă el. De data asta nu mai era primejdia apelor, ci a gazului asfixiant.

— Întoarceţi-vă înapoi! Comandă Robert. Toată lumea înapoi!

Echipa făcu cale-ntoarsă. După ce străbătură cei patruzeci de metri până la locul de unde porniseră, îi făcură respiraţie artificială lui Pat Reedy. Aşteptându-l să-şi vină în fire, Robert se gândi rând pe rând la toate, îşi spuse că probabil în fundătura de la capătul orizontului Globe Coal se află vreo câţiva muncitori, într-un târziu, vorbi iar:

— Mai vrea careva să vină încă o dată cu mine, să încercăm să pătrundem în sectorul Globe Coal?

Nu-i răspunse nimeni; toţi minerii ştiau ce-nseamnă gazul de mină, şi adierea pe care o simţiseră îi făcuse să înţeleagă încă şi mai bine ce însemna. Nu era uşor de pătruns în orizontul Globe în aceste împrejurări. Hughie insistă:

— Nu te duce, tată, e plin de gaz'acolo.

Iisus Plânsa nu rostise nici o vorbă până atunci. Dar acum Iisus Plânsa grăi>

— Vin eu cu tine.

Înţelesese că Robert voia să-i salveze pe muncitorii rămaşi în sectorul acela şi care, deşi probabil năuciţi de gazul de mină, se mai aflau poate în viaţă. Iisus Plânsa nu era un viteaz, dar religiozitatea îl îndemna să meargă alături de Robert.

Robert şi cu Plânsa se târâră iarăşi pe galeria de aeraj către Globe Coal. Îşi scoaseră jachetele şi le înfăşurară în jurul capului, deşi asta nu era decât o datină şi de fapt nu ajuta prea mult să te ferească de gazul de mină. Mergeau cât mai jos, cu burta lipită de pământ. Plânsa era cu moartea în suflet. De spaimă, îl apucau din când în când nişte convulsii. Şi totuşi, se ţinea cât putea de tare şi mergea tot înainte, rugându-se într-una.

Gazul de mină era plin de oxid de carbon otrăvitor, împins încoace de năvala apelor, dinspre exploatările părăsite. Părea acum că se ridică şi se răreşte, într-adevăr, se mai subţiase niţel, când Robert şi cu Plânsa pătrunseră în sectorul Globe. Măcar că-i copleşeau greaţa şi somnolenţa, se simţeau încă în stare să înainteze. Dar cu puţin înainte, gazul fusese mult mai gros: găsiră în sector patru mineri sufocaţi. Stăteau într-un mic grup, de parcă s-ar fi uitat unul la altul, în cea mai firească şi mai detaşată atitudine. Arătau foarte bine: gazul le colorase obrajii în roz. Şi mâinile le erau roze: întrucit abia intraseră în schimb, nu erau încă murdare. Judecându-i după înfăţişare, ai fi zis ca sunt perfect sănătoşi. Ba chiar şi veseli. Numai că erau morţi cu toţii.

Robert şi cu Plânsa îi târâră după ei. Doar de asta veniseră până în sectorul Globe, îi târâră afară, şi echipa făcu tot ce putu să-i readucă la viaţă; însă fără nici un succes.

La vederea cadavrelor, Pat Reedy, care până atunci-nu mai privise moartea în faţă, izbucni în plâns.

— Ajutor! Ajutor! Strigă el. Ce Dumnezeu caut eu aicea? Unde e fratele meu Tom?

Plânsa îl linişti:

— Nu plânge, băiete, că Dumnezeu o să aibă grijă de noi toţi.

Felul în care Iisus Plânsa rosti aceste vorbe avea ceva deosebit de impresionant.

Tăcere. Robert stătea pe gânduri. Pe chipul lui se citea neliniştea, îi fulgeră prin minte că dacă în sectorul Globe este gaz de mină, asta înseamnă că este şi apă. Gazul din exploatările părăsite n-ar fi putut ajunge la filonul acela superior dacă nu-l împingeau apele înaintea lor. Oamenii au fost mai întâi prinşi de ape, care le-au blocat trecerea, şi pe urmă otrăviţi de năvala gazelor. „Da, trase el concluzia în gând, înseamnă că şi sectorul Globe e blocat. Nu e nici o scăpare de acolo.” Apoi Robert îşi aminti de telefonul de la capătul celălalt al Băltoacei.

— Nu putem pătrunde în sectorul Globe, băieţi, spuse el.

Acolo sunt şi gaze, e şi apă. O să ne întoarcem la Băltoacă şi o să dăm telefon la suprafaţă.

Când pomeni de telefon, toţi se luminară la faţă.

— Eşti grozav, măi Robert! Spuse Boxerul, plin de admiraţie.

Simplul fapt că-şi amintiră de telefon îi făcu să nu mai simtă dificultăţile drumului de înapoiere prin răsuflătoare. Nu se mai gândeau la nimic altceva, nici măcar nu-şi mai aduceau aminte că sunt prinşi ca într-o capcană. Toate gândurile lor se concentrau în jurul telefonului.

Dar întorcându-se la Băltoacă, Robert era mai neliniştit ca oricând. Avea o înfăţişare extrem de îngrijorată. Văzu că nivelul apei era foarte ridicat pe acest orizont şi creştea mereu. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: năvala apelor măturase din cale toată armătura galeriilor. Tavanul de dincolo de Şanţ, nemaifiind armat, se prăbuşise, blocând astfel scurgerea apelor pe galeria principală; iar acum apa se întorcea înapoi, asupra lor. Întrucât toate drumurile de ieşire erau blocate, le mai rămâneau probabil cincisprezece minute în care să poată ieşi din fundătura de la capătul Băltoacei.

— Aşteptaţi aici! Le spuse Robert.

Se duse până la telefon, învârti cu multă putere manivela, şi apoi ridică receptorul. Era palid ca moartea. „Acum e-acum”, gândi el.

— Alo, alo!

Glasul lui, glasul unui om îngropat de viu într-un mormânt, zbura cu o speranţă deznădăjduită peste firele ce străbăteau apa până la suprafaţă, la o distanţă de peste trei kilometri.

Răspunsul se auzi imediat:

— Alo, alo!

Lui Robert îi veni să leşine. Era Barras, care răspundea din biroul lui, repetând insistent:

— Alo, alo! Alo, alo!

Robert reluă, pradă frigurilor:

— Aici e Fenwick. Vă vorbesc din sectorul Băltoaca. Apa a pătruns prin găurile de puşcare, dincolo de Şanţ, şi a acoperit galeria până la tavan. De partea cealaltă s-au prăbuşit pereţii, în afară de mine mai sunt încă nouă mineri rămaşi izolaţi aici. Ce să facem?

Răspunsul veni imediat, foarte aspru şi răspicat:

— Urcaţi pe găurile de aeraj până în sectorul Globe Coal.

— Am încercat, şi nu se poate.-

— Cum?

— La Globe e plin de gaz carbonic şi de apă.

Tăcere. Treizeci de secunde de tăcere chinuitoare. Trecură greu, de parcă ar fi fost treizeci de ani. Apoi Robert auzi o uşă trântindu-se. Bănui că Barras, aşezat la biroul său, a închis uşa cu piciorul. Cât de ciudat, se auzi trântindu-se o uşă de la suprafaţă, uşa biroului de acolo de sus, de departe…

— Ascultă-mă, Fenwick! Acum Barras vorbea repede, dar fiecare cuvânt era rostit limpede, muşcător: Trebuie să vă îndreptaţi spre puţul principal al vechii mine, Groapa Scursorilor. Pe partea astălaltă nu puteţi străbate, pentru că amândouă puţurile sunt pline de apă. Trebuie să străbateţi exploatările vechi, până la puţul de la Groapa Scursorilor.

— Puţul de la Groapă?

Robert socoti că Barras trebuie să fie nebun ca să spună aşa ceva…

— Urcaţi direct pe pantă, continuă Barras cu aceeaşi precizie neclintită. Pătrundeţi prin zăgazul de la capătul părţii de răsărit, deasupra Digului. Cu asta ajungeţi la orizontul superior, în vechea mină Neptun. Să nu vă fie teamă de apă, s-a scurs toată în orizonturile inferioare. Mergeţi pe galeria principală, aceea bătătorită. Să nu o luaţi pe galeriile secundare şi nici pe cea transversală de la dreapta.

Ţineţi-o drept înainte spte răsărit, cale de-o milă, până daţi de puţul vertical de la Groapa Scursorilor…

„Dumnezeule! Gândi Robert. Asta cunoaşte la perfecţie exploatările vechi. Le ştie ca-n palmă. Fruntea lui Robert se broboni de sudoare. O, Doamne, el a cunoscut din totdeauna situaţia minei…”

— M-auzi? Întrebă Barras, şi glasul venea slab din depărtare.

Acolo o să vă aştepte echipa de salvare. M-auzi?

— Da, strigă Robert.

Apoi un şuvoi de apă -rupse firele şi lăsă telefonul fără glas în mina lui. Îi dădu drumul să cadă, şi receptorul se bălăbăni, atârnat pe sârmă… „Dumnezeule!” gândi iarăşi Robert, cuprins de o emoţie şi o slăbiciune cumplită.

— Repede, tată! Strigă Hughie înnebunit, apropiindu-se. Repede, repede! Vine şuvoiul spre noi.

Robert se întoarse şi trecu fleoşcăind prin apă, până ajunse la ceilalţi. „Dumnezeule!” exclamă iar în gândul lui. Apoi strigă:

— Băieţi, mergem în mina părăsită. Altceva n-avem de făcut.

Porni înaintea celorlalţi pe povârniş în sus, cât putu de repede.

Era o fundătură pe care nimeni nu o considerase vreodată o ieşire.

Da, acolo era zăgazul cel vechi – nu atâta un zăgaz, cât o simplă astupătoare, un şir de scânduri groase, puse pe muchie – două rânduri de scânduri, aşezate la o distanţă de un cot, şi între ele argilă.

Boxerului nu-i trebuiră mai mult de două minute ca să spargă cu picioarele acest perete. Minerii trecură dincolo, în golul vechilor exploatări de la Neptun.

Era rece aici, şi în aer plutea un miros ciudat. Nu de gaz asfixiant, măcar că se simţea puţin bioxid de carbon, cât un iz de vechi.

Mina fusese părăsită cu peste optzeci de ani în urmă.

Sub conducerea lui Robert, porniră înainte, şi inima li se umplea din ce în ce mai mult de speranţe… Pământul era uscat aci şi apa rămânea în urma lor. O, slavă Domnului că scăpaseră de toată apăria aceea! Şase dintre lămpile lor mai ardeau încă, iar Harry Brace avea în buzunar trei luminări pentru aprins în subteran. Vedeau destul de bine înaintea lor. Nu întâmpinau nici o dificultate. Era un singur drum, drumul principal de acces, care ducea drept spre răsărit.

Străbătură vreo patru sute de metri pe drumul părăsit. Apoi se opriră, în faţa lor se prăbuşise tavanul.

— Nu-i nimic, băieţi, strigă Boxerul, e doar moloz. Nu-i greu de trecut dincolo.

Îşi aruncă jacheta de pe el cât colo şi-şi strânse cureaua. El conduse atacul minerilor asupra mormanului de moloz.

Nu aveau unelte la ei. Toate uneltele lor, săculeţele cu merinde şi ploştile cu apă zăceau la fundul Băltoacei, la aproape un kilometru de acolo. Munciră cu mâinile goale, zgâriind, râcâind, smulgând pietrele nefixate. Lucrau perechi-perechi, iar Boxerul muncea singur cât doi. Nimeni nu ştia cât timp au lucrat. Munceau cu atâta râvnă, încât nici nu se gândeau la timp, la mâinile sângerânde. Dar de fapt au lucrat şapte ceasuri încheiate, străbătând cincisprezece metri de moloz.

Boxerul se strecură primul dincolo.

— Ura! Zbieră el, trăgându-l pe Pat Reedy după dânsul. Trecură cu toţii, vorbind laolaltă, râzând triumfător. Era grozav de bine să scapi de molozul acela. Râdeau ca nişte copii.

Dar după ce înaintară vreo cincizeci de metri, le pieri râsul.

Iarăşi o.prăbuşire a tavanului, şi de data asta nu era vorba numai de moloz. Era piatră, piatră dură şi solidă, care nu se lăsa pătrunsă decât de pichamere, cu foreza de diamant. Şi ei erau cu mâinile goale.

Existase pentru ei o singură ieşire, şi aceea era blocată. Piatră solidă, groasă, tare ca o faleză de stâncă. Şi mâinile lor goale, sângerânde.

Tăcere. O tăcere lungă şi rece.

— Ei, băieţi, spuse Robert intenţionat optimist, iacă, am ajuns aici, şi nu sântem'prea departe de puţul de la Groapa Scursorilor.

Echipa de salvare vine în întâmpinareâ noastră. E imposibil să nu ajungă la noi mai curând sau mai târziu. N-avem altceva de făcut decât să ne aşezăm pe vine şi să ciocănim în stâncă. Şi să nu ne dăm bătuţi!

Se aşezară cu toţii. Harry Brace, ghemuit Ungă tavanul prăbuşit, luă de jos o bucată mare de piatră şi începu să bocănească.

Bătea un fel de tam-tam în peretele de stâncă, pentru a fi auzit de echipa de salvare. Din când în când trăgea câte-un chiot puternic, ascuţit şi prelung, în adâncul minei părăsite, la vreo patru sute de metri de puţul vertical de la Groapa Scursorilor, rămaseră în aşteptare. Aşteptau mereu, bătând în piatră şi scoţând câte-un chiot.