Capitolul XXIX.

Era aproape de ora cinci, în marţea următoare, şi cu toate că nu se întunecase de tot, strada era cufundată în linişte când David intră în fundătura de pe Lamb Street şi se duse acasă. Se opri în vestibulul îngust, şi prima lui privire se îndreptă spre laviţa nichelată, pe care Jenny, cu un nedezminţit simţ al etichetei, îi punea întotdeauna scrisorile, într-adevăr, pe tăviţă se afla o scrisoare.

David o ridică, şi faţa lui întunecată se lumină brusc.

Se duse în bucătărie, se aşeză lângă focul firav din vatră şi începu să-şi scoată ghetele. Cu o mână desfăcea şiretul, cu cealaltă ţinea scrisoarea, pe care o parcurgea în grabă cu privirea.

Jenny îi aduse papucii. Era un lucru neobişnuit pentru ea, dar în ultima vreme Jenny se comportase de cele mai multe ori într-un chip neobişnuit. Era îngrijorată, aproape timidă, avea tot felul de mici atenţii faţă de el, ca şi cum ar fi supus-o total aerul lui mqhorât şi bicisnic.

David îi mulţumi cu o privire. Simţi că răsuflarea ei poartă mirosul dulceag al vinului de Porto, dar se abţinu să-i spună ceva.

De fapt îi spusese prea des şi se săturase de atâtea vorbe zadarnice.

Fata îi explica întotdeauna că nu bea decât foarte puţin, doar un păhărel, când se simte deprimată. Bineînţeles, ruşinea – textual – concedierii lui de Ia şcoala nouă din strada Bethel o predispunea la stări de deprimare.

David citi scrisoarea încet, cu atenţie, apoi o lăsă pe genunchi şi privi îndelung la foc. Faţa lui era rigidă, imobilă, matură. Cele şase luni ce se scurseseră de la catastrofă păreau să-l fi îmbătrânit cu cel puţin zece ani.

Jenny se învârtea prin bucătărie, prefăcându-se foarte ocupată, dar aruncându-i din când în când pe furiş câte-o privire, de parcă ar fi fost curioasă să ştie ce conţine scrisoarea. Simţea că în mintea lui David se ciocnesc curente tainice din adâncuri; de înţeles nu înţelegea pe deplin, şi în ochii ei stăruia o privire ciudată, aproape înfricoşată.

— E ceva important? Întrebă în cele din urmă.

Vorbele îi scăpară aproape fără voie de pe buze, nu şi le mai putuse reţine.

— E de la Nugent, răspunse David.

Fata se uită la el cu aerul omului care nu înţelege nimic, dar apoi trăsăturile i se înăspriră de ciudă. Ea privea cu neîncredere prietenia asta spontană, neaşteptată cu Harry Nugent, care se stârnise în urma dezastrului de la mina Neptun; i se părea un fel de alianţă din care ea era lăsată la o parte, lucru care-i stârnea gelozia.

— Credeam că e vorba de vreo slujbă, că nu mai pot suporta să tevădşomând.

David se trezi cu un efort şi o privi în faţă.

— Într-un fel, e într-adevăr vorba de o slujbă. Ştii, Jenny, e răspunsul la scrisoarea pe care i-am trimis-o lui Harry Nugent săptămâna trecută. Se înrolează în corpul auxiliar, la ambulanţe, pleacă pe frontul din Franţa ca brancardier, şi am hotărât că cel mai bun lucru ar fi să plec şi eu cu el.

Lui Jenny i se tăie respiraţia – reacţia ei fu mult mai intensă decât şi-ar fi putut închipui cineva. Se înverzi la faţă, căpătă o culoare cadaverică, şi trupul parcă i se împuţina. Părea distrusă. O clipă, David se temu că o să-i vină rău. De o vreme îi era mereu rău, în mod foarte ciudat. Sări în picioare şi se apropie de ea.

— Nu te speria, Jenny. N-ai nici cel mai mic motiv să te sperii.

— Dar de ce trebuie să pleci? Vorbi fata cu glasul acela speriat, care tremura într-un mod ciudat. De ce trebuia neapărat să-l laşi pe acest Nugent să te tragă după el în toată povestea asta? Doar tu nu crezi în războiul ăsta, aşa că nu e nici o nevoie să pleci.

Pe David îl mişcă îngrijorarea fetei; în ultima vreme se cam resemnase cu gândul, cu convingerea chiar, că Jenny nu-l mai iubeşte ca altădată. Şi tocmai de aceea, acum nici nu ştia ce trebuie să răspundă. Că nu era mânat de patriotism, asta ştia şi el. Tot angrenajul politic care dusese la război era în mintea lui legat de angrenajul economic care dusese la catastrofa de la mină Neptun. Şi îndărătul aparatului politic, ca şi îndărătul celui economic, el vedea aceeaşi poftă nemăsurată de putere, de bogăţie: setea nestăvilită de înavuţire. Dar, măcar că era lipsit de patriotism, simţea că în acest război nu se poate pune deoparte. Acelaşi sentiment îl avea şi Harry Nugent. Era îngrozitor să pleci pe front, dar era şi mai îngrozitor să nu pleci pe front. Nu era neapărată nevoie să meargă pe front ca să omoare oameni. Putea pleca pe front ca să salveze oameni. Să stai deoparte, ca o figură ştearsă, în timp ce omenirea e încleştată într-o luptă chinuitoare, însemna să te califici singur, pentru totdeauna, drept un impostor. Ca şi cum ai sta pe marginea de sus a puţului de la Neptun, privind cum coboară în mină ascensorul înţesat de oameni purtând pe frunte pecetea predestinării la dezastru, iar tu ai sta la o parte, spunând: „Măi fraţilor, voi sunteţi în cuşcă, dar eu unul nu vreau să vin cu voi, pentru că nu sunt de acord cu groaza şi cu primejdia ce vă ameninţă şi consider că ele nu-şi au rostul”.

David întinse mâna şi mârtgâie obrazul lui Jenny.

— E greu să-ţi explic, Jenny. Tu ştii ce ţi-am spus… De când s-a produs nenorocirea… De când m-au dat afară de la şcoală… Renunţ la licenţa în litere, renunţ la învăţământ, renunţ la tot. Vreau să rup cu trecutul şi să mă alătur muncii sindicatelor. Ei bine, atâta vreme cât continuă acest război, aici în ţară nu avem şanse să se realizeze ce vreau eu. Ar însemna să bat pasul pe loc. Şi pe urmă, s-a înrolat şi Sammy, şi acum se înrolează şi Harry Nugent. Asta-i tot ce a rămas de făcut pentru un bărbat.

— Vai, nu, David! Scheună ea. Nu poji să pleci!

— Toate or să se aranjeze, spuse el pe un ton mângâietor. N-are rost să te îngrijorezi pentru atâta lucru.

— Dar nu se poate. Nu poţi să mă laşi tocmai acum. Nu poţi să mă părăseşti într-un moment ca ăsta.

În mintea ei se şi ivi imaginea unei Jenny părăsite nu numai de soţ, dar şi de toţi ceilalţi oameni în care avusese încredere.

— Bine, Jenny, dar…

— Nu poţi să mă părăseşti tocmai acum. Jenny nu se mai putea stăpâni, vorbele ei năvăleau ca un potop: Eşti soţul meu, nu mă poţi părăsi. Nu înţelegi că o să am… O să avem un copil?

Se făcu tăcere deplină. Vestea îl ului. Nu se aşteptase niciodată la aşa ceva. Apoi Jenny începu să plângă, lăsându-şi capul în jos, în timp ce lacrimile îi şiroiau pur şi simplu pe obraji. Plângea cu aceeaşi amărăciune cu care îşi răscumpăra întotdeauna ofensele pe care i le aducea lui David. Iar David nu putea rezista lacrimilor ei; o cuprinse în braţe.

— Nu plânge, Jenny, te rog din suflet nu mai plânge. Îmi pare bine, îmi pare nespus de bine; doar ştii că dintotdeauna mi-am dorit lucrul ăsta. Dar adineauri m-ai luat prin surprindere. Atâta tot. Nu mai plânge, Jenny, te rog, nu plânge, că doar nu e vina ta.

Fata mai suspină şi se mai smiorcăi la pieptul lui lipindu-se cât mai tare de el. Îi reveniră culorile în obraji, şi acum, că-i spusese adevărul, părea mai uşurată.

— Să nu mă părăseşti acum, David, te rog rămâi măcar până se naşte copilul nostru.

Era ceva aproape jalnic în insistenţa lui Jenny de a spune „copilul nostru”; dar David nu remarcă nimic.

— Desigur, Jenny.

— Îmi figăduieşti?

— Îţi făgăduiesc.

David se aşeză pe un scaun şi o trase pe Jenny pe genunchi. Ea îşi lipi capul de pieptul lui, de parcă i-ar fi fost frică să-l lase s-o privească în ochi.

— Vai, cum eşti şi tu, îi spuse David cu blândeţe, să plângi pentru atâta lucru! Doar ştiai că o să fiu încântat. De ce naiba nu mi-ai spus până acum?

— Am crezut că ai să te superi. Ai avut atâtea griji, şi pe urmă te-ai şi schimbat în ultima vreme. Ca să fiu sinceră, trebuie să-ţi spun că mi-era frică de tine.

— Dar nu vreau să-ţi fie frică de mine, Jenny, îi răspunse cu glas dulce David.

— Atunci, te rog nu pleca, David! Te rog nu mă părăsi până nu se sfârşesc toate astea!

David o apucă gingaş de bărbie şi-i ridică obrajii plânşi spre faţa lui. Privind-o drept în ochi, îi spuse:

— Nici n-o să mă mai gândesc la armată până n-ai să fii tu iarăşi bine, Jenny.

David se opri şi-şi aţinti privirile în ochii ei. Jenny păru iar vag speriată, gata să se dea înapoi, să tresară, să plângă. Pe urmă îi spuse:

— Ascultă, Jenny, dar tu îmi făgăduieşti că n-ai să mai bei blestematul ăla de Porto?

De data asta nu veni nici o ripostă. Jenny se lăsă învăluită de o multaşteptată uşurare, care-i aduse un hohot de plâns.

— Da, David, îţi făgăduiesc, se lamenta ea. Zău că îţi făgăduiesc, îţi jur că o să fiu cuminte. David, tu eşti cel mai bun soţ de pe lume, şi eu sunt o proastă, o tâmpită şi o rea. Dar zău, David…

David o ţinu strâns în braţele lui, mingâind-o cu mai multă tandreţe ca orâcând. În întunecimea tulbure a minţii lui, simţi o rază de lumină, aducătoare de speranţă, lovind din plin ţinta. Avu o viziune a unei vieţi noi, născându-se din moarte – fiul lui Jenny şi al lui; şi în orbirea lui, David se simţi cât se poate de fericit.

Deodată, se auzi soneria. Jenny înălţă capul îmbujorată, uşurată, trecând de la plâns la voioşie cu uşurinţa copiilor.

— Cine o mai fi? Întrebă ea plină de curiozitate.

David şi Jenny nu erau obişnuiţi să audă soneria de la uşa din faţă la o oră atât de târzie. Făceau tot felul de supoziţii, dar înainte de a putea ajunge la vreo concluzie, necunoscutul sună din nou. Cu o mişcare foarte elegantă, Jenny se ridică şi se duse repede să deschidă uşa.

Se întoarse peste o clipă, foarte emoţionată, ba chiar profund impresionată.

— E domnul Arthur Barras, anunţă ea. L-am poftit în hol. Ce spui, David, ţi-ai fi închipuit tu să fie chiar domnul Barras-junior?

Doreşte să-ţi vorbească.

Pe faţa lui David reveni expresia rigidă de mai înainte, iar ochii

1 se înăspriră.

— Cevrea?

— Nu mi-a spus. Fireşte, nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb.

Dar ce chestie, să vină el în vizită la noi! O, Doamne, dacă mi-ar fi trecut măcar prin vis că o să vină, aş fi făcut focul în odaia din faţă.

Urmă un răstimp de tăcere. Lui David nu i se părea foarte importantă latura socială a acestei întâmpâări deosebite. Se ridică de pe scaun şi se îndreptă, fără pic de grabă, către uşă.

În hol, Arthur se plimba agitat încolo şi încoace. Căzuse pradă unei stări de puternică tensiune nervoasă, şi intrarea lui David îl făcu să tresară vizibil. O clipă, se uită la David, cu ochii lui larg deschişi, aproape holbaţi şi apoi veni repede în întâmpinarea lui.

Mai întâi spuse:

— Lartă-mă, te rog, dacă te deranjez cumva, dar simţeam că trebuie neapărat să vin să te văd. Ap&i, cu un gest brusc, Arthur se trânti într-un scaun şi-şi cuprinse obrajii cu palmele. O clipă mai târziu izbucni: îţi cunosc sentimentele, şi să nu crezi cumva că te ţin câtuşi de puţin de rău. Nu te-aş fi condamnat chiar dacă ai fi refuzat să mă primeşti. Dar trebuia neapărat să vin. Mă aflu într-o asemenea stare, încât trebuia neapărat să vin să-ţi vorbesc. Mie mi-ai fost întotdeauna simpatic, David, şi chiar pot spune că te admir. Aşa cum simt eu lucrurile, eşti singurul om care-mi poate veni în ajutor.

— David se aşeză calm în faţa lui Arthur, de partea cealaltă a mesei. Contrastul dintre ei era de-a dreptul dramatic: unul era sfâşiat de o agitaţie chinuitoare, pe când celălalt se arăta pe deplin stăpânit, faţa-i exprimând deopotrivă forţă şi răbdare.

— Ce doreşti? Întrebă David.

Tot atât de brusc, Arthur îşi desfăcu mâinile de pe ochi şi-şi aţinti privirile asupra lui David, cu insistenţa unui om care se agaţă de ultima lui şansă.

— Doresc adevărul. Asta doresc. Nu-mi găsesc tihna, nu-mi găsesc somnul. Nu-mi găsesc liniştea până ce nu obţin adevărul.

Vreau să ştiu dacă tatăl meu e vinovat de catastrofa petrecută.

Trebuie să ştiu. Trebuie neapărat să ştiu. Şi te rog din suflet să mă ajuţi.

David îi evită privirea, uimit de faptul inexplicabil că Arthur părea predestinat să-i stârnească mila ori de câte ori revenea înaintea ochilor lui.

— Dar ce pot eu să fac? Întrebă David cu glas scăzut. Am spus tot ce am avut de spus, la anchetă. Dar a vrut oare cineva să mă asculte?

— Bine, dar ancheta se poate redeschide.

— Şi care ar fi folosul?

Din gura lui Arthur izbucni o exclamaţie, ceva între un hohot de râs şi un suspin de plâns, un sunet a cărui semnificaţie era înecată de amărăciune.

— Dreptatea! Exclamă el răspicat. Respectul cuvenit omului şi dreptăţii. Gândeşte-te la oantenii aceia care au murit rupţi deodată de lumea exterioară, pierzându-şi viaţa într-un chip cumplit.

Gândeşte-te la suferinţele pe care le-au îndurat soţiile şi copiii lor.

Oh, Doamne! Sunt lucruri care nu te lasă nici măcar să te gândeşti la ele. Dacă tatăl meu e vinovat, ar fi o cruzime oribilă să accepţi ideea că toate astea au fost trecute cu vederea şi date uitării.

David se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Voia să-i ofere lui Arthur prilejul de a-şi reveni în fire. Pe urmă începu să vorbească:

— Exact aşa gândeam şi simţeam şi eu la început, spuse David.

Ba poate chiar mai rău., în sufletul meu se născuse ura… O ură înfiorătoare. Dar m-am străduit din răsputeri să mă înalţ deasupra ei. Crede-mă, te rog, nu e uşor de loc. Aşa e în firea omului, să aibă reacţii violente. Când un om aruncă în tine cu o bombă, prima ta reacţie este s-o ridici de jos şi să i-o azvârli înapoi. Am discutat pe-ndelete despre toate astea cu Nugent, când era aici. Mi-ar părea bine să-l cunoşti pe Nugent, Arthur, pentru că este omul cu mintea cea mai sănătoasă pe care l-am întâlnit vreodată. Dar să ştii, a arunca îndărăt bomba zvârlită spre tine nu aduce nici un folos nimănui. E mult mai bine să uiţi de omul care a aruncat-o şi să-ţi concentrezi tot focul, asupra organizaţiei care a creat bomba. N-are rost să cauţi pedepsirea unui individ pentru dezastrul din mina Neptun, când de fapt e vinovat întreg sistemul economic care stă la baza acestui dezastru, înţelegi, Arthur, ce vreau să spun? Ce rost are să retezi o rămurică, dacă boala care minează copacul se află în chiar rădăcina lui?

— Asta înseamnă că tu nu ai de gând să faci nimic? Întrebă cu disperare Arthur. Cuvintele părură că i se împotmolesc în gâtlej.

Nimic? Absolut nimic?

David clătină din cap. Trăsăturile lui erau acum rigide şi triste.

— Am să încerc să fac ceva, spuse el încet. Dar îndată ce vom scăpa de război. N-aş putea să-ţi spun ce, nici n-aş şti să-ţî spun. Dar de încercat, am să încerc, crede-mă.

Se făcu tăcere. Arthur îşi frecă ochii cu palma, într-un gest nervos, nedumerit. Fruntea i se brobonise de sudoaţe. Se ridică să plece.

— Va să zică nu vrei să mă ajuţi? Repetă el, cu vocea sugrumată.

David ii întinse mina.

— Renunţă, Arthur, îi spuse el pe un ton sincer şi afectuos. Nu te lăsa obsedat de asta. Pentru că altfel înseamnă să suferi tu mai mult decât toţi ceilalţi. Caută să uiţi totul.

Arthur se înroşi puternic, faţa lui subţire de băieţel arăta speriată, descompusă.

— Nu pot, spuse el cu acelaşi glas chinuit. Nu pot uita de toate astea.

Părăsi încăperea şi ieşi în vestibul. David îi deschise uşa din faţă. Afară ploua. Fără să-l privească, Arthur spuse noapte bună şi se afundă în întunericul umed. David rămase o clipă în pragul casei, ascultându-i paşii grăbiţi până se stinseră pe alee. Apoi nu mai auzi decât răpăitul molcom al ploii.