Capitolul XXX.

Arthur nu ajunse la vila Law decât târziu, după ora şapte. Date fiind tumultul şi agitaţia din mintea lui, dorea să fie singur. Trăgea nădejde ca cina să se fi terminat între timp. Din păcate insă, nu se terminase. Când intră el, toată lumea se afla în jurul mesei.

Barras jubila. Fusese la Tynecastle şi adusese vestea unei noi victorii. Era vorba de bătălia de la Loos, din ziua de 26 septembrie, în care armata britanică de pe frontul de vest obţinuse o strălucită victorie, cu preţul a numai cincisprezece mii de vieţi omeneşti.

Ziarul Tynecastle Argus aprecia pierderile inamicului la nouăsprezece mii de morţi şi răniţi, şapte mii de prizonieri şi o sută douăzeci şi cinci de tunuri capturate. Ziarul Northern Star mergea chiar ceva mai departe, socotind douăzeci şi unu de mii de morţi şi răniţi la inamic şi trei mii de prizonieri.

Barras strălucea de emoţie şi satisfacţie. Mâncând cotlete, citi tare comunicatul publicat de ziarul Northern Star. Vocea lui suna fermă şi oficială. Până atunci Barras nu cumpărase niciodată vreun ziar de seară. Se mulţumise întotdeauna cu Times, dar de la o vreme nu mai putea fâr&Argus s&unorthem Star, care apăreau după amiaza.

Deseori le cumpăra pe amândouă. Cu ziarul în mână, sări brusc în picioare, şi plecând de la masă se duse la peretele din faţă. Acolo atârna o hartă la scară mare, pe care erau înfipte nenumărate steguleţe ale armatelor aliate. Consultând cu grijă ziarul, Barras schimbă locul la vreo pinci-şase steguleţe britanice, marcând astfel înaintarea trupelor.

Uitându-se pe ascuns la taică-su, Arthur simţi cum i se înfige în creier un gând înspăimântător. Barras acesta, care împingea steguleţele înainte, era însuşi impulsul care dăduse naştere războiului. Prin faptul că jubila auzind de câştigarea câtorva palme de pământ, mai mult nişte tranşee răscoli te de obuze, se făcea vinovat în esenţă de moartea miilor de soldaţi.

După ce mută steguleţele, Barras cercetă cu multă atenţie harta. Acum se aruncase trup şi suflet în acest război, se integrase în el. Se trezise patriot şi trăia într-un adevărat vârtej al uitării. Era membru în vreo şase comitete şi mai fusese propus şi în consiliul refugiaţilor din nordul Angliei.

Telefonul suna de dimineaţă până seara… Automobilul făcea naveta de nu ştiu câte ori pe zi între Sleescale şi Tynecastle.

• Cărbunele ieşea în valuri din sectoarele Five Quarter şi Globe şi se vindea ca pâinea caldă, pe preţul minunat de două lire tona, franco la gura minei.

Barras se întoarse la masă. Aşezându-se la locul lui, aruncă pe furiş o privire către Hilda, Grace şi Arthur, de parcă ar fi vrut să descopere dacă ei observaseră alura de general cu care împinsese steagurile înainte. Apoi, cu o evidentă satisfacţie, se cufundă din nou în lectura ziarului, îşi pierduse cu totul ciudatul aer rigid şi detaşat de odinioară; arterele de la tâmple erau acum uşor proeminente şi lăsau să i se întrezărească zvâcnirile pulsului. Avea o înfăţişare agitată, aproape febrilă; era oarecum asemănător cu un pacient care nu vrea în ruptul capului să se aşeze la pat, sfidând prescripţiile medicale, un bolnav căruia îi creşte metabolismul şi i se accelerează toate funcţiile organismului, în timp ce-şi citea jurnalul, nu încetă să bată darabana cu degetele pe masă. Sunetul acesta ca de tobă semăna în mare măsură cu tam-tamul înfrigurat al minerilor îngropaţi în adâncurile pământului.

Urmară câteva minute de tăcere, în care nu se auzea nimic altceva decât ciocănitul rapid al degetelor lui Barras; apoi se produse un lucru de necrezut. Barras citi de două ori – de la cap la coadă – un anunţ dintr-o rubrică de ştiri scurte, înălţă capul.

— Lordul Kell a avut deosebita generozitate de a-şi pune casa din Londra la dispoziţia autorităţilor, pentru a fi transformată, în mod provizoriu, într-un spital de răniţi. Lucrările de amenajare vor fi terminate în decurs de-o lună. De pe acum se caută infirmiere voluntare. Lordul Kell şi-a exprimat dorinţa ca toate infirmierele din corpul auxiliar voluntar să fie recrutate, pe cât posibil, din nordul ţării.” Barras făcu o pauză. Apoi se uită către Hilda şi Grace, cu acea insistenţă blinda, nevinovată. Voi n-aţi vrea cumva să mergeţi?

Arthur prinsese parcă rădăcini în scaun. Taică-su, stânca pe care era clădită unitatea familiei, stânca de neclintit, de care până atunci se spărseseră zadarnic toate rugăminţile Hildei! Arthur se făcu palid ca moartea. Ochii lui se holbară şi o săgetară pe Hilda, cuprinşi de teamă, de nelinişte.

Fata roşi brusc, puternic. Era ca un om ce nu poate să-şi creadă urechilor, întrebă:

— Vorbeşti serios, tată?

Barras răspunse cu aceeaşi blândă insistenţă:

— Hilda, vorbesc eu vreodată altfel?

Sângele din obrajii Hildei se scurse la fel de repede cum năvălise. Fata se. Uită la soră-sa, care stătea alături de ea, nerăbdătoare, cu ochii mari. Glasul Hildei tremura de bucurie.

— Eu cred, tată, că amândouă am fi bucuroase să mergem.

— Bine! Spuse Barras laconic, şi se grăbi să se cufunde din nou în lectura ziarului.

Cu alte cuvinte, chestiunea era închisă.

Hilda schimbă repede o privire cu Grace, după care întrebă:

— Tată, când am putea să plecăm?

Barras răspunse dindărătul ziarului:

— Curând, după câte îmi închipui. Probabil săptămâna viitoare.

Mă întâlnesc mâine la Tynecastle cu consilierul Leach. Am să-i vorbesc şi am să fac toate cele necesare. După o pauză, Barras reluă pe un ton mai mult decât semnificativ: Aş fi fericit ca măcar voi, Hilda şi Grace, să vă faceţi datoria faţă de patrie.

Arthur simţi cum îi transpiră mâinile. Ar fi vrut să se ridice şi să iasă din odaie, dar nu fu în stare s-o facă. Rămase cu ochii aţintiţi în farfurie, îl năpădi iar senzaţia de greaţă, pe care i-o aducea de obicei o tulburare profundă.

Hilda şi Grace ieşiră din cameră. Arthur le auzi pur şi simplu, zburând pe scări în sus, ca să discute minunea petrecută. Mătuşa Carrie se şi afla în camera mamei lor, la etaj. Arthur făcu din nou efortul de a se ridica, dar picioarele lui pur şi simplu refuzară să se mişte. Stătea acolo, paralizat, ţintuit de curentul animozităţii care ţâşnea spre el dindărătul ziarului. Rămase în expectativă.

Şi într-adevăr, aşa cum se aşteptase, taică-su lăsă ziarul jos.

După aceea vorbi:

— Sânî de-a dreptul încântat de hotărârea promptă a surorilor tale de a-şi servi patria.

Arthur tresări ca ars de bici. Înăuntrul lui clocotea, incercând să răbufnească, un întreg ocean de sentimente. Odinioară, clocotise în el dragostea. Acum era vorba de frică, de suspiciune, de ură. Dar cum se petrecuse oare această prefacere? Arthur ştia într-o oarecare măsură, şi poate că totuşi nu ştia. Era obosit de încordarea acelei zile, i'se părea că i s-a îngroşat şi i s-a întunecat mintea. Răspunse greoi:

— Hilda şi cu Grace doresc doar să scape de aici.

Pe fruntea lui Barras se răspândi roşcata inegală care-i păta pielea. Rosti pe un ton destul de ridicat:

— Nu zău! Şi de ce ar face-o?

Arthur răspunse cu indiferenţă; acum parcă nici nu-i mai păsa ce spune şi ce nu spune:

— Pentru că nu mai pot suporta atmosfera de aici. Înainte numai Hilda ura casa asta, dar acum o urăşte şi Grace. De când s-a întâmplat catastrofa. Deunăzi le-am auzit vorbind între ele. Tocmai spuneau că tu te-ai schimbat foarte mult. Hilda zicea că trăieşti ca un bolnav de friguri.

Barras făcu impresia că lasă vorbele să lunece peste el fără să-l atingă. Era un artificiu pe care-l învăţase în ultima vreme: să se ferească de orice chestiune care ar fi putut să-l tulbure; dobândise capacitatea supremă de a-şi inhiba simţul dreptăţii şi nedreptăţii.

Lui Arthur i se păru că taică-su e în clipa aceea ca Pilat din Pont, când s-a spălat pe mâini.

Barras aşteptă să treacă o vreme, iar apoi vorbi pe un ton măsurat:

— Arthur, atitudinea ta mă nelinişteşte. Să ştii că te-ai schimbat foarte mult.

— Tu te-ai schimbat foarte mult!

— Şi să ştii că nu numai eu sunt neliniştit din pricina ta.

Astă-seară am întâlnit-o pe Hetty la Birourile Organizaţiei Centrale.

Şi ea este foarte neliniştită şi nefericită din pricina ta.

— N-am ce-i face lui Hetty, spuse Arthur cu aceeaşi amărăciune şi nepăsare.

Tonul lui Barras spori în demnitate.

— Alan a fost elogiat în telegramele sosite de pe front. Hetty mi-a istorisit astăzi că au primit de curând astfel de veşti. A fost propus pentru Crucea militară.

— Nici lui Alan n-am ce-i face, zise Arthur drept orice răspuns.

Roşeaţa vineţie de pe fruntea lui Barras se răspândi acum până către urechi şi către pielea moale a gâtuiui. Venele şi arterele de Ia tâmple ieşiră şi mai tare în relief şi zvâcniră vizibil. Vorbi cu glas răspicat:

— Tu nu simţi nici o dorinţă de a lupta pentru ţară?

— Nu vreau să lupt pentru nimic, răspunse Arthur cu glas înnăbuşit. Nu vreau să ucid pe nimeni. Şi aşa au fost destule omof uri.

Noi am făcut un început bunişor la mina Neptun. Din pricina asta, îmi vine rău numai să mă gândesc la omoruri. Glasul lui Arthur se ridică brusc, strident, isteric: înţelegi, sau nu înţelegi? Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, probabil că aş fi putut şi eu să fug cu arma în mină, ca toţi ceilalţi, să alerg la atac, arătând drăguţ şi elegant în uniformă, să alerg căutând un om pe care să-l ucid. Dar s-a întâmplat ceva. S-a întâmplat catastrofa. Am văzut oamenii aceia ucişi, şi nu mi-au plăcut. Vezi tu, am avut destul răgaz ca să gândesc…

Arthur se întrerupse, cu respiraţia întretăiată. Nu îndrăzni să se uite la taică-su, dar simţi privirea acestuia aţintită asupra lui.

Se lăsă o tăcere grea, care dură mult. Apoi Barras făcu gestul obişnuit, o mişcare măsurată a mâinii către buzunarul din stingă de la vestă, o gravă cercetare a cadranului ceasului. Arthur auzi pocnind capacul ceasului închis la loc, şi semnificaţia acestei acţiuni îl izbi deodată, ca patologică şi alarmantă. Taică-su avea o întâlnire la TVnecastle, o nouă şedinţă de comitet, apoi alta, şi iar alta: tocmai taică-su, care avea tabietul de a nu ieşi niciodată de acasă, taică-su, care avea tabietul de a asculta muzica lui Haendel în liniştea propriei lui case, taică-su care trimisese la moarte pe toţi oamenii aceia în adâncul minei Neptun.

— Nădăjduiesc că înţelegi, spuse Barras intr-un târziu ridicându-se de la masă, că nu-mi eşti indispensabil la mină. Caută să meditezi asupra acestui lucru. Cine ştie, poate te va ajuta într-un fel să-ţi faci şi tu datoria.

Acestea fiind zise, Barras ieşi din odaie, închizând uşa în urma lui. Peste două minute, Arthur auzi automobilul torcând ca un motan şi, ceva mai târziu, sfârâind încetişor pe alee.

Lui Arthur îi tremurau buzele, îi tremura tot trupul, de parcă l-ar fi înecat deodată un potop de slăbiciune îndârjită.

— N-o să facă el una ca asta! Strigă Arthur deodată, adresânduse camerei goale. N-o s-o facă!