Capitolul XXV.

Ultima şedinţă a Comisiei de anchetă, instituită pe baza articolului 83 din legea exploatărilor carbonifere, cu privire la cauzele şi împrejurările catastrofei din mina Neptun se apropia de sfârşit. Era o înghesuială nebună în primăria din Lamb Street, şi o mulţime imensă aştepta afară. O senzaţie de încordare părea să se amestece cu lumina soarelui de după amiază, pătrunzând prin ferestrele cu rame de metal în atmosfera aburită a tribunalului. Pe fotoliile judecătorilor stăteau comisarul guvernamental, deputatul Henry Drummond, consilier regal, asistat de asesorul tehnic, adjunctul inspectorului-şef al minelor, în sală se aflau inspectorul divizionar şi domnul Jennings, inspectorul local, ambii reprezentând Ministerul Minelor; domnul Lynton Roscoe, consilier regal, avocat pledant, asistat de jurisconsultul John Bannerman din Tynecastle, reprezentând pe domnul Richard Barras de la mina Neptun; deputatul Harry Nugent şi Jim Dudgeon din partea Federaţiei minerilor din Marea Britanic; Tom Heddon din partea Asociaţiei minerilor din Sleescale; domnul William Snagg, jurist din Tynecastle, reprezentând pe urmaşii victimelor; colonelul Gascoigne, care asista la proces ca reprezentant al lordului Kell, proprietarul terenurilor. Pe băncile din faţă, în mijlocul publicului, se aflau Barras, Arthur, Armstrong, Hudspeth şi alţi funcţionari din administraţia minei Neptun. Urmau apoi trei rânduri de martori, printre care David, Jack Reedy, Harry Ogle şi alţi câţiva muncitori din mahalaua Teraselor, instalaţi imediat îndărătul lui Nugent. Urmau apoi rudele morţilor, majoritatea femei îmbrăcate în haine negre, ieftine, unele dintre ele nu aveau nimic pe cap, pentru că-şi coborâseră şalurile pe umeri. Toate erau uşor nedumerite, pline de respect amestecat cu spaimă, lipsite îndeobşte de înţelegerea lucrurilor care se petreceau în jurul lor. Restul sălii era plin de mineri şi orăşeni. N-aveai loc nici să arunci un ac.

Urmându-se practica oficială obişnuită, se acordase un oarecare răgaz între procedura catastrofei şi efectuarea anchetei.

Dar acum, de şase zile fără întrerupere, cu începere din 27 iunie 1914, tribunalul ţinea şedinţă după şedinţă, sala răsuna de zumzetul glasurilor. Fuseseră chemaţi şi rechemaţi să depună cincizeci şi patru de martori. Se puseseră cincisprezece mii de întrebări şi se ascultaseră toate răspunsurile. Cuvintele zburau încoace şi încolo, aspre, convingătoare, furioase, sute de mii de cuvinte. Heddon, cu violenţa lui aprinsă, pierzându-şi şirul argumentaţiei, era mereu chemat cu asprime la ordine; Jim Dudgeon, binevoitor şi prea puţin stăpân pe gramatică, sprijinind logica liniştită a lui Nugent; colonelul Gascoigne, cu veşnicele lui chiţibuşuri legate de cote de nivel, repere topografice şi cartografice şi formaţiile geologice; Lynton Roscoe, versat în arta retoricii, stăpân pe gesturi şi pe propoziţiile elegant alcătuite.

— Dar acum totul era pe sfârşite. Se apropiau cu repeziciune de încheiere. Avocatul Lynton Roscoe, consilier regal, se afla în acest moment în picioare; era o figură impunătoare, corpolent, fălcos, cu buza de sus acoperind-o pe cea de jos, şi rumen la obraji ca un om care bea mult vin de Porto. De la ora două tot lua un supliment de interogatoriu martorilor, iar acum, cu un gest plin de dramatism, se întorcea către consilierul guvernamental, în sală – tăcere.

Comisarul guvernamental: Aveţi vreo solicitare de făcut, domnule Roscoe?

Lynton Roscoe: Este problema domnului Richard Barras, domnule comisar. Cred că dacă l-aş chema să facă o ultimă depoziţie am putea ajunge la o concluzie corespunzătoare în chestiunea discutată.

Comisarul: Cu toată plăcerea, domnule Roscoe.

A fost chemat Richard Barras. Şi-a părăsit imediat locul unde şedea şi a intrat în boxa martorilor. A rămas acolo în picioare, drept ca lumânarea, fără nici un pic de rezervă, cu o uşoară roşcată pe pomeţii săi proeminenţi şi capul înclinat într-o parte, de parcă abia ar fi aşteptat să răspundă la toate întrebările, cu maximum de candoare. Arthur, cu umerii gârboviţi, aşezat pe scaunul său, nu-şi ridica ochii din podea şi-şi acoperea faţa cu mâinile, ca să nu i-o poată scruta nimeni.

Lynton Roscoe: Domnule Richard Barras, vă rog să mă iertaţi că vă deranjez din nou, dar există câteva puncte pe care aş dori să le subliniez. Dacă nu mă înşel, ne-aţi spus că sunteţi proprietarul minei carbonifere Neptun, că sunteţi inginer de mine şi că aveţi treizeci şi cinci de ani de experienţă în acest domeniu.

Barras: Aşa este.

Lynton Roscoe: Fireşte, experienţa dumneavoastră în domeniul exploatărilor carbonifere este vastă?

Barras: Da, cred că nu exagerez dacă spun acest lucru.

Lynton Roscoe: Atunci, repetând, domnule Barras, (rar) aţi ştiut în vreun fel oarecare, atunci când aţi început să exploataţi filonul Digului, că vă aflaţi mai mult sau mai puţin aproape de abatajele inundate ale vechii mine Neptun?

Barras: N-am avut nici cea mai mică idee.

Lynton Roscoe: Cu alte cuvinte, domnule Barras, aş vrea să spun că, după impresia mea, nu există decât două mijloace pentru a afla unde te găseşti în subteran: primul mijloc este forajul experimental, iar celălalt recurgerea la documente. Sau, pe scurt, un plan al exploatărilor?

Barras: Exact.

Lynton Roscoe (persuasiv): Dar, la urma urmei, forajul nu poate să-ţi spună decât ceea ce se află în direcţia respectivă. Şi se pot comite şi erori considerabile. De fapt, adeseori forajul nu-ţi spune mare lucru, sau chiar nimic.

Bănos: în orice caz, într-o situaţie ca a noastră, este neconcludent.

Lynton Roscoe: întocmai. Acum, în ceea ce priveşte cealaltă metodă, aţi avut vreun document sau plan, sau schiţă a vechilor exploatări ale minei Neptun?

Barras: Nu.

Lynton Roscoe: Un asemenea plan, dacă a existat vreodată, fără doar şi poate a fost pierdut sau distrus, chiar în acele vremuri de demult, la începutul exploatării cărbunelui, când documentele de arhivă nu erau tratate cu tot respectul necesar. Nu a fost niciodată în posesia dumneavoastră un asemenea plan?

Barras: Niciodată.

Lynton Roscoe: Prin urmare, nu aveţi câtuşi de puţin cunoştinţă de primejdia care ameninţa. (Dramatic:) Şi în lumina logicii şi a raţiunii, dumneavoastră aţi fost o victimă a catastrofei în egală măsură cu acei bieţi nefericiţi care au pierit, (întorcându-se către comisarul guvernamental:) Domnule comisar, acesta era elementul pe care am considerat necesar să-l subliniez din nou. Nu doresc să-l reţinem mai mult pe domnul Barras.

Comisarul guvernamental: Vă mulţumesc, domnule Barras, vă rămân îndatorat.

Barras ieşi din boxa martorilor, drept, cu capul sus, parcă ar fi dorit să fie văzut de toată lumea. Atât de impresionantă era ţinuta lui, încât un uşor murmur de aplauze involuntare se înălţă dinspre părţile laterale ale tribunalului. Richard se bucura de sentimentele cele mai sincere din partea publicului. Purtarea sa în decursul anchetei fusese comentată favorabil şi, adăugindu-se eforturile lui din timpul operaţiilor de salvare, îi ridicase prestigiul până la popularitate.

Când Barras îşi reluă locul lângă Arthur, se ridică liniştit Harry Nugent, deputatul. Nugent era un om calm, cu un aer de seriozitate şi stabilitate, cu o privire directă şi luminoasă. Era înalt, slab, cu faţa osoasă şi cadaverică, dar cu o frunte frumoasă, pe care fluturau câteva şuviţe subţiri de păr. Deşi la început nu era prea simpatic, Nugent avea o căldură, o sinceritate calmă, care înlătura curând prejudecata nefavorabilă creată de înfăţişarea sa neatrăgătoare. De cinci ani reprezenta în parlament circumscripţia Edgely din regiunea Tyneside. Era recunoscut ca o forţă în plină dezvoltare în mişcarea laburistă, şi unii dintre partizanii săi se şi grăbeau să-l prezinte ca viitor lider al partidului. Se întoarse cu faţa spre comisarul guvernamental şi vorbi, aplecându-se uşor.

Harry Nugent: întrucât prietenul meu şj-a rechemat martorul principal, v-aş putea cere permisiunea, domnule preşedinte, să-l aduc în faţa dumneavoastră ca martor pe David Fenwick?

Comisarul guvernamental: Dacă vi se pare că acest lucru ar putea fi într-o oarecare măsură util…

S-a citat numele lui David Fenwick. David s-a ridicat şi s-a îndreptat repede spre partea din faţă a sălii. Avea o expresie serioasă, stăpânită. De şase zile, mereu intra şi ieşea din boxa martorilor, era mereu supus la interogatoriu, când ameninţat, când linguşit, când luat peste picior, când tratat cu binişorul dar în tot acest timp se menţinuse cu încăpăţânare pe poziţie. Cu mâna pe Biblie, depuse iar jurământul.

Harry Nugent: Acum din nou, domnule Fenwick, în privinţa tatălui dumneavoastră, Robert Fenwick, care şi-a pierdut viaţa în această catastrofă…

David: Da.

Harry Nugent: Dumneavoastră susţineţi şi acum că în timp ce lucra pe orizontul Băltoaca, şi-a exprimat neliniştea cu privire la posibilitatea unei inundaţii?

David: Da, a vorbit în repetate rânduri despre aceasta.

Harry Nugent: Cu dumneavoastră?

David: Da, cu mine.

Harry Nugent: Acum vă rog, domnule Fenwick, să-mi spuneţi dacă dumneavoastră aţi acordat sau nu importanţă celor comunicate de tatăl dumneavoastră.

David: Da, am acordat importanţă. Eram îngrijorat. De fapt, aşa cum v-am mai spus, am mers până acolo încât să vorbesc chiar şi cu domnul Barras personal.

Harry Nugent: Deci, aţi discutat efectiv această chestiune cu domnul Barras personal?

David: Da.

Harry Nugent: Şi care a fost atitudinea sa?

David: A refuzat să mă asculte.

Lynton Roscoe (ridicându-se): Domnule comisar, protestez! Nu numai în legătură cu acest martor, ci şi în legătură cu ceilalţi martori, domnul Nugent a învârtit lucrurile într-un mod inadmisibil. Mi se pare de-a dreptul imposibil să accept depăşirea oricăror limite.

Comisarul guvernamental: Domnule Roscoe, veţi avea posibilitatea de a supune şi dumneavoastră acest martor la un supliment de interogatoriu, dacă veţi dori s-o faceţi, (întorcându-se către Nugent:) Pe de altă parte, mi-aş permite să observ, domnule Nugent, că după impresia mea nu mai avem nimic nou de aflat de la martor.

Harry Nugent: Nu mai am nimic de adăugat, domnule comisar.

V-am atras doar din nou atenţia asupra posibilităţii care a existat de a se fi găsit mijloacele de evitare a catastrofei.

Nugent se aşeză la locul său. În schimb, Lynton Roscoe sări din nou în picioare şi, cu un gest foarte pompos, îl opri pe David, care tocmai dădea să părăsească boxa martorilor.

Lynton Roscoe: Numai o clipă, domnul meu, unde spui că a avut loc această pretinsă conversaţie?

David: Pe malul râului Wansbeck, când eram la pescuit.

Lynton Roscoe (neîncrezător): Şi dumneata pretinzi să credem că tatăl dumitale, deşi temându-se cumplit de moarte, s-a dus foarte liniştit să se distreze la pescuit? (Pauză sardonică.) Să fim sinceri, domnule Fenwick, tatăl dumitale era un om învăţat?

David: Era un om inteligent.

Lynton Roscoe: Mă rog, mă rog, domnule, mulţumeşte-te să răspunzi la întrebările mele. Repet: Era un om învăţat?

David: într-un sens mai larg al cuvântului.

Lynton Roscoe: Eu aş spune, domnule, cu toate că dumneata nu vrei să recunoşti acest lucru, că nu era un om învăţat. De exemplu, nu cunoştea câtuşi de puţin ştiinţa exploatărilor miniere. Te rog să-mi răspunzi cu „da” sau „nu”.

David: Nu.

Lynton Roscoe: Dumneata cunoşti această ştiinţă?

David: Nu.

Lynton Roscoe (sarcastic): După câte înţeleg, dumneata te ocupi cu profesoratul, nu?

David (aprins): Dar ce are profesoratul meu de-a face cu catastrofa din mina Neptun?

Lynton Roscoe: Tocmai asta e întrebarea pe care îmi propusesem să ţi-o pun eu dumitale, domnul meu. Dumneata eşti profesor suplinitor într-o şcoală a Consiliului districtual, fără să ai măcar, după cât cred, calificarea licenţei în litere. Ai recunoscut că nu te pricepi câtuşi de puţin la ingineria de mine. Şi totuşi…

David: Eu…

Lynton Roscoe: Un moment, domnule! (Bătând cu pumnul în masă.-) Ai avut sau nu ai avut vreo împuternicire din partea muncitorilor să acţionezi în această chestiune?

I David: Nu.

Lynton Roscoe: Atunci, cum te aşteptai dumneata ca domnul Barras să bage în seamă amestecul dumitale impertinent?

David: Era oare un lucru atât de impertinent să încerc să salvez vieţile acestor sute de muncitori?

Lynton Roscoe: Nu fi insolent, domnule!

David: Insolenţa nu e numai apanajul dumneavoastră.

Comisarul guvernamental (intervenind): Cred, domnule Lynton Roscoe, aşa cum am menţionat şi mai înainte, că am epuizat utilitatea acestui martor.

Lynton Roscoe (cu un gest de neputinţă): Dar, domnule comisar…

Comisarul guvernamental: Cred că am putea închide această problemă, dacă aş declara, fără nici un fel de prejudecată, că nu-i atribui domnului Richard Barras decât cele mai nobile intenţii.

Lynton Roscoe (zâmbind fi înclinându-se): Vă mulţumesc respectuos, domnule comisar guvernamental!

Comisarul guvernamental: Doriţi să mai adăugaţi ceva, domnule Roscoe? *

Lynton Roscoe: Dacă-mi permiteţi, domnule comisar guvernamental, aş recapitula pur şi simplu faptele pe scurt. Ne putem felicita, constatând că situaţia cauzată de catastrofă este într-adevăr atât de clară. Lipsa oricărui plan, desen sau schiţă, care să indice abatajele vechii mine Neptun este mai presus de orice îndoială.

Aceste exploatări vechi aşa cum am arătat, au fost părăsite în anul 1808, cu mult înainte de a se fi adoptat vreo dispoziţie legislativă care să ceară înregistrarea unor planuri sau prezentarea de informaţii cu privire la abandonarea unei mine şi, după cum vă puteţi închipui, într-o vreme când păstrarea arhivelor şi documentelor şi, de fapt, însăşi exploatarea minelor în general se găseau într-un stadiu cum nu se poate mai primitiv. Dacă îmi permiteţi, domnule comisar guvernamental, aş sublinia că acest fapt nu incumba câtuşi de puţin responsabilităţii noastre! Din mărturiile depuse rezultă că domnul Richard Barras era un patron care se bucura de încrederea salariaţilor săi şi că efectua operaţiile de exploatare a sectorului Băltoaca conform celor mai bune şi nobile tradiţii ale industriei miniere. El nu cunoştea primejdia care plana aci.

Nu pot să cred că domnul Nugent, în cursul suplimentului de interogatoriu luat martorului Fenwick, a vrut într-adevăr să sugereze că unii dintre oamenii care şi-au pierdut viaţa în cursul catastrofei şi-ar fi exprimat anterior neliniştea cu privire la pericolul scurgerii apei în sectorul Băltoaca.

În consecinţă, domnule comisar, vă cer ca în urma analizării mărturiei lui Fenwick cu referire la cele comunicate lui de către tatăl său să declaraţi formal că nu există nici un temei care să susţină o asemenea sugestie monstruoasă, în cel mai bun caz a fost vorba de lucruri discutate în treacăt, într-o conversaţie întâmplătoare; noi suntem în posesia mărturiilor depuse sub prestare de jurământ de către toţi funcţionarii cu răspundere ai minei, în sensul că niciunul dintre muncitori sau dintre locuitorii oraşului nu şi-a exprimat faţă de ei nici un fel de teamă sau nelinişte.

Martorul Fenwick a insistat, cu o înverşunare pe care noi o deplângem, asupra întrevederii cu domnul Richard Barras din seara de 13 aprilie trecut. Dar, domnule comisar guvernamental, ce importanţă ar fi putut să acorde directorul oricărei mine din ţară unei discuţii stârnite în mod atât de nepotrivit şi de impertinent, ca cea provocată de Fenwick în seara despre care e vorba? Dacă vreo persoană cu muncă de răspundere şi totodată competenta, ca de pildă domnul Armstrong sau domnul Hudspeth sau vreo altă persoană oficială, ar fi ridicat această problemă, bineînţeles situaţia ar fi fost cu totul diferită. Dar ce însemnătate putea avea dacă un om din afară vorbea în termeni atât de puţin informaţi şi atât de echivoci despre primejdie şi apă, şi umezeală în mină? Vă rog să reţineţi, domnule comisar, că mina Neptun era de la bun început o exploatare umedă, şi cantitatea de apă care se scurgea în ea nu putea constilui câtuşi de puţin o indicaţie a inundaţiei ce se apropia.

Într-un cuvânt, domnule comisar guvernamental, noi am stabilit pe deplin că domnul Barras nu avea câtuşi de puţin cunoştinţă de faptul că se lucra în imediata apropiere a vechilor exploalări, inundate. Nu exista nici un plan, din pricina unei lacune a legislaţiei dinainte de 1872. Aceasta este esenţa situaţiei, domnule comisar guvernamental, şi, cu permisiunea dumneavoastră, las problema noastră, în aceşti termeni, la latitudinea dumneavoastră.

Comisarul guvernamental: Vă mulţumesc, domnule Roscoe, pentru admirabilul şi lucidul rezumat al problemei pe care ni l-aţi expus. Nu mai ştiu prea bine, domnule Nugent, dacă aţi dori sau nu să mai luaţi cuvântul.

Harry Nugent (ridicându-se încet în picioare): Domnule preşedinte, în momentul de faţă aş avea foarte puţine de adăugat.

Mai târziu însă, am de gând să ridic întreaga problemă a legislaţiei referitoare la minele umede, în Camera Comunelor. Aceasta nu este prima inundaţie care s-a produs până acum. Am mai avut cazuri similare, provocate de lipsa posibilităţii de a consulta planurile necesare, şi de pe urma acestei situaţii au rezultat imense pierderi de vieţi omeneşti. Mă văd silit să insist asupra gravităţii acestei chestiuni. Dacă e vorba de a obţine o anumită securitate a muncii în mine, atunci cred că a sosit de mult timpul să facem ceva în această privinţă. Cunoaştem cu toţii prea bine cazuri de neglijenţă, sau aş putea să spun chiar un cuvânt mai grav decât neglijenţă, în munca în subteran, din partea proprietarilor de mine, când aceştia se apropie de o anumită limită, mai ales când situaţia prezintă şanse de a obţine un cărbune mai rentabil. Este o deficienţă morală care nu poate fi despărţită de sistemul proprietăţii particulare. Chiar şi în anii buni, în minele din ţara noastră s-au înregistrat în medie patru morţi pe zi, timp de trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an. Gândiţi-vă şi dumneavoastră, domnule comisar guvernamental: un om ucis la fiecare şase ceasuri; un om rănit ia fiecare trei minute. Am fost acuzat de înverşunare în cazul de faţă. V-aş ruga să înţelegeţi că pe mine personal mă preocupă mai puţin această chestiune locală decât problema generală a securităţii în mină. Noi suntem siliţi să ne slujim de aceste accidente pentru a face propagandă în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a obţinerii unei legislaţii mai favorabile, întrucât numai când se întâmplă asemenea accidente putem obţine şi noi oarecare înţelegere. Aşa-zisul progres în industria carboniferă, în loc să aibă drept rezultat scăderea proporţiei morţilor şi accidentelor, a avut efectul contrar, sporirea numărului lor. Şi noi credem în mod sincer că atâta vreme cât mai dăinuie sistemul economic al proprietăţii particulare, această risipă de vieţi omeneşti va continua. Domnule comisar guvernamental, asta este tot ceea ce am de spus în momentul de faţă.

Comisarul guvernamental (grăbit): Atunci, urmează să declarăm ancheta închisă. Aş vrea totuşi să-mi exprim recunoştinţa faţă de cei care au luat parte la cercetări. De asemenea vreau să transmit condoleanţele mele familiilor atât de crunt lovite, în special familiilor acelor zece mineri ale căror cadavre nu au fost încă scoase din mină. În concluzie, doresc să-l feiicit pe domnul Richard Barras pentru eforturile eroice depuse în vederea salvării minerilor îngropaţi de vii, şi vreau să înscriem chiar acum în procesul-verbal că din mărturiile depuse în prezenţa mea rezultă pe deplin că domnul Barras părăseşte acest tribunal cu reputaţia absolut intactă.

Un murmur, un imens oftat de uşurare se răspândi în sală, slăbind încordarea de până acum. Când se ridică în picioare comisarul guvernamental, se auzi mai întâi zgomotul scaunelor mutate din loc, iar apoi zumzetul glasurilor sporovăind. Se deschiseră uşile duble din spate, şi sala începu să se golească repede. Când Barras ajunse împreună cu Arthur la scările de afară, colonelul Gascoigne şi câţiva alţii se repeziră să-l felicite. De fapt se auziră chiar şi câteva slabe ovaţii. Se îngrămădiră şi alţi oameni în jurul lor, dornici să-i strângă mina. Cu capul descoperit şi faţa uşor îmbujorată, ţinându-se drept ca lumânarea, Barras rămase în capul scărilor. In spatele lui era Arthur, palid şi acum, palid ca moartea. Barras nu era câtuşi de puţin grăbit să părăsească locul asupra căruia se concentra lumina. Publicităţii. Privea în jur cu o expresie de vioiciune, chiar de triumf, gata să primească orice mină care i se întindea. Un fior de emoţie se detaşa din întreaga sa atjtudine şi se răspândea ca un val către oamenii masaţi acolo, în aşteptare. Se înălţară noi ovaţii şi apoi altele, de data asta mai puternice decât înainte. Profund satisfăcut, Barras începu să coboare încetişor scările, cu capul gol şi acum, însoţit de Gascoigne, Lynton Roscoe, Bannerman, Armstrong, Jennings, şi la urmă de tot – Arthur. Mulţimea se dădea respectuoasă la o parte în faţa acestui grup impunător. Barras porni înaintea lor, traversă trotuarul, cu capul sus, cu ochiul gata să selecţioneze figurile cunoscute, răspunzând cu grăbire la saluturi, rostind când şi când vreo vorbă gravă, simţind pulsul sentimentelor masei îndreptându-se pe o cale puţin ocolită către el – omul care părăseşte tribunalul cu reputaţia absolut intactă, nepătat de noroiul cu care încercaseră unii să-l împroaşte; în urechi îi răsunau încă acele ultime cuvinte: „Eforturile eroice depuse în vederea salvării minerilor îngropaţi de vii”. Drumul acestui grup către vila Law se transformă într-un fel de alai triumfal.

În sala tribunalului, David rămase nemişcat pe scaunul său ascultând ovaţiile, tropptele greoaie de afară şi uitându-se la pereţii aburiţi, fără să vadă nimic; privea în gol, parcă spre muştele care bâzâiau pe la ferestrele murdare. Făcu un efort să se stăpânească.

N-are nici un rost să te laşi pradă disperării, n-are absolut nici un rost.

Simţi o atingere pe umăr, care-l făcu să se întoarcă încetişor.

În sala goală se afla doar Harry Nugent, stând acum în picioare lingă el. Nugent îi spuse cu blândeţe:

— Ei, s-a terminat.

— Da.

Cercetând faţa impasibilă a lui David, Nugent se aşeză pe scaun lângă el.

— Nu cumva te aşteptai la mai mult?

— Sincer vorbind, da! David păru să se cufunde în gânduri grave. Da, de fapt mă aşteptam să se facă dreptate. Eu ştiu precis că e vinovat. Ar fi trebuit să fie pedepsit. Şi cind colo, ce se întâmplă? I se aduc omagii, îl aclamă, şi-i dau drumul să plece liberşi nevătămat.

— Nu trebuie să le pui prea rău la inimă.

— Nu mă gândesc la mine. De ce-aş face-o? Mie nu mi s-a întâmplat nimic. E vorba de ceilalţi.

Pe buzele lui Nugent înflori un uşor zâmbet. Era un zâmbet cum nu se poate mai prietenos, în cursul anchetei avusese des prilejul de a-l vedea pe David şi de a-i vorbi. Se simţea puternic atras de băiat.

— La urma urmei, nici ceea ce am obţinut nu e puţin lucru, spuse Nugent dus pe gânduri. Acum o să putem sili Ministerul Minelor să ia măsuri în această problemă a minelor părăsite şi inundate. De ani de zile aşteptam noi un prilej favorabil. Asta-i problema principală, dacă izbuteşti să vezi lucrurile în această lumină.

— David îşi înălţă capul, izgonind cu încăpăţânate vidul dinăuntrul lui, junghiul ucigător al înfrângerii.

— Da, înţeleg, mormăi el.

Expresia din ochii lui David altera pe dată seninătatea lui Nugent. Nu se putu stăpâni să nu-l cuprindă cu braţul pe după umeri.

— Eu ştiu ce-i în inima ta, băiete, dar nu trebuie să te necăjeşti.

Comportarea ta a fost mai mult decât mulţumitoare. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de utilă ne-a fost mărturia depusă de tine.

— Dar n-am făcut nimic. Am încercat, însă n-am izbutit. De o viaţă întreagă tot vorbesc că o să fac ceva, şi când colo…

— Ai să faci. Dar aşteaptă cu răbdare prilejul. Nu fi dezamăgit.

Eu am să ţin contactul cu tine. Am să văd ce se poate face, şi între timp, sus inima! Se ridică şi aruncă o privire către uşa în care Heddon stătea la taifas cu Jim Dudgeon, aşteptându-l. Ascultă, David, să vii la gară astă-seară la ora şase. Am să-ţi spun o vorbă.

Îi făcu un semn încurajator din cap şi se îndreptă către Heddon şi Dudgeon. Apoi plecară toţi trei către localul provizoriu al sindicatului, de pe Cowpen Street.

Câteva clipe mai târziu, David se ridică de pe scaun şi-şi luă pălăria. Părăsi tribunalul şi o porni în jos pe Freehold Street. Era vlăguit. Cu seriozitatea fără limită ce-l caracteriza, se concentrase cu totul asupra anchetei. De şase zile, nici nu mai dăduse pe la şcoală.

Şi când colo, iată rezultatul. Strânse cu încăpăţânare din umeri, izbutind din nou să se stăpânească. Nu era momentul potrivit pentru a-şi permite luxul de a face o criză de nervi, de a da frâu liber furiei şi istericalelor.

Străbătu Freehold Street, apoi traversă şi intră pe Lamb Street.

Dar acolo, când ajunse cam prin dreptul fundăturii Scut, îl strigă cineva. Era măcelarul Ramage. Purta o haină murdară, albastră de în şi era încins în jurul mijlocului cu un şorţ enorm albastru cu alb.

Tocmai venea de la abator, unde asistase la o tăiere. Pe dosul mâinilor avea pete mari de sânge închegat. Aburul cald al dupăamiezii îl învăluia într-o irizare roşiatică.

— Hei, Fenwick, fa-te-ncoa!

David se opri, dar nu scoase o vorbă. Ramage slăbi niţel strânsoarea gulerului în jurul gâtului gros, apoi îşi înfipse degetele mari de la amindouă miinile în chimirul lat şi se lăsă niţel pe spate, măsurându-l pe David cu privirea.

— Şi zi aşa, ţi-ai terminat treaba pe ziua de astăzi la primărie?

Rosti el cu sarcasm apăsat. Nici nu mă mir ca pari aşa încântat de tine însuţi. Martor mi-e Domnul că ai fost o adevărată mândrie a oraşului, toată săptămâna asta. Te tot înălţai cocoşeşte şi te luai la harţă cu Lynton, de parcă ai fi fost un clănţău de avocat. Ramage rânji şi mai aspru. Se vedea bine că era la curent cu ancheta până în ultimele amănute. Dar, continuă el, să fiu în locul tău, nu m-aş simţi chiar aşa de bine. Vezi să nu te trezeşti că toată chestia asta te costă mai mult decât te-ai aşteptat!

David stătu locului fără o vorbă, înfruntându-i privirea. Simţea că-l ameninţa o primejdie. Urmă o pauză, după care Ramage părăsi tonul sarcastic. Sprâncenele i se îmbinară, şi măcelarul îşi luă obişnuita atitudine teroristă:

— Da ce mă-ta-ţi închipui că ai făcut? Crezi că poţi să lipseşti şase zile de la şcoală, aşa, fără voie? Te-i fi crezând cumva stăpân peste toate…

— Am asistat la anchetă pentru că am fost obligat.

— Nu-i adevărat. Te-ai dus numai aşa, de-al dracului. Te-ai dus ca să-l împroşti cu noroi pe unul dintre fruntaşii oraşului, un om de vază aşa cum sunt şi eu, şi încă cel ce s-a îndurat de tine şi ţi-a dat slujba pe care n-o meritai. Ca un câine rău, te-âi încovrigat şi ai muşcat mâna care te hrănea. Dar să-mi zici mie cuţu dacă n-ai să plângi în pumni pentru ce-ai făcut!

— Asta mă priveşte numai pe mine, îi răspunse David scurt, şi dădu să plece.

— Stai uşor, urlă Ramage, că n-am terminat încă cu tine! Am ştiut eu dintotdeauna că eşti un agitator, care aţâţi lumea, cum o aţâţa şi tajcă*tu. Eşti un socialist neruşinat, asta eşti! N-avem nevoie de profesori ca tine în şcolile noastre. Ai să fii dat afară.

Urmă o pauză. David îl privi ţintă pe Ramage.

— Nu mă puteţi concedia.

— Nu? Ei, nu mă-nebuni! Da de ce să nu pot? Ramage lătra ca un câine rău, cu un aer de triumf. Poate-ţi va face plăcere să afli că aseară noi am convocat o şedinţă a consiliului şcolar, pentru a discuta purtarea ta, şi am căzut de acord în unanimitate să-ţi cerem demisia.

— Cum?

— Nici un cum! Miine dimineaţă ai să-ţi primeşti de la Strother preavizul. El are nevoie de un om eu licenţa în litere în buzunar; nu de unul ca tine, un miner cu o spoială de învăţătură.

Un minut întreg, Ramage savura din plin satisfacţia de a scruta faţa lui David. Apoi cu rânjetul sardonic înţepenit pe buzele lui groase, se întoarse pe călcâie şi intră legănându-se greoi în măcelărie.

David o porni pe Lamb Street în jos, cu capul în pământ, cu ochii ţintă la vârful picioarelor, îşi deschise uşa de la casă, intră în bucătărie şi cu gesturi automate se apucă să-şi facă un ceai. Jenny era la maică-sa, la Tynecastle. O trimisese acolo anume, pentru o săptămâna, ca s-o cruţe de toată neliniştea anchetei. Se aşeză la masă amestecând cu linguriţa în ceaşcă, mereu-mereu, fără să soarbă măcar o înghiţitură de ceai. Va să zică încercau să-l dea afară. De la început îşi dăduse el seama că Ramage nu glumeşte. Bineînţeles, ar fi putut să lupte, ar fi putut să facă apel la Asociaţia profesorilor din nordul Angliei. Dar la ce-ar fi servit? Trăsăturile feţei i se înăspriră.

Nu, lasă-i să facă ce vor. O să vorbească el cu Nugent la ora şase.

Oricum voise să scape de profesorat, era o fundătură fără perspective de evadare. Mai ales pentru el, care voia să realizeze ceva în viaţă.

O, Doamne! Mult ar fi vrut să se realizeze, să facă în sfârşit ceva!

Plecă de acasă la şase fără un sfert şi se îndreptă către gară. Dar nu parcursese încă jumătate din drum, când auzi o zarvă nebună în capul străzii, şi, ridicând privirile, dădu cu ochii de doi vânzători de ziare care coborau în goană dealul, fluturând nebuneşte în mână nişte afişe. Se opri şi el, cumpără un ziar şi din nou îi veniră în minte, pe primul plan, zvonurile şi temerile înăbuşite, pe care „obsesia anchetei” le trecuse pe ultimul plan. Pe pagina întâi se întindea titlul cu litere de-o şchioapă:

LA NOAPTE EXPIRĂ ULTIMATUMUL BRITANIC.