Capitolul XXIII.

În dimineaţa aceea, pe Richard Barras îl trezi o bătaie uşoară în uşă, câteva minute înainte de ora şase. Prin somn auzise de mai multă vreme ciocănitul, dar nu-şi dăduse bine seama despre ce e vorba. Apoi strigă:

— Cine e acolo?

Prin uşă străbătu glasul mătuşii Carrie, înfricoşat şi temător:

— Iartă-mă”că te deranjez. Richard, dar a venit ajutorul administratorului de la mină. Vrea neapărat să-ţi vorbească.

Mătuşa Carrie se feri să folosească cuvântul pe care-l rostise Hudspeth… Îl lăsă pe Hudspeth să-i spună lui Richard acel cuvânt înspăimântător.

Richard se îmbrăcă şi coborî scările; şi aşa era aproape ora-i de sculare.

— Bună dimineaţa, Hudspeth.

Barras văzu imediat că Hudspeth era îmbrăcat numai pe jumătate şi pradă unei agitaţii cumplite, îşi dădu seama că venise în fugă.

Şi Hudspeth izbucni imediat:

— A năvălit apa pe amândouă puţurile. Verticale, domnule Barras, şi a inundat toate orizonturile. Nu mai putem cobori ascensorul decât până la filonul Five Quarter.

Urmă o pauză înfiorătoare.

— Am înţeles.

Cuvintele lui Barras îi ieşiseră de pe buze pur şi simplu ca un reflex, mărturie a calmului său automat.

— Tot schimbul de dimineaţă a intrat în orizonturile Globe Coal şi Paradis. Vocea de obicei greoaie a lui Hudspeth tremura de data asta. N-am putut să ajungem până la ei şi niciunul dintre ei n-a ieşit la suprafaţă.

Barras îl cercetă cu atenţie.

— Câţi oameni erau în schimb? Întrebă el cu precizie mecanică.

— Vreo sută de bărbaţi şi băieţi. Nu ştiu sigur, dar cam aşa ceva.

Nu sunt nici cinci minute de când m-am dat jos din pat. M-a anunţat unul dintre băieţii de la felinare. L-am trimis să alerge la domnul Armstrong, iar eu am venit aicea cât am putut de repede.

Richard nu mai şovăi. Peste şase minute se aflau în curtea minei. Jimmy, mânuitorul lămpilor, stătea împreună cu manipulantul de la manivelă, cu ajutorul acestuia şi cu pontatorul Cousins, alcătuind un grup tăcut, intimidat. Când sosi Barras, manipulantul îi spuse:

— Chiar acum a sosit domnul Armstrong. S-a dus la punctul ' de comandă al ascensorului.

Barras i se adresă lui Hudspeth:

— Adu-l încoace!

Hudspeth urcă în goană scările de la instalaţia ascensorului, între timp, Barras se duse în biroul administraţiei. Ceasul rotund din faţa căminului indica ora şase şi un sfert. Tocmai când intra Barras în biroul gol, sună telefonul care făcea legătura cu subteranul. Ridică imediat receptorul. Cu vocea sa rigidă şi impersonală, spuse:

— Alo, alo!

Îi răspunse glasul lui Robert Fenwick din Băltoacă. Era apelul echipei înmormântate în adâncuri, şi la sfârşitul conversaţiei, când telefonul rămase fără glas în mina lui, Barras bâjbâi orbeşte ca să repună receptorul în furcă. Apoi trase aer mult în piept şi căută să se stăpânească pe deplin. Peste o clipă, intrară în birou Armstrong şi Hudspeth.»

Acuma spune-mi, domnule Armstrong, începu imediat Barras cu glas autoritar, spune-mi tot ce ştii.

Încordat, chinuit, Armstrong relată totul, în timpul cât vorbi, adică vreo două minute, Armstrong se gândi neîncetat că o să-şi piardă slujba din pricina acestei catastrofe, îl apucă un tic nervos – i se zbătea pleoapa stingă. Căută să-şi ascundă ticul punându-şi palma peste ochi.

— Am înţeles, spuse Barras. Apoi reluă brusc: Sună-l pe domnul Jennings.

Armstrong răspunse în grabă:

— L-am trimis pe Saul Pickings după el, domnule Barras. Asta a fost primul lucru pe care l-am făcut. Trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Ai procedat foarte bine, îi spuse Barras cu încântare.

Avea o excelentă stăpânire de sine. Sub influenţa acestei splendide stăpâniri îşi reveneau şi Armstrong şi Hudspeth. În special Armstrong. Barras continuă:

— Du-te la telefon, domnule Armstrong, imediat. Sună la Tynecastle, la societatea „Rigger şi Headstock Co.”, sună la domnii T. şi R. Henderson de la Seaton, sună la „Exploatările carbonifere reunite” şi la oţelăriile „Horton”. Când telefonezi acolo, cere neapărat să vorbeşti cu domnul Probert-senior. Transmite-le salutările mele, spune-le care e situaţia la noi şi cere-le, roagă-i să-ţi trimită tot ajutorul posibil. O să avem nevoie de cabluri pentru ascensor şi de toate instalaţiile de pompare şi electrice pe care ni le pot pune ei la dispoziţie. Mai ales la Tynecastle cere elevatoare cu aburi. De la Exploatările carbonifere reunite cere o echipă de salvare cât mai numeroasă. Dar imediat, te rog, domnule Armstrong.

Armstrong fugi la telefonul din biroul lui. Barras se întoarse către Hudspeth.

— Ia zece oameni şi du-te la puţul vechii mine din Groapa Scursorilor. Fă o inspecţie pe-acolo O inspecţie cât mai rapidă şi mai completă. Vezi exact care este starea pujuiui. Apoi întoarce-te repede aici!

Când plecă Hudspeth, sosi domnul Jennings. Inspectotul minier era un om masiv, repezit, cu faţa congestionată. Avea o fire hotărâtă şi optimistă. Toată lumea ştia perfect că pe Jennings nu-l poţi duce cu preşul. Nu era foarte înfipt, dar era un om tare. Fără să fie prea politicos, se bucura totuşi de simpatia şi respectul tuturor.

Din nefericire, acum avea un furuncul la ceafă.

— Ah! Strigă el, aşezându-se pe uri scaun. Mă doare îngrozitor porcăria asta. Ce s-a întâmplat?

Barras îl puse la curent cu catastrofa.

Jennings uită de furuncul. Dintr-o dată, căpătă o înfăţişare înspăimântată.

— Nu vorbi! Spuse el, speriat ia culme.

După tăcerea care urmă, Barras îl invită pe un ton oficial:

— Nu doreşti să inspectezi gura puţului?

Deşi abia se aşezase, Jennings se ridică din nou. Spuse:

— Da, mă duc să mă uit de sus. '

Barras îl conduse, pornind înaintea lui. Inspectară împreună instalaţiile de la suprafaţa minei. Pompele nu puteau face faţă nici pe departe. Apa crescuse cu încă doi metri în ambele puţuri. Jennings îi puse câteva întrebări mecanicului de la elevator. Apoi se întoarse împreună cu Barras la administraţie.

— Domnule Barras, o să mai ai nevoie de nişte pompe la puţurile astea, şi încă foarte curând. Dar e o cantitate de apă atât de mare, încât mă întreb dacă şi pompele îţi mai pot servi la ceva…

Barras ascultă, hotărându-se să-şi păstreze răbdarea până la capăt, îl lăsă pe Jennings să se descarce. Nu făcu nici un fel de comentariu. După ce acesta sfirşi ce avea de spus, Barras declară cu un glas limpede, sentenţios, şi ca şi cum Jennings nici n-ar fi vorbit:

— Or să treacă multe zile până o să putem scoate apa din puţurile verticale. Trebuie să intrăm prin Groapa Scursorilor cu speranţa de a găsi o cale de acces. Asta este sigur. Hudspeth se va întoarce curând de la puţul acelei mine părăsite. Trebuie să intrăm acolo de îndată ce va fi posibil.

Jennings păru redus la tăcere. Simţea influenţa unei personalităţi mai puternice decât a lui, care-l copleşea şi-l deprima. Pe deasupra, îl mai durea şi furunculul. Şi totuşi, Barras descrisese situaţia absolut limpede. Planul lui de salvare era singura cale logică.

Fără să vrea, Jennings îşi exprimă printr-o privire admiraţia pentru Barras.

— Asta cam aşa e, spuse el. Şi apoi reluă: Dar cum o să izbuteşti, dacă n-ai planurile vechii mine?

— Trebuie să izbutim, răspunse Barras cu o bruscă intensitate.

— Bine-bine, spuse Jennings împăciuitor. N-avem decât să încercăm. Apoi oftă: Oh, dacă am fi avut măcar planurile, nu ne-am afla acuma în situaţia asta înfiorătoare. Doamne, ce tâmpiţi erau oamenii pe vremea aceea! Îl săgeta o durere în ceafă. Ah, fir-ar al naibii de buboi! Iau drojdie de bere ca să-mi treacă. Dar tare mă tem că nici asta nu-mi ajută la nimic!

În timp ce Jennings îşi potrivea mai bine bandajul pe furuncul, icnind de durere, se întoarse şi Hudspeth, care-i informă:

— Am cercetat totul, domnule Barras. Puţul de la vechea mină din Groapa Scursorilor e bunişor. E ceva moloz în el, dar nu prea mult. Partea proastă ar fi că e niţel gaz de mină pe-acolo. Asta nu-mi prea vine la socoteală. Am coborit un om legat de o funie, şi când l-am scos la suprafaţă era cam ameţit. Cred că am putea curăţa puţul de dărimături şi de gaze în douăzeci şi patru de ore.

Barras îi spuse:

— Mulţumesc, domnule Hudspeth. Acuma o să merg personal la puţul de la Groapa Scursorilor.

Nu mai rămăsese nici o umbră de îndoială: Barras se ocupa personal de toate. Avea ceva sublim calmul acesta al lui. Cu multă hotărâre preluase conducerea, domina totul fără cel mai mic efort, subjuga panica, avea un aer suveran.

În timp ce ieşeau din birou cei patru bărbaţi, prin curtea minei venea în mare grabă tânărul doctor Lewis, care lucra acum ca asistent al doctorului Scott. Se bâlbâia:

— Am auzit chiar acum… Mă întorceam de la o naştere… Pot fi de vreun folos?

Făcu o pauză, într-o aşteptare înfrigurată, participând în imaginaţie la săvârşirea unor acte de un eroism dramatic, în adâncul minei. Era un om săritor, optimist, cu obrajii veşnic îmbujoraţi: îi citeai pe faţă clocotul idealurilor şi entuziasmului; la Sleescale i se spunea întotdeauna „tânărul doctor Lewis”. Jennings se uită la el de parcă îi venea să-i dea „tânărului doctor Lewis” un picior îa tânărul său fund. Pe urmă nu-l mai învrednici măcar cu o privire.

În schimb Barras îi răspunse amabil:

— Mulţumesc foarte mult, doctore Lewis. S-ar putea să avem nevoie de dumneavoastră. Duceţi-vă în birou, şi Saul Pickings o să vă facă o ceaşcă de cacao fierbinte. S-ar putea să avem nevoie de dumneavoastră mai târziu.

„Tânărul doctor Lewis” o luă din loc nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie. Barras, Jennings, Armstrong şi Hudspeth porniră mai departe către puţul vechii mine din Groapa Scursorilor. Abia acum începea să se lumineze de ziuă. Era un frig straşnic. Căzură câţiva fulgi de zăpadă, care tremurau gingaş venind din cerul încă nevăzut.

Pe cei patru îi însoţeau vreo douăzeci şi cinci de mineri, străbătând în tăcere curtea frământată. Curând dispărură învăluiţi în zăpadă şi întuneric, de parcă ar fi trecut dincolo de o cortină. Aceştia formau prima echipă de salvare.

Acum începu să se răspândească vestea prin oraş. În mahalaua 'Teraselor uşile se deschideau pe rând, şi bărbaţi şi femei izbucneau afară. Fugeau în jos pe strada Cowpen, şi pe măsură ce alergau, rândurile lor se îrigroşau. Alergau de parcă nu s-ar fi putut stăpâni, de parcă mina s-ar fi prefăcut dintr-o dată într-un magnet care-i atrăgea, îi atrăgea în ciuda voinţei lor. Alergau pentru că trebuiau să alerge. Alergau fără să scoată un sunet.

Martha află vestea de la doamna Brace. Primul ei gând fu mai puţin de spaimă şi durere, cât de recunoştinţă: „Slavă Domnului că Sammy al meu nu era la mină!” încleştându-şi mâinile pe piept, îl trezi pe Sammy, apoi îşi luă paltonul în spinare şi fugi, împreună cu Sammy, până la mină. O porni în goană şi bătrinul Hans Messuer.

Hans tocmai bărbierea un client foarte matinal când află vestea, aşa că acum alerga ţinind în mâna stingă pămătuful de săpunit. David află ce s-a întimplat în timp ce se întorcea în oraş pe bicicletă şi goni cit putu de repede, mai departe, până la mină. Soţia Boxerului află vestea cit era încă în pat, iar Cha, fiul Boxerului, o află în uşa laterală a cârciumii. Susan Plinsa află totul în timp ce-şi rostea rugăciunile de dimineaţă. Doamna Reedy, moaşa, află în timp ce-l asista pe „tânărul doctor Lewis” la o naştere. Jack Reedy, fiul ei mai mare, află tocmai când se îndrepta către circiumă să bea un păhărel ca să mai prindă inimă. Alăturându-i-se lui Cha Leeming, Jack porni şi el în fugă spre mină. Mama lui Ned Softley află pe drumul către spălătoria publică. Bătrânul Tom Ogle află când era la closet. Şi alerga şi Tom Ogle, încheindu-se la pantaloni.

În câteva minute, cinci sute de bărbaji şi femei se înghesuiau în curtea minei, şi mulţi alţii mai rămaseră pe afară. Aşteptau cu toţii în tăcere. Mai toate femeile cu şalul pe umeri, bărbaţii fără paltoane.

Formau o masă neagră, care contrasta cu fondul alb al zăpezii. Părea un cor uriaş, adunat în tăcere sub cerul pe care zăpada îl întuneca.

Nu erau ei actorii în această dramă, şi totuşi participau la ea. Stăteau în tăcere, într-o tăcere de moarte, sub cerul acela mut, veşnic, întunecat de zăpadă.

Se făcuse ora nouă şi ningea tare, când Barras, Jennings şi Armstrong se întoarseră din sectorul Snook şi reintrară în curtea minei. Privind lumea, Armstrong întrebă:

— Să pun oamenii să închidă porţile?

— Nu, spuse Barras, cercetând gloata cu privirile sale mioape, detaşate. Pune să se facă un foc în curte. Un foc mare. Să-l aprindă în mijlocul curţii. Le e frig oamenilor care stau acolo.

Se aprinse şi focul. Charlie Gowlan, Jacke Wicks şi mecanicii de la ascensor aduseră stâlpi de armare ca să-i pună pe foc. Aduseră mulţi. Tocmai când focul se înteţea, sosi prima echipă de voluntari de la minele Seaton. Se îndreptară îndată spre Groapa Scursorilor.

Apoi veniră macaragiii de la Tynecastle, aducând uneltele şi utilajul de salvare în trei camioane. Armstrong nu se mai mişca de lângă telefon. Barras şi Jennings se întoarseră la Groapă. Gazele făceau imposibilă coborârea pe puţ în jos, dar curând aveau să le înlăture…

Se şi apucaseră să monteze scripeţii ascensorului, maşina care-l punea în mişcare şi un ventilator.

La ora unsprezece sosi şi Arthur Barras. Arthur fusese la Tynecastle, petrecuse week-end-ul acolo, la familia Todd. Sosise de un sfert de oră, cu trenul. Se repezi în birou, grăbit şi înspăimântat.

— Tată, exclamă el, dar e îngrozitor!

Barras se întoarse încet către el.

— Esfâşietor.

— Cu ce te pot ajuta? Fac orice îmi spui. Vai, tată, ce întâmplare nenorocită!

Barras îl privi pe fiu cu ochi grei. Făcu un gest neputincios cu mâna şi spuse:

— Ce să-i faci, Arthur, aşa a fost vrerea Domnului.

Arthur îi întoarse lui taică-su privirea, cu o expresie chinuită pe faţă.

— Vrerea Domnului… Repetă el cu glas straniu. Ce înseamnă asta?

În clipa aceea intră Armstrong Ca o furtună.

— La „Exploatările carbonifere reunite” demontează două pornpe, pe care ni le trimit încoace. Cred că au şi pornit. Ne mai vine şi o pompă nouă cu turbină de la „Horton”; domnul Probert zice că face orice ca să ne ajute.

— Mulţumesc, domnule Armstrong! Îi răspunse Barras ca un automat.

Urmă un răstimp de tăcere încordată, stânjenită, până ce bătrânul Saul Pickings intră şchiopă tând şi aduse trei ceşti mari de cacao fierbinte. Saul avea peste şaptezeci de ani şi un picior de lemn. Cu toate astea, se mişca foarte sprinten, şontâc-şontâc, îndeplinea tot felul de treburi mărunte şi mai ales se pricepe'a la cacao. Arthur şi Armstrong luară fiecare câte-o ceaşcă; Barras refuză. Dar Arthur şi Armstrong stăruiră pe lângă el să bea, spunându-i că o să-i facă bine.

Armstrong adăugă chiar că era imposibil să lucreze cu stomacul gol.

Barras persistă insă în refuzul său; părea puţin exaltat.

Saul Pickings spuse:

— Tânărul doctor Lewis ar vrea să ştie dacă mai aveţi nevoie de el. Dacă trebuie să mai aştepte, îi duc lui ceaşca asta de cacao.

„Tânărul doctor Lewis” băuse până acum patru ceşti de cacao, iar eroismul lui se cam diluase între timp. Se văzuse silit să şi întrebe, foarte politicos, unde e toaleta.

Barras se uită la Armstrong.

— N-ar fi rău dacă doctorii din oraş ar putea aranja între ei să avem pe câte unul de serviciu aici, în zilele următoare. Să facă cu schimbul.

— Asta e o idee foarte bună, domnule Barras! Exclamă Armstrong.

Ieşi repede, să pună iarăşi mâna pe telefon.

— Tată, reîncepu Arthur cu un fel de disperare, dar cum s-a întâmplat? Trebuie să ştiu şi eu.

— Da, dar nu acum, răspunse Barras. Nu acum.

Arthur se întoarse şi-şi lipi'fruntea de geamul rece, cu flori de gheaţă pe el. Pentru moment, tonul tatălui său îi închisese gura.

Apoi intră, agitat, şeful pompierilor, Ebenezer Camhow. Îşi pusese uniforma, care conţinea o cantitate apreciabilă şi destul de plăcută de ceaprazărie de un roşu-aprins şi opt nasturi de alamă deosebit de importanţi, pe care Camhow avea grijă să-i lustruiască până scânteiau. Şeful pompierilor era mic, bondoc şi chel, părea o sferă. Mare amator de uniforme.-Începuse mai întâi să poarte şapca de la epitropia şcolilor, şi acum ajunsese să aibă două funcţii înalte:

Şeful pompierilor şi şeful fanfarei din Sleescale. Cânta la patru instrumente, inclusiv triunghiul*, şi lua întotdeauna premiu la ex- <Notă>

*Instrument muzical de percuţie </ notă>

Poziţia regională pentru florile pe care le cultiva, în ultimii cinci ani stinsese un singur foc, mai curând o flacără, la o fabrică de bere dărimată.

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnule Barras! Declară el. Oamenii mei sunt afară în curte. I-am aliniat pe toţi, cu toţii posedă şi diploma de sanitar autorizat să dea primele ajutoare.

Aştept ordinele dumneavoastră, domnule Barras!

Barras mulţumi comandantului pompierilor. Saul Pickings îi oferi ceaşca de cacao rămasă fără stăpân, şi apoi şeful plecă. Ieşind în curte, şeful avea un aer atât de important şi de oficial, încât doi reporteri sosiţi tocmai atunci de la Tynecastle îl traseră în poză, şi fotografia lui apăru a doua zi dimineaţă în ziarul Tynecastle Argus.

Şeful pompierilor şi-o decupa ca s-o păstreze.

Soseau tot felul de oferte de ajutoare – telegrame, telefoane.

Domnul Probert de la „Oţelăriile Horton” se deplasă personal la faţa locului, iar „Exploatările carbonifere reunite” mai trimiseră încă trei echipe de salvare.

Înainte de ora douăsprezece, Barras şi cu Arthur se duseră să inspecteze lucrările de pregătire la Groapa Scursorilor. Gura minei se afla pe nenorocitul de teren viran, cunoscut sub numele de Snook, o ţarină plină de movile şi gropi pe unde se prăbuşise pământul.

Acum era acoperit de zăpada spulberată de un vânt sălbatic. Lumea îi zicea „pământul chinuit”. Cu tot focul din curtea minei Neptun, lumea plecase de acolo şi se adunase pe Snook. Se ţineau departe de lucrătorii care înălţau scripeţii şi celelalte instalaţii muncind repede, cu râvnă. La apropierea lui Barras şi a lui Arthur, mulţimea le făcu loc să treacă, fără nici un murmur. Numai un grup de bărbaţi nu se feriră într-o parte. Atunci, Arthur dădu cu ochii de David.

David se afla în fruntea grupului care nu voia să le facă loc. în grupul acela mai erau Jack Reedy, Cha Leeming şi bătrânul Tom Ogle. David aşteptă până ce Barras ajunse în dreptul lui. Părea că i s-a întins pielea pe umerii obrajilor, atât din cauza frigului, cât şi din cauza tensiunii lăuntrice. Ochii i se încrucişară cu ai patronului. Sub privirea lor acuzatoare. Barras'se uită în pământ. Apoi David vorbi:

— Oamenii ăştia vor să ştie ceva.

— Şi ce anume?

— Vor să ştie că se va face totul pentru a salva muncitorii din mină.

— Asta şi facem. Urmă o pauză. Barras ridică ochii. Mai e şi altceva? X

— Nu, spuse David încet. Deocamdată nu.

Atunci se înfipse înainte bătrânul Tom Ogle.

— Ce sân t vorbele astea de pomană? Strigă el la Barras. Îşi ieşise din minţi. Cu puţin înainte făcuse o încercare spectaculoasă de a se arunca în puţul minei vechi. De ce nu-i salvaţi? Cu funii şi scripeţi nu faceţi mare brânză. E şi băiatul meu acolo, băiatul meu, Bob Ogle.

De ce nu trimiteţi oameni în subteran ca să-i scoată?

— Facem şi noi ce putem, prietene, spuse Barras, calm şi plin de demnitate.

— Nu sunt prietenul dumitale, hârâi Tom Ogâe, şi ridicând pumnul îl pocni pe Barras drept în obraz.

Arthur se cutremură. Charlie Gowlan şi alţi câţiva oameni îl traseră pe Tom Ogie la o parte, în ciuda strigătelor şi împotrivirilor sale. Barras rămase locului, drept ca o lumânare. Nu încercase să se apere, primise lovitura cu un fel de exaltare sufletească, de parcă undeva în adâncul firii iui, puţinul acela îi aducea o satisfacţie. Se îndreptă liniştit către puţ, porunci să se aprindă încă un foc şi rămase să supravegheze personal operaţiile de montare a instalaţiei.

Stătu la mină toată ziua. Rămase acolo până se montă la puţ instalaţia de ridicare, cu maşina ei cu aburi, cu ventilatorul, şi până ce se curăţă gazul din adâncuri. Rămase acolo până ce începură să coboare în adâncuri echipe de muncitori, care făceau cu schimbul la evacuarea rambleiajului de steril ce bloca drumul. Rămase acolo până la montarea unor pompe noi, la amândouă puţurile verticale de la numărul 17. Una instalată la ascensorul principal, evacua o mie de litri pe minut, iar cealaltă, o turbină, arunca afară aproape două mii de litri pe minut. După aceea, porni de unul singur înapoi, către vila Law.

Nu era obosit şi nici prea flămând. Oscila între amorţeala trupului şi acea ciudată exaltare a minţii lui. Părea cu totul impersonal; ceea ce făcea era o simplă iluzie. Făcea impresia unui condamnat la moarte care primeşte liniştit verdictul. Nici nu înţelegea pe de-antregul situaţia, încrederea în deplina lui nevinovăţie îi rămăsese nestrămutată.

Mătuşa Carrie avusese grijă să fie pregătită supa de vacă pentru el. La orice oră ar fi venit. Mătuşa Came ştia că dacă Richard are o zi grea, cel mai mult din toate îi place supa de vacă. Barras mâncă supa, împreună cu o aripă de pui şi o felie de brânză de Cheddar, sortul său preferat. Dar de fapt mâncă tare puţin şi nu bău decât apă.

Pe mătuşa Carrie, rămasă tot timpul pe planul al doilea, cu un aer servil, dornică de a se face utilă, Barras nici n-o băgă în seamă, în realitate nici n-o vedea.

La masă, Hilcla şezu în faţa lui. Îşi aţintea mai tot timpul ochii asupra lui taică-su, îl privea intens, cu un fel de deznădejde, în cele din urmă, ca şi cum n-ar mai fi putut suporta situaţia, îi spuse:

— Dă-mi voie să ajut şi eu, tată. Dă-mi voie să fac ceva!

Pe Hilda o scotea din minţi faptul că într-o situaţie atât de grea ca aceasta ea nu putea să fie nimănui de folos.

Barras îşi ridică privirile grele până la ea, îi întâlni ochii, o observă pentru prima dată. Îi răspunse:

— Dar nu e nimic de făcut. Se face tot ceea ce trebuie. O femeie nu are ce să se-amestece.

Apoi o părăsi. Urcă scările şi se duse în camera soţiei. Ca şi lui Arthur, îi spuse şi ei:

— Aşa a fost vrerea Domnului.

Sever, cu expresia aceea indescifrabilă pe faţă, se întinse, aşa îmbrăcat cum era, pe patul lui.

Dar după patru ceasuri se afla din nou la mină. Porni imediat către puţul de la Groapa Scursorilor. Ştia că şansa reală de a pătrunde în sectorul Paradis se afla doar acolo. Coborî şi el în puţ.

Oamenii lucrau cu schimbul în adâncuri, atât de repede încât înaintau cam câte doi metri pe oră, curăţind dărimăturile de pe calea principală de acces. Dar erau mult mai multe dărimături decât se credea. Nici muncitorii însă nu se dădeau bătuţi. Atacau molozul care se prăbuşea venind ca valurile, unul după altul. Se izbeau în sterilul adunat acolo, cu disperarea nebună a unor luptători asediaţi.

Progresul pe care-l făceau în înaintarea lor avea ceva supraomenesc.

Când o echipă istovită părăsea, clătinându-se pe picioare, frontul de lucru, prelua ştafeta o altă echipă.

— Galeria aceasta merge drept spre apus, îi spuse Jennings lui Barras. Ar trebui să ne ducă destul de aproape de locul cu pricina.

— Da, replică Barras.

— Ar trebui să ne găsim aproape de capătul minei vechi, reluă Jennings.

— Da, replică Barras.

În. Douăzeci şi patru de ore, echipele de salvare izbutiseră să cureţe sterilul care bloca vechea galerie de acces de pe o porjiune de aproape cincizeci de metri. Răzbătură dincolo, unde drumul era liber, şi dădură peste o porţiune degajată din mina părăsită. Izbucni un strigăt puternic de bucurie, un strigăt care urcă de-a lungul puţului vertical şi răsună în urechile celor care aşteptau la suprafaţă.

Dar acest strigăt nu mai fu urmat şi de un al doilea, îndată după porţiunea aceea, galeria principală cobora o pantă intrând într-un şanţ lat, de netrecut, întrucât era plin ochi de apă.

Murdar, plin de praf de cărbune, fără guler şi fără cravată, cu un fular vechi de mătase înfăşurat în jurul gâtului umflat, Jennings se holbă la Barras.

— O, Doamne! Exclamă el cu deznădejde. Dacă am fi avut măcar un plan, am fi ştiut de la început la ce să ne aşteptăm.

Barras nici nu clipi.

— Planul nu ar fi îndepărtat însă şi şanţul cu apă. Trebuia să ne aşteptăm la dificultăţi. Trebuie să săpăm cu dinamită o nouă galerie, peste băltoaca asta.

Cuvintele lui Barras aveau o severitate atât de inflexibilă, încât îl impresionară până şi pe Jennings.

— Ei bravo, aşa îmi place! Spuse el, deşi îi venea să plângă de oboseală. Haideţi atunci, să ne apucăm să aruncăm în aer acoperişul ăsta blestemat.

Şi începură să arunce în aer tavanul, urmărind ca piatra tare ca fierul să cadă în apă, pentru ca şanţul să fie acoperit cu steril şi deasupra apei să se poată tăia un nou drum de acces. Montară un compresor, ca să furnizeze aer pentru ciocanele pneumatice; puseră la bătaie forezele cele mai bune, cu diamant. Era o muncă ucigătoare.

Se desfăşura în mijlocul întunericului, prafului, sudorii şi fumului produs de exploziile dinamitei. Se desfăşura într-o nebunie infernală. Numai Barras rămânea calm. Calm şi de nepătruns. Era stăpân pe situaţie. El era motorul, el era forţa diriguitoare. Timp de optsprezece ceasuri stătu acolo, în Groapa Scursorilor, fără să se îndepărteze măcar o clipă.

Întorcându-se refăcut, după şase ore de odihnă, Jennings se rugă de el:

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Barras, du-te şi te odihneşte puţin, că te omori de tot!

Domnul Probert, Armstrong şi câţiva funcţionari superiori de la Departament stăruiră cu toţii pe lângă el: făcuse atâtea eforturi, şi o să fie nevoie de cel puţin cinci zile până vor sparge tunelul pe deasupra şanţului, aşa că trebuia să-şi rezerve forţele până atunci.

Până şi Arthur se rugă de el:

— Du-te şi dormi, tată… Te rog… Tată… Te rog!

Dar Barras nu-şi îngădui deeât să aţipească din când în când câte-o jumătate de oră, în scaunul lui de la birou; nu se mai întoarse acasă până în seara celei de-a patra zile. O porni iarăşi pe jos. Era un ger cumplit, şi pământul – acoperit încă de zăpadă. Căzuse şi un st rât nou. Şi cit de albă era! O porni îngândurat pe Cowpen Street în sus…

Dar de fapt nu se gândea la nimic. De când cu accidentul refuza să mai gândească, în subconştientul lui gândirea se detaşase; elaborase planul acestui puternic atac asupra minei şi se înverşunase cu o voinţă nestrămutată să se concentreze numai şi numai asupra operaţiilor de salvare. Aerul său de glacială detaşare persista şi îl susţinea.

Sub crusta exterioară îngheţată, la o mare adâncime, acţionau curenţi puternici. El nu-i simţea. Şi totuşi, curenţii acţionau.

De jur împrejurul lui, uliţele erau pustii. Toate uşile închise.

Nicăieri nu se juca nici un copil. Majoritatea prăvăliilor aveau obloanele trase. Asupra mahalalei Teraselor se lăsase calmul agoniei, tăcerea deznădejdii. Două femei se apropiau, gata să se încrucişeze pe trotuar, venind una de ia un capăt al uliţei Alma, şi una din partea opusă. Erau prietene. Paşii lor se întâlniră, dar femeile îşi evitară privirea. Niciuna nu rosti vreun cuvânt. Tăcere: zăpada înăbuşea până şi zgomotul paşilor lor. Prin case – aceeaşi tăcere, în locuinţele bărbaţilor îngropaţi de vii erau aşezate pe masă tacâmurile pentru gustarea de dimineaţă. Nici noaptea nu se trăgeau storurile.

La casa cu numărul 23 de pe uliţa Inkerman, Martha prepara o budincă proaspătă la cuptor; mâncarea asta le plăcea la amindoi – şi lui Robert, şi lui Hughie. Sammy şi David şedeau tăcuţi pe scaune, fără să se uite la mama lor. Se întorseseră de la puţul Groapa.

Amândoi dăduseră o mână de ajutor acolo; David nu se mai ducea la şcoală de patru zile. Nici nu călcase măcar prin preajma şcolii. Uitase de şcoală, uitase de examenul lui, uitase de Jenny. Şedea tăcut, cu capul îngropat în palme, gindindu-se la taică-su, gândindu-se la propria sa amărăciune.

Ft După rumoarea şi fierbinţeala din adâncul minei vechi, Barras avea impresia că frigul îl pălmuieşte. Mergând ca în vis, din piept îi izbucni un oftat adânc. Dar el nu-şi dădu seama de asta. De fapt nu-şi dădea seama de nimic. Intră în vila Law. Îl aştepta o corespondenţă imensă – vrafuri de scrisori: scrisori de elogii, scrisori de condoleanţe, de solidaritate, o telegramă de la Stapleton, deputatul de Sleescale, alta de Ia lordul Kell, proprietarul terenurilor pe care se afla mina Neptun. O altă telegramă, trimisă de lordul primar al oraşului Tynecastle, suna astfel: „Eforturile dumneavoastră eroice pentru salvarea sinistraţilor cuceresc admiraţia noastră supremă.

Stop. Ne rugăm Domnului ca eforturile dumneavoastră să fie încununate de succes. Stop.” Şi încă o telegramă, cu un mesaj din partea coroanei, plin de graţioase condoleanţe. Le cercetă cu grijă. Curios!

Cercetă şi o scrisoare de la soţia unui fabricant de tuburi de cauciuc din Leeds, care se oferea să furnizeze gratuit – subliniat – cinci sute metri, sau chiar mai mult – subliniat – de tub de cauciuc cu diametrul de şase milimetri, de la fabrica soţului ei, pentru a li se putea trimite minerilor îngropaţi supă fierbinte. Curios! Barras nici nu zâmbi.

Se întoarse la mină a doua zi dis-de-dimineaţă. Echipele de salvare izbutiseră să coboare destul de mult nivelul apei de pe puţul vertical, ca să poată scafandrii pătrunde înăuntru. Scafandrii se văzură siliţi să lupte cu apele înalte de şase metri, pe orizonturile principale, şi totuşi, îşi croiră drum pe orizonturile Globe Coal şi Paradis, până la capăt. Cercetară totul cu răbdare, cu zel, temeinic.

Barras ştia mai bine decât toţi cât de inutilă avea să fie această cercetare. Scafandrii nu găsiră altceva decât cadavrele a şaptezeci şi doi de oameni înecaţi.

Se întoarseră la suprafaţă. Raportară că nu au găsit pe nimeni în viaţă. Raportară că e nevoie de cel puţin o lună pentru evacuarea completă a apei de pe cele două orizonturi. Apoi începură să scoată la suprafaţă cadavrele: înecaţii, legaţi pe aceeaşi funie, ieşeau legănându-se din mină, în lumina strălucitoare de afară, pe care n-o vedeau.

Acum toate eforturile se concentrau asupra străpungerii peretelui dinspre Groapa Scursorilor: îşi dădeau seama foarte bine că era posibil să se afle închişi între zidurile de steril oamenii daţi lipsă.

Deşi trecuseră zece zile de la data catastrofei, mai erau şanse ca aceştia să se afle în viaţă. Cu o vigoare sporită, cu un zel nebunesc, muncitorii îşi înzeciră eforturile deasupra şanţului cu apă. Îşi încordau muşchii, îşi concentrau nervii, făceau tot ce le sta în putinţă. La şase zile după prima explozie cu dinamită, răsună cea din urmă şarjă.

Răzbătură prin stâncă şi reluară drumul de-a lungul galeriei principale de acces, dincolo de curmătura inundată. Istoviţi, dar nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie, membrii echipei de salvare îşi croiră drum mai departe. La şaizeci de paşi înainte spre vest, se izbiră de un nou obstacol. Tavanul de piatră se prăbuşise cu totul.

Se opriră, şi speranţa le îngheţă în inimă.

— O, Doamne! Gemu Jennings. Stâncă asta ar putea să se întindă şi pe-o jumătate de milă. N-o să ajungem niciodată la ei. Cu asta le-am pus cruce!

Sfârşit, fără pic de vlagă, se rezemă de stâncă şi-şi îngropa faţa în pumni.

— Trebuie să răzbim înainte! Răsună deodată vocea puternică a lui Barras. Trebuie să răzbim!