Capitolul XXIV.

Harry Brace muri primul. Avea inima slabă, nu mai era nici aşa tânăr, şi îl răpusese baia în apa rece a şanţului. Muri pur şi simplu de oboseală. Nimeni nu a ştiut când şi cum a murit,'până ce'nu se întâmplă ca Ned Softley să se atingă cu mâna de faţa îngheţată a lui Harry. Ned strigă că Harry s-a dus.

Asta se întâmplă către sfârşitul celei de-a treia nopţi, deşi, bineînţeles, pentru ei acum era veşnic noapte, întrucât lămpile se stinseseră de mult, iar luminările speciale pentru mină se consumaseră, cu excepţia uneia pe care Robert o păstrase cu gândul s-o folosească într-un caz de absolută nevoie. Bezna nu era chiar aşa nesuferită, îi învăluia ca o mantie, părea că-i uneşte într-un fel de tovărăşie, îi adăpostea cu blândeţe.

Fuseseră zece cu totul: Robert, Hughie, Boxerul, Pat Reedy, Iisus Plinsa, Swee Messuer, Ned Softley, Harry Brace şi alţi doi mineri, pe nume Benett şi Seth Calder. Prima zi o petrecuseră bătând în peretele de piatră, aproape tot timpul… Ta-ta. Ta-ta… Ta-ta-tatap… Mereu, mereu… Ta-ta… Ta-ta-ta-tap… ca un aspru tam-tam într-un ritual tribal. Bocănitul ăsta în piatră le făcea bine; şi apoi, servea ca să indice poziţia lor în această adâncime întunecată; zeci de mineri îngropaţi în subteran izbutiseră să fie salvaţi numai călăuzindu-şi salvatorii către ei prin bătăi în piatră… Ta-ta… Ta ta…

Ta-ta-ta-tap… Îndeplineau această operaţie cu schimbul. Dar către sfârşitul celei de-a doua zile, Boxerul izbucni deodată:

— Încetaţi! Pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi, că nu mai pot suporta ciocănitul ăsta, lua-l-ar dracu!

Era rândul lui Ned Softley să facă semnale. Se opri pe dată.

Realitatea este că toţi păreau să se bucure când încetară ciocăniturile. Au făcut o pauză de circa o oră, după care au căzut cu toţii de acord, chiar şi Boxerul, că semnalele trebuiau continuate. Era posibil ca echipa de salvare care venea dinspre Groapa Şcursorilor să se afle în imediata lor apropiere.

— A, trebuie să fie foarte, foarte aproape, spuse Swee Messuer.

Drept care, Ned Softley reluă ciocăniturile: ta-ta… Ta-ta… Tata-ta-ta… Ţap.

Curând după aceea, Iisus Plânsa a ţinut prima slujbă religioasă.

Mai tot timpul, Plânsa stătuse în genunchi, rugându-se în sinea lui.

Stătea puţin la o parte de ceilalţi şi se ruga cu patimă, cu fervoare, ca însuşi Iisus Hristos în grădina Ghetsemani. Iisus Plânsa era un omuleţ serios şi tăcut, nu căuta să se bage cu de-a sila în sufletul oamenilor şi nu le impunea punctul lui de vedere decât tot printr-un mijloc tăcut: broşurelele lui religioase şi afişele mari pe care le purta prin oraş, unul pe spinare şi unul pe piept. La Whitley Bay sau la meciurile de fotbal de la Sleescale, Plânsa rămânea întotdeauna tăcut în mijlocul mulţimii zgomotoase, stătea pur şi simplu în picioare, fără să scoată o vorbă, sau umbla încet şi tăcut înainte şi înapoi, făcând reclamă pentru lacrimile lui Iisus. El era cel mai liniştit agent de publicitate pe care-l avusese vreodată Iisus şi fără nici o îndoială era totodată şi un agent foarte bun. Aşadar, nu stătea în firea lui Plânsa să le impună celorlalţi cu de-a sila o liturghie. Dar, culmea ciudăţeniei, tocmai Robert, care nu se ducea în viaţa lui la biserică, spusese că e cazul să ţină o liturghie.

Plânsa dorise din suflet să facă o slujbă religioasă, măcar că nu îndrăznise să pomenească de ea. Ţinuse mult de tot la o slujbă, şi acum o oficie cu multă bucurie, începu cu o rugăciune. Era o rugăciune foarte nimerită, în care nu era vorba nici de sfâşierea veşmintelor, şi nici de femeia îmbrăcată în purpură. Era o rugăciune plină de bună-credinţă şi de greşeli de gramatică şi se sfirşi foarte liniştit, cu vorbele: „. Aşadar, scoate-ne de aici, Doamne sfinte, pentru gloria Mântuitorului. Amin”

Apoi Plânsa ţinu o mică predică. Luă un text simplu, din evanghelia după loan, cartea a opta, versetul doisprezece: „Căci eu sunt lumina lumii, şi cel ce vine după mine nu va păşi în beznă, ci se va bucura de lumina vieţii”.

Le-a vorbit simplu, le-a vorbit pe tonul cel mai obişnuit cu putinţă.

Apoi au cântat împreună imnul O, Mântuitorule, chinul ni-l curmă!:

Departe au umblat printre munţii de gheaţă, Departe de casă, de-a Domnului turmă!

Spre tine cărarea acum mă învaţă, O, Mântuitorule, chinul mi-l curmă! '

După ce se stinse ecoul glasurilor lor, se aşternu tăcerea. Niciunul dintre ei nu voia să rupă această tăcere. Stăteau cu toţii foarte liniştiţi, în ceea ce-l priveşte pe Boxer, el personal nu stătea chiar aşa de liniştit, ci scrişnea din dinţi. Dar degeaba, că până la urmă tot el a fost cel care nu s-a mai putut ţine.

— O, Doamne, gemu Boxerul, o, Doamne-Dumnezeule, ajutămă!

Şi Boxerul începu să plângă. Omul ăsta cit un munte, tare ca cremenea, avea totuşi o undă de duioşie în el. Acum stătea cu capul în mâini, zguduit de suspine. Era îngrozitor să-l auzi plângând, să-i simţi durerea cutremurătoare. Toţi aveau nervii zdruncinaţi şi nici unuia nu-i venea uşorsă-şi manifeste bărbăţia pe burta goală.

N-aveau nimic de mâncare şi nici un strop de apă. Doar un ochi de băltoacă, format de picăturile care se prelingeau încet ca sângele, din tavan. Şi ce ciudat, ieşiseră din potopul acela înspăimântător, şi acum aveau aşa de puţină apă, încât abia le ajungea să-şi umezească buzele sau să înghită o gură de lichid sălciu, cu gust de cărbune.

Plânsa se apropie de Boxer şi începu să-l mângâie cu vorba. Era grozav de bucuros că poate să-i fie de ajutor Boxerului, şi de fapt chiar şi Boxerul se bucură o vreme.

Pe urmă, unora dintre ei li s-a făcut foame. Cel mai înfometat era Pat Reedy, mezinul printre ei. Robert avea în buzunar trei bomboane de tuse. Îi strecură una lui Pat şi apoi încă una. Cât timp o fi trecut oare între cele două bomboane? Cinci minute, sau cinci zile? Dumnezeu ştie! După cea de-a doua bomboană, Pat şopti:

— A fost bună, foarte bună, meştere.

Robert zâmbi. Vru să-i dea lui Pat şi cea de-a treia bomboană, dar îl reţinu sentimentul ciudat pe care ţi-l dă conştiinţa că un anume obiect este cel din urmă. „Am să i-o păstrez”, gândi Robert.

Aceeaşi dorinţă de a păstra ceva pentru mai târziu îl făcu pe Robert să nu aprindă ultima lumânare, deşi la început bezna nu li se păruse câtuşi de puţin b'lândă, ci greu, foarte greu de îndurat, după ce atâta vreme se bucuraseră de licărirea galbenă a luminării aşezate în mijlocul cercului lor, ca un mic foc de tabără.

Întunericul făcea ca socoteala timpului să fie mult mai greu de |inut. Dintre toţi, numai Robert avea un ceas, dar şi acela se oprise de mult, când intrase în apa din şanţ. Hughie era frământat mai mult decât toţi ceilalţi de problema timpului. Băiatul era tăcut de felul lui, dar acum era încă şi mai tăcut ca de obicei. Realitatea este că de când dăduseră de noul obstacol, stâncile prăbuşite, Hughie nu mai scosese nici un cuvânt. Stătea jos lângă taică-su, cu sprâncenele încruntate, apăsat de gânduri. Tot corpul îi era încordat din pricina gândurilor tiranice, într-un tirziu, rosti cu glas scăzut:

— Tată! De când sintem aici?

— N-aş putea să-ţi spun, Hughie.

— Tată, dar tu de când crezi că sintem?

— De vreo două zile, sau poate trei.

— Azi ce zi e, tată?

— Nu ştiu, Hughie… Probabil să fie miercuri.

— Miercuri…

Hughie oftă şi se rezemă ţeapăn de peretele de stâncă. Dacă n-ar fi fost decât miercuri, atunci nu era chiar aşa de rău, însemna că mai rămân trei zile bune, trei zile întregi până la meci. Trebuia neapărat să iasă din mina asta până sâmbătă, trebuia, trebuia!

Cuprins deodată de o spaimă chinuitoare, luă bucata de piatră şi începu să bocănească: Ta-ta… Ta-ta… Ta-ta-ta-ta-tap!

Când încetă Hughie să mai bocănească, urmă un lung răstimp de tăcere. Atunci s-a întâmplat ca Ned Softley să întindă mâna să se mai dezmorţească şi s-a atins de faţa lui Harry Brace. La început a crezut că Harry doarme; atunci a încercat încă o dată, încetişor, cu grijă, şi degetele au nimerit drept în gura rece, căscată, a lui Harry, care murise de mult.

Robert aprinse lumânarea. Da, Harry Brace se stinsese. Bietul Harry! Nu mai ajunsese niciodată să-i cumpere nevesti-si bandajul acela suspensor pentru hernie, pe care i-l promitea mereu. Robert şi cu Boxerul ridicară trupul lui Harry. Trăgea tare greu. Sau poate or fi fost ei prea slăbiţi, îl duseră mai departe, de-a lungul galeriei, la vreo treizeci de metri, îl aşezară pe spate, Robert îi încrucişa mâinile pe piept şi-i închise ochii. Plânsa dormea. Dormea pentru prima dată după trei zile. Sforăia din greu. Robert nu vru să-l trezească. Rosti el un Tatăl nostru la căpătâiul lui Harry, şi apoi se întoarse, împreună cu Boxerul.

— Hai să mai ardem un căpeţel de lumânare, băieţi! Spuse Robert. Măcar aşa, ca să mai prindem inimă.

Pat Reedy începuse iar să plângă, fără glas, mai mult ca un scâncet; pentru a doua oară în viaţă se întâlnea cu moartea, şi asta îi producea aceeaşi tristeţe ca şi înainte.

— Fă-te-ncoa, băiete, îi zise Robert cuprinzându-l pe după umeri. Pat se zguduia din tot trupul. Ar fi momentul să-ţi dau o treabă de făcut, continuă Robert. Nu vrei să mai ciocăneşti şi tu puţin?

Dar Pat clătină din cap.

— Aş vrea să-i scriu mamei, spuse el, şi nemaiputându-se stăpâni hohoti de plâns.

— Bine, spuse Robert grav, ai să-i scrii mamei. Eu am un ciot de creion. Cine are o bucată de hârtie?

Ned Softley avea un carneţel în care însemna vagonetele de cărbune. L-l dădu lui Robert. Robert smulse din el o foaie dublă, o puse pe dosul carnetului şi i-o dădu lui Pat, împreună cu creionul.

Pat le primi oftând plin de recunoştinţă. Apoi se mai înveseli, începu imediat să scrie cu litere mari înflorite: „Dragă mămico…”

Dar imediat se opri cu capul într-o parte şi citi ce-a scris. „Dragă mămico…” şi iar se opri. „Dragă mămico… Citi el, şi se opri din nou.

Se puse din nou pe plâns. Plânse amarnic. N-avea decât cincisprezece ani băiatul.

Când Robert socoti că au ars destulă lumânare, Pat îşi simţea inima ceva mai uşoară. Robert luă carnetul, creionul şi hârtia dublă şi le puse în buzunar. Stinse lumânarea. Apoi igi petrecu braţul sting pe după umerii lui Pat, de parcă ar fi vrut să-l apere de o primejdie.

Băiatul adormi.

Şi Robert moţăi niţel. Timpul trecea. Se trezi în întunericul tăcut, neîntrerupt, şi fu cuprins de un lung acces de tuse. Era tuşea lui intimă, familiară, nu prea zgomotoasă. Hainele ude se uscaseră pe el, şi asta nu-i făcea bine. „Sigur că o să mă apuce iar boala, când ieşim”, gândi el. Pe urmă cu o vagă strângere de inimă, îşi spuse: „Dacă ieşim”. Mai trecu multă vreme. Fără doar şi poate că echipele de salvare au ajuns în apropierea lor. Fără îndoială că trebuie să fie pe-aproape.

— Tată, începu iar Hughie, în ce zi suntem, tată?

— Nu ştiu, Hughie dragă.

Robert încercă să-i vorbească liniştit, raţional.

— Tată… Dar ce zi e azi?

— N-aş putea să-ţi spun, Hughie.

Robert încercă iar să vorbească liniştit, raţional, cu înţeles, dar glasul îi rămase vlăguit, fără culoare.

— Bine, tată… Dar ce zi e azi? Ştii, meciul, tată… Meciul echipei United, tată… United… Până sâmbătă trebuie neapărat să ies de aici.

Neapărat… Trebuie neapărat, tată.

Glasul tăcutului Hughie răsuna acum strident, isteric, începu să se legene agitat în întuneric. Trebuie neapărat să iasă până sâmbătă! Trebuie! Sâmbătă trebuie să fie afară!

Şi de fapt era duminică seara.

Se trezi Boxerul. Acum toată lumea părea că doarme; erau oare urme de gaz de mină în aer? Sau îi apucase slăbiciunea? Boxerul începu să vorbească:

— O, Doamne, ce vis am putut avea! De-ar şti biata nevastămea… O, Doamne, ce n-aş da să pot bea o halbă! Foamea nici n-o mai simt, numai de bere aş avea poftă. Aoleu, Doamne, ce vorbe-mi ieşiră din gură? Şi eu, care am făgăduit să mă las de băutură dacă tu, Doamne, ne scoţi de-aici! O, Doamne, scoate-ne de-aici! Te rog, Doamne, pentru numele lui Dumnezeu!

Şi Boxerul ridică glasul, aproape ţipând.

Începu să ţipe şi Ned Softley. Apoi ţipară şi alţii:

— Scoate-ne de-aici! Scoate-ne de-aici!

De astă dată, nici Iisus Plânsa nu mai era stăpân pe el. Deodată, izbucni cu glas spart:

— O, Dumnezeule, dar cât timp va mai trece până ne vei mântui?

Glasurile lor izbucneau ca urletele unor fiare închise în cuşcă.

Pe urmă a murit Bennett, şi şase ceasuri mai târziu – Seth Calder. Erau ortaci, lucrau împreună de aproape paisprezece ani.

Paisprezece ani trudiseră împreună, se îmbătaseră împreună, jucaseră popice împreună. Şi totuşi, părea atât te straniu să şi moară împreună! Dintre ei doi, Bennett era cel mai tăcut; în schimb Seth Calder, când simţi că începe să se ducă, gemu într-una:

— Nu vreau să mor. Sunt încă tânăr. Am nevastă tânără. Nu vreau să mor!

Şi totuşi a murit.

Acum erau cu toţii slăbiţi, niciunul nu mai avea destulă vlagă ca să mai mişte cadavrele lui Bennett şi Seth Calder. Şi apoi, lui Robert îi mai rămăseseră în buzunar doar două chibrituri, împreună cu capătul acela de lumânare, îi dădu lui Pat Reedy ultima bomboană de tuse. Fără îndoială că nu mai aveau mult până să răzbată echipele de salvare! Fără doar şi poate! O, Doamne, dar fă-i să vină mai repede, că altfel degeaba mai vin!

Zăceau pur şi simplu, nemaiavând putere să se mişte. Nu mai aveau putere nici măcar să se ducă la locul acela de trebuinţa. Zăceau pur şi simplu. Şi, zăcând aşa, Robert avu o idee. Strigă pe fiecare pe rând, de câte trei ori. Dacă după al treilea strigăt nu primea nici un răspuns, însemna că omul s-a sfârşit.

A fost rândul lui Ned Softley să nu mai răspundă. A murit probabil tot aşa de calm ca şi Harry Brace. Ned avusese întotdeauna reputaţia unui tont, dar de murit a murit frumos. N-a scos nici măcar un scâncet.

Apoi s-a stins Swee Messuer: tare era spurcat la gură băiatul ăsta, dar acum luaseră sfârşit şi poveştile lui porcoase.

După moartea lui Swee s-a întâmplat că Plânsa a înnebunit. Ca şi ceilalţi, tăcea de multă vreme. Dar deodată s-a ridicat în picioare.

Stătea aşa, în picioare, în întuneric; cu toată bezna însă, ceilalţi îşi dădură seama că a înnebunit. ^

— Îi văd! Începu el să aiureze, îi văd pe cei şapte îngeri care stau în faţa Domnului! Îi aud cum sună din trâmbiţe. Mi s-a vestit ziua judecăţii de apoi!

La început se făcură că nu-l bagă în seama, dar Plânsa îi dădea înainte:

— Îi aud sunând din înrobite, întâi sună primul înger* şi apoi cade grindină stropită cu sânge.

Boxerul se ridică în capul oaselor.

— Măi Plânsa, fie-ţi milă de noi şi lasă-ne-n pace, că nu mai pot!

Dar Plânsa ii dădu înainte, cu acelaşi glas de om în extaz:

— Sună din trâmbiţă al treilea înger şi se prăbuşeşte steaua Pelinului. Pelinul şi fierea, iubiţii mei fraţi, ele sunt soarta noastră pe această lume. Pe noi ne zdrobeşte lăcomia omului. Şi cel de-al patrulea înger sună din trâmbiţă şi apoi al cincilea, şi încă o stea cade în mina fără fund, şi din adâncul ei se înalţă un nor de fum. Noi sin tem în mină, iubiţii mei fraţi, şi aerul e întunecat din pricina fumului din mină, şi pe frunţile noastre purtăm pecetea Domnului, iar asupra mai-marilor, care ne-au adus aici, se va revărsa pedeapsa meritată.

O văd, fraţilor. Mie mi-a fost hărăzit darul profeţiei. Eu sunt profetul din mina Paradis.

Atunci Robert îşi dădu seama că Plânsa a înnebunit.

— Stai jos, omule, te rog! Se rugă el de Plânsa. Hai, te rog, stai jos! Nu mai durează mult până o să ne găsească. Stai jos aici şi aşteaptă liniştit. De acum înainte nu mai avem mult.

Iisus Plânsa continuă:

— Şi cel de-al şaselea înger sună din trâmbiţă lui, şi un glas răsună din cele patru hornuri ale altarului de aur, care se află înaintea Domnului, şi cei patru îngeri sloboziţi se pregătesc să omoare o treime dintre oameni cu fum şi pucioasă, iar restul oamenilor care nu mor de pe urma acestor flageluri, şi nu se căiesc de faptele mâinilor lor, şi nici de crimele lor şi nici de vrăjitoriile lor şi nici de păcatele lor trupeşti şi nici de jafurile lor…

Glasul lui Plânsa crescu din ce în ce, ajungând un ţipăt care umplea galeria, iar răsunetul şi reverberaţiile lui voiau parcă să cutremure tavanul.

Boxerul gemu:

— Nu mai pot suporta vorbăria asta!

Bâjbâind cu mâinile, se târî înainte, către Plânsa.

Nebunul îşi urmă însă delirul cu un glas teribil:

— Şi acum sună al şaptelea înger…

Dar înainte ca cel de-al şaptelea înger să sune, Boxerul nimeri glezna lui Plânsa şi-l trase jos. Plânsa căzu gemând.

— Dar cel de-al şaptelea înger sună din trâmbiţă.,. Îl văd, văd mileniul pe care-l aduce nebunia şi lăcomia omului. Bani… Bani…

Bani… Pentru bani suntem noi zdrobiţi şi ucişi. Prorocesc eu… Din locurile înalte se prăbuşesc ei… Şi curge nu sânge, ci apă… Sângele mielului Domnului… Vino, mamă, dă-mi Cartea Psalmilor, şi o să cântăm imnul dragostei; dă-mi, mamă, mina şi ţine-mă strins, pentru că aşa nu e nici un păcat, vino, Mântuitorule, vino…

Glasul lui se stinse tărăgănat. Plânsa zăcu la pământ câteva minute, gemând, apoi tăcu. Prorocirile lui îl istoviseră. Se istovise singur. Plânse puţin. Iisus Plânsa plânse puţin. Apoi Iisus Plânsa se stinse.

Timpul trecea. Robert îi dădu lui Pat Reedy să bea. Băiatul îşi pierduse pe jumătate cunoştinţa. Vomită apa cu miros de cărbune peste mâinile lui Robert, pe care acesta le făcuse căuş.

— O, Doamne, de-ar veni mai repede salvatorii! Spuse Boxerul, într-un fel de delir. Pentru că altfel degeaba mai vin.

Se târî până la zidul de piatră prăbuşită şi începu să bocănească.

Dar acum era prea slăbit ca să mai poată ciocăni. Piatra ii căzu printre degetele lipsite de vlagă.

Timpul trecea. Boxerul îşi încleşta mâna pe gât şi rosti cu glas spart:

— O, Doamne, măi Robert, aş da orice pentru o halbă de bere.

Apoi căzu într-o parte şi nu se mai clinti.

Pe urmă muri şi Pat Reedy. Zăcea destins în braţele lui Robert, ca un copil la sânul maniei. Către sfârşit începuse să aiureze. Apoi deodată spuse:

— Vino, mamă, ca să ne putem arăta cu adevărat recunoştinţa.

Pe urmă, Robert îi strigă la rând pe toţi. Când termină, spuse:

— Am mai rămas doar tu şi cu mine, Hughie.

Hughie răspunse mecanic:

— Ce zi e azi, tată? Repetă încă o dată întrebarea, apoi spuse:

Tată, tare aş vrea să beau ceva, dar nu mă pot mişca.

Robert se târî cum putu şi-i dădu Iui Hughie să bea.

Hughie îi mulţumi.

— S-a sfârşit totul, tată, spuse el. Şi-acum încă se mai gândea la meci. N-o să-mi mai acorde un al doilea prilej.

Robert spuse:

— Nu, Hughie.

Hughie spuse:

— Tare aş fi vrut să joc, tată!

Robert spuse:

— Ştiu, Hughie.

Robert pierduse orice speranţă. Ascultase neîncetat, îşi încordase auzul, dar nu prinsese nici un sunet de la oamenii care se apropiau. Probabil că s-au poticnit pe undeva. Au dat de apă, sau de o teribilă prăbuşire a tavanului. Robert depăşise şi faza nădejdii, şi faza deznădejdii.

Încetişor, aşeză trupul lui Pat Reedy pe jos şi-l cuprinse pe Hughie pe după umăr. Poate că niciodată nu-i arătase lui Hughie destulă atenţie. Hughie îi semăna prea tare lui, era prea tăcut şi prea închis în sine. Nu-l iubise destul pe Hughie.

Încercă să-i vorbească băiatului, dar era greu. Nu mai putea rosti cuvintele ca lumea. Tuşi iar. Tuşea avea gust de sare şi-i ieşea din gură strâmb, ca şi cuvintele.

Timpul trecea. Trupul lui Hughie fu străbătut de un fior.

Hughie muri, gândindu-se la meciul pe care n-avea să-l mai joace niciodată. De fapt muri de inimă rea.

Timpul trecea. Robert îl sărută pe Hughie pe frunte şi încercă să-i încrucişeze braţele pe piept, aşa cum făcuse cu Harry Brace. Dar nu mai avea putere nici pentru asta. Nu mai avea putere nici măcar să tuşească. Rosti încetişor Tatăl nostru. Cuvintele rugăciunii le rosti cum trebuie, cu toate că tuşea îi era deformată.

Gândurile lui Robert începură să rătăcească: i se păru ciudat ca tocmai el să moară ultimul, ca tocmai el, care era ofticos, să reziste mai mult decât atâţia oameni sănătoşi. Păi, nu spusese el întotdeauna că nu tuşea o să-l omoare? Nici acum nu murea din pricina ei Pierdu simţul timpului şi locului, i se păru că se află pe râul Wansbeck în sus, la pescuit, cu David, băieţelul lui drag… I se păru că-i arată lui David cum să arunce undiţa… Că-l priveşte pe David cum prinde primul păstrăv din viaţa lui, un păstrăv micuţ şi pistruiat… „Ei Davey, nu-i aşa că-i grozav?

Timpul trecea. Robert se mişcă, deschise ochii. Aprinse ultimul căpeţel de lumânare. Se gândi că e păcat să nu-l folosească, întrucât avea posibilitatea alegerii, îşi spuse că ar prefera să nu moară pe întuneric.

Lumânarea aruncă un licăr gălbui pe formele spectrale şi tăcute ale morţilor din jurul lui. Îşi dădu seama că în curând va muri şi el.

Nu simţea nici un pic de frică, nimic… Dar în cele din urmă se gândi totuşi că ar vrea să-i scrie lui David… Pe David îl iubise întotdeauna.

Căută prin buzunare carnetul, creionul şi foaia de hârtie. Se strădui să-şi adune gândurile, cu un efort dureros, şi apoi scrise: „Dragă David, când măvor găsi ai săprimeşti acest bilet. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, dar degeaba. Ne-a înecat apa în Băltoacă.

Am izbutit să dau telefon la suprafaţă, şi Bănos ne-a îndreptat către Groapa Scursorilor dar prăbuşirea aceasta de piatră ne-a oprit, pentru că e o prăbuşire mare de tot. Hughie s-a stins adineauri A murit fără durere. Spune-i maică-ti că am f acut şi slujba religioasă. Nădăjduiesc că tu Davey ai să faci ceva în viaţă şi ai să profiţi de ea. Al tău tată”.

Se gândi un răstimp, fără să-şi dea seama că se gândeşte, şi apoi adăugă pe dosul biletului: „P. S.: Fam îndoială că Barras a avut planurile acestei mine părăsite instrucţiunile lui au fost corecte.”

Robert împături hârtia şi o puse sub maiou, lipită de pieptul lui supt. Şedea ghemuit, cu spatele rezemat de peretele prăbuşit, parcă ar fi stat pe gânduri. În creierul lui începu să se strecoare întunericul, ca nişte valuri informe. Tuşi. Tuşea lui. Blinda, intimă, tuşea care-i semăna. Apoi trupul îi alunecă încet în jos şi căzu, întinzându-seîntr-o parte. Zăcea întins pe spate, cu braţele desfăcute, de parcă s-ar fi rugat de cineva. Ochii stinşi erau larg deschişi. Zăcea acolo printre tovarăşii lui, morţi înainte. Lumânarea mai pâlpâi o dată slab, şi apoi se stinse.