Capitolul XXVIII.

În aceeaşi seară de sâmbătă, nu prea târziu însă, Sammy se plimba pe bulevard cu Annie Macer. De ani de zile, în fiecare sâmbătă seara, Sammy făcea aceeaşi plimbare cu Annie. Asta intra în felul lui de a-i face curte fetei.

În fiecare sâmbătă seară, în jurul orei şapte, Sammy şi Annie se întâlneau la colţul străzii cheiului. De obicei Annie ajungea prima la locul întâlnirii şi se plimba cuminte în sus şi-n jos, aşteptându-l pe Sammy. Purta întotdeauna ciorapi groşi de lână şi pantofi bine văcsuiţi. Sammy întârzia de fiecare dată. În mod obişnuit ajungea pe la şapte şi zece, îmbrăcat în costumul lui bun din stofă albastră, întotdeauna proaspăt bărbierit şi cu fruntea nobilă şi strălucitoare.

— Am întârziat, Annie, spunea Sammy zâmbind.

Niciodată nu-şi cerea scuze pentru întârziere, nici măcar nu-i trecea prin cap că ar trebui să facă aşa ceva. De fapt fetei i s-ar fi părut un lucru cu totul nepotrivit dacă Sammy s-ar fi scuzat pentru că a făcut-o să aştepte.

Şi porneau în plimbarea lor „pe bulevard în sus”. Nu mergeau la braţ, întrucât asta nu intra în felul obişnuit al lui Sammy de a-i face curte lui Annie. Nu se ţineau de mână, nu se strângeau în braţe, nu se sărutau, nu manifestau niciunul din semnele mai exuberante de afecţiune. Sam şi cu Annie erau foarte serioşi. Şi apoi, Sam o respecta pe Annie. Uneori, când ajungeau în partea cea mai întunecoasă a bulevardului, Sam, liniştit şi sentimental, îşi trecea braţul pe după talia fetei, în timp ce-şi continuau plimbarea, dar numai atât. Sammy şi cu Annie pur şi simplu se plimbau.

Annie ştia că mama lui Sammy „n-o vede cu ochi buni”. Dar pe de altă parte mai ştia că Sammy o iubeşte. Şi asta îi era de ajuns.

După ce se plimbau pe bulevard în sus, se întorceau spre centru.

Sammy saluta din cap cunoştinţele, „Bună, Ned”, „Noroc, Tom”, pe urmă o luau pe Lamb Street şi intrau la plăcintăria doamnei Plânsa, unde clopoţelul suna, şi geamurile prost chituite ale uşii zornăiau de câte ori venea vreun client. Stând în picioare în plăcintăria cam întunecoasă a doamnei Plânsa, mâncau fiecare câte-un pateu cald cu sos şi beau pe din două o sticlă mare de limonada. Annie prefera berea caramel, dar băutura favorită a lui Sam era limonada, şi asta însemna, bineînţeles, că Annie insista întotdeauna să bea limonada.

Uneori Sammy mânca două pateuri, dacă avea mai mulţi bani, după o săptămână de lucru mai bună, pentru că plăcintele doamnei Plânsa ţi se topeau pur şi simplu în gură. Dar Annie refuza. Ea ştia foarte bine cum trebuie să se poarte o femeie. Annie era o femeie la locul ei, şi nu mânca niciodată mai mult de o plăcintă, în timp ce Sam ataca cea de-a două bucată, ea îşi lingea sosul de pe degete. Apoi, câteodată, flecăreau puţin cu doamna Plânsa, după care se plimbau iarăşi până la colţul cheiului. Acolo rămâneau o vreme să privească agitaţia de pe stradă, mai intensă sâmbătă seara, înainte de a-şi lua rămas bun. Şi în timp ce urcau în mahalaua Teraselor, Sammy se gândea ce seară minunată a fost, ce fată minunată e Annie şi ce noroc are el că poate să iasă cu ea.

Dar în seara aceea, în timp ce Sam şi cu Annie coborau bulevardul, se vedea bine că ceva tulbură apele. Annie avea o expresie foarte supusă în timp ce Sammy, cu un aer chinuit părea să dea o luptă teribilă pentru ca să poată explica ce vrea.

— Lartă-mă, Annie, continuă Sammy, dând furios cu piciorul într-o piatră ce-i stătea în drum. Zău, fetiţo, n-aş fi crezut că o să te superi aşa de rău.

Annie îi spuse cu glas scăzut:

— Nu-i nimic, Sammy, eu nu mă supăr aşa de rău. Nu face nimic.

Pentru Annie, toate acţiunile lui Sammy erau întotdeauna perfecte; şi totuşi, faţa ei, aşa cum apărea palidă în umbra pomilor de pe bulevardul întunecos, era tulburată.

Sammy dădu iar cu piciorul într-o piatră.

— Nu mai puteam suporta mina. Pe cinstea mea că nu mai puteam, Annie! Să cobor în fiecare zi în subteran, gândindu-mă că tata şi cu Hughie zac acolo în adâncuri, e peste puterile mele. Pentru mine n-o să mai poată fi niciodată acelaşi lucru să muncesc în mină.

Zău, Annie, niciodată, cel puţin până i-or scoate la suprafaţă pe tata şi pe Hughie.

— Înţeleg, Sammy, încuviinţă Annie.

— Acuma bagă de seamă, că propriu-zis eu n-aş vrea chiar să plec, continuă Sammy, tot aşa chinuit ca şi până atunci. Eu nu sunt pentru ăia care sună din goarnă şi bat cocoşeşte din aripi. Pentru mine ăsta-i doar motivul. Eu trebuie pur şi simplu să plec din mina aia. Zău, acuma mi se pare că orice e mai bine. Decât să lucrezi în mină.

— Bine, Sammy, îl linişti ea. Eu înţeleg ce vrei tu să spui.

Annie pricepea foarte bine că Sammy, un bun miner, căruia îi plăcea munca şi care era necesar acolo în mină, nu s-ar fi dus niciodată la război dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea din mina Neptun. Însă tristeţea cu care îi încuviinţase Annie vorbele îl lăsase pe Sammy mai încurcat decât oricând.

— Vai, Annie, exclamă el cu o izbucnire neaşteptată de sentimente. Tare era bine dacă nu se întâmpla nenorocirea aia din mină! Asta mă tot gândeam la ieşirea din schimb în ziua aceea, când îmi scoteam uneltele. Şi pe urmă mai e şi chestiunea cu Davey al nostru. Sunt tare necăjit de ce i-au făcut. Sunt îngrijorat, fetiţo, de felul cum a primit el lovitura. Sammy se înfierbintă şi mai tare: N-a fost de loc drept să-l dea afară de la şcoală. Ramage i-a făcut-o, să ştii. Că el totdeauna s-a uitat chiorâş la noi. Dar zău, Annie, ce ruşine să facă un asemenea lucru!

— Nu-i nimic, Sammy, o să-şi găsească el altă slujbă.

Sammy clătină din cap.

— Nu, fetiţo, el a terminat cu profesoratul. S-a apucat acum să lucreze cu Harry Nugent. Harry î-a dat foarte multă atenţie lui Davey când depunea mărturie, şi din asta, bănuiesc eu, trebuie să iasă ceva.

Sammy oftă. Dar să ştii, fetiţo, că băiatul s-a schimbat foarte mult.

Annie nu-i răspunse; se gândea că şi Sammy se schimbase foarte mult.

Se plimbară înainte pe bulevard, fără să-şi vorbească. Se întunecase de tot, dar când ajunseră în dreptul vilei Law, luna ieşi ca o corabie dintre malurile norilor şi aruncă o lumină aspră şi rece asupra clădirii pătrate, îndesate, aproape răuvoitoare în mulţumirea ei de sine. Lingă poarta mare albă, sub unul din fagii înalţi care se aliniau de o parte şi de alta a aleii, se aflau două siluete, strânse una în alta – un tânăr în uniformă şi o fată cu capul gol.

Ajungând la capătul bulevardului, Sammy se întoarse către Annie.

— Ai văzut cine era? Dan Teasdale şi Grace Barras.

— Da, i-am văzut, Sammy.

— Mă gândesc că n-ar fi bine să-i vadă Barras acolo.

— Nu, Sammy.

— Barras! Scutură Sammy din cap şi scuipă. A ieşit el bine din încurcătură. Dar eu unul nu mai lucrez pentru el. Nu mai lucrez pentru el nici dacă ar fi să se roage de noi în genunchi.

Apoi, între Annie şi Sammy reveni tăcerea, în timp ce se îndreptau spre plăcintăria doamnei Plânsa. Annie se ţinea cât putea de tare, dar gândul că Sammy pleacă la război o paraliza. Altă fată în locul ei ar fi refuzat să mai meargă la plăcintărie. Dar Annie ştia că Sammy vrea să meargă; şi de aceea Annie merse şi ea şi se strădui vitejeşte să-şi mănânce pateul, în seara aceea, Sammy nu mâncă decât un pateu şi nu bău nici jumătate din paharul de limonadă.

Stând în picioare, mai târziu, la colţul străzii Cheiului, Sammy făcu un efort să-şi recapete zâmbetul de altădată.

— Nu te pierde cu firea, fetiţo. La urma urmei, mina n-a făcut mare lucru pentru mine. Poate că războiul o să facă un pic mai mult.

— Poate, zise Annie. Apoi continuă, cu respiraţia întretăiată:

Trebuie să te văd mâine, Sammy. Vreau neapărat să te văd până nu pleci.

Sammy încuviinţă din cap, păstrându-şi încă zâmbetul pe buze, după care exclamă:

— Hai, fetiţe, sărută-l pe băiatu, să-i arăţi că nu eşti supărată pe el!

Annie îl sărută, dar imediat după aceea îşi întoarse faţa de la el, ca nu cumva Sammy să-i vadă lacrimile din ochi. Plecă apoi repede către casă, cu capul în pământ.

Sammy urcă încetişor în mahalaua Teraselor. Era un tâmpit, ştia bine că e un tâmpit, s-o lase pe Annie, să-şi lase el bunătate de slujbă, pentru un război care nu-l interesa. Şi totuşi, simţea că n-are încotro. Catastrofa minieră produsese o schimbare în el – da, da, exact aşa cum se întâmplase şi cu David. N-avea nici cea mai mică importanţă încotro merge; ceea ce avea importanţă era doar posibilitatea de a scăpa de mină.

Ajungând pe uliţa Inkerman, o găsi pe maică-sa aşteptându-l ca de obicei, la fereastră, ţeapănă, aşezată pe scaunul tare, cu speteaza dreaptă, în clipa în care intră el pe uşă, maică-sa se ridică să-i facă puţină cacao fierbinte.

Îi dădu o ceaşcă de cacao şi, stând în picioare cu braţele încrucişate sub sâni, împungând aerul cu coatele osoase, îl privea atentă, cu ochii sumbri dar iubitori.

— Să-ţi tai o bucată de prăjitură, fiule?

Sammy, trintit pe scaun, cu şapca dată pe ceafă, ridică pentru prima dată ochii şi se uită la maică-sa.

Era foarte schimbată. Deşi în sinea ei nu se răzvrătise împotriva catastrofei, ci o primise cu priviri întunecate, cu fatalismul calm al unei femei care a cunoscut şi a acceptat întotdeauna primejdia muncii în subteran, totuşi catastrofa de la Neptun lăsase urme şi în sufletul Marthei. Şi mai ales pe obrazul ei. Faţa îi era acum mai zbârcită, obrajii mai supţi, o şuviţă căruntă aducea o ciudată dungă în părul ei negru pieptănat strins, şi pe frunte i se săpaseră multe brazde, un întreg desen. Dar se ţinea şi acum dreaptă ca lumânarea.

Vitalitatea ei părea inepuizabilă.

Lui Sammy îi venea rău la gândul că trebuie să-i spună maică-si.

Dar n-avea încotro. Şi fiind un om lipsit de subtilitate, îi vorbi pe şleau:

— Mamă, m-am înrolat.

Martha se făcu cenuşie la faţă. Obrajii şi buzele ajunseră la culoarea şuviţei cărunte din păr, iar mâna i se repezi instinctiv la gât.

Din ochi ţâşniră priviri sălbatice.

— Cum? În armată? Rosti ea cu un efort supraomenesc.

Sammy încuviinţă trist:

— Regimentul cinci puşcaşi. Azi după amiază mi-am scos uneltele din mină. Grupul nostru de recruţi pleacă luni în tabără.

— Luni, se bâlbâi ea, pe acelaşi ton de nelinişte sălbatică, neîncrezătoare.

Se aşeză pe un scaun, fără să-şi ia ochii de la băiat. Se aşeză încetişor, cu multă, multă grijă, cu mâna încleştată pe gât. Părea zdrobită, doborâtă de ceea ce-i spusese băiatul. Şi totuşi, încă refuza să creadă în cele auzite, îi spuse cu glas scăzut:

— N-au să te primească. Au nevoie de mineri aici în ţară. E imposibil să înroleze un bărbat voinic ca tine.

Sammy evită să se uite în ochii ei rugători.

— M-au şi înrolat.

Vorbele lui o făcură pe maică-sa una cu pământul. Urmă o tăcere prelungită, după care Martha întrebă mai mult în şoaptă:

— Dar de ce a trebuit să faci un lucru ca ăsta, Sammy? De ce a trebuit să faci asta?

Sammy răspunse cu încăpăţânare:

— N-am încotro, mamă, nu mai am inima să intru în mină.