Capitolul XXVI.

În a doua sâmbătă a lunii septembrie 1914, către ora unu, Arthur se întorsese la vila Law venind de la mina Neptun. În mină lucrurile reveniseră întru totul la normal, munca reîncepuse, toată povestea tragică – a catastrofei părea îngropată şi uitată. Străbătu bulevardul cu paşi obosiţi. Intră pe terenul proprietăţii lor, şi, aşa cum se aşteptase, plin de temeri, văzu că a sosit automobilul cel nou.

Venise cu el chiar Bartley, care fusese la Tynecastle şi urmase un curs de o lună. Îl trăsese pe alee, în faţa vilei. Era decapotabil, cu o caroserie lustruită, de culoare maro şi cu alămuri strălucitoare.

Barras stătea în picioare lângă maşina nouă, şi când Arthur trecu pe acolo, îl strigă:

— Uite, Arthur, a sosit în sfârşit!

Arthur se opri. Era îmbrăcat în hainele de lucru, îndreptă o privire indolentă către maşină, şi în cele din urmă răspunse:

— Văd.

— Am atâtea lucruri pe cap, incit automobilul mi-e indispensabil, explică Barras. Mi se pare ridicol că nu mi-am dat seama de lucrul acesta mai înainte. Bartley zice că merge splendid. O să ne ducem astă-seară până la Tynecastle, ca să-l încercăm.

Arthur rămase pe gânduri, şi într-un târziu spuse:

— Îmi pare rău… Dar n-am să pot veni.

Barras râse. Râsul ăsta al lui era la fel de nou ca şi maşina. Reluă:

— Prostii! Petrecem seara cu familia Todd. Am aranjat să luăm cu toţii cina la restaurantul Central.

Arthur nu se mai uită la automobil, ci îşi pironi privirile asupra lui taică-su. Obrajii lui Barras nu erau de fapt îmbujoraţi, dar îi făceau impresia asta: ochii şi buzele aveau mai multă rotunjime ca oricând, în special ochii mici păreau mai proeminenţi îndărătul lentilelor puternice. Era agitat şi oarecum chiar emoţionat. Probabil emoţia se datora sosirii automobilului.

— Nu ştiam că.ai obiceiul să dai mese la restaurantul Central, spuse Arthur.

— Nu am obiceiul, îi răspunse Barras enervându-se deodată.

Dar acum e un prilej deosebi,t. Alan pleacă pe front, cu batalionul lui. Suntem cu toţii foarte mândri de el. Şi pe urmă a trecut multă vreme de când nu l-am mai văzut pe Todd. Vreau neapărat să-i fac o vizită.

Arâhur se mai gândi un minut, apoi întrebă:

— Nu l-ai mai văzut pe Todd de când s-a produs catastrofa la mina noastră?

— De atunci, îi răspunse scurt Barras.

Urmă o pauză.

— Tată, chiar m-am întrebat adeseori de ce nu l-ai rugat pe Todd să vină să te ajute în timpul anchetei.

Barras se întoarse brusc:

— Să mă ajute! Cum să mă ajute? Concluziile anchetei au fost foarte satisfăcătoare, nu?

— Satisfăcătoare?

— Da, aşa am spus, repetă aspru Barras. Îşi scoase batista şi şterse un fir de praf de pe radiatorul maşinii. Eu te întreb dacă vii Ia Tynecastle sau nu.

— Da, tată, am să vin, răspunse Arthur cu ochii în pământ.

În tăcerea care urmă, gongul îi chemă la masă. Arthur intră în casă în urma lui taică-su. Barras avea un mers mai sprinten ca de obicei. Lui Arthur i se păru chiar că s-ar grăbi, în ultima vreme, mersul lui taică-su se iuţise atât de mult, încât simula graba.

— Un automobil admirabil, îi informă Barras în timpul mesei, uitându-se Ia mătuşa Carrie. Caroline, într-o zi trebuie să vii şi tu să faci un tur cu noi.

Mătuşa Caroline se îmbujora de plăcere, dar înainte de a fi putut răspunde, Barras puse mâna pe ziar – o ediţie specială adusă de Bartley de la Tynecastle. Parcurgând repede cu privirea pagina din mijloc, Barras exclamă deodată, satisfăcut:

— Aha! Ia uitaţi-vă ce de veşti! Şi încă bune! Pupilele i se dilatară uşor. „O înfrângere serioasă a nemţilor, pe Marna. Pierderi grele. Au fost prinşi de mitralierele noastre într-un foc de anfiladă…

Pierderi enorme, apreciate la patru mii de morţi şi răniţi.”

Pe Arthur îl izbi faptul că taică-su primea aceste pierderi, măcelărirea acestor patru mii de oameni, cu o ciudată aviditate inconştientă, îl străbătu un fior.

— Da, sigur, rosti el pe un ton cu totul lipsit de naturaleţe, sunt într-adevăr pierderi enorme. Patru mii de oameni. Cam de patruzeci de ori mai mult decât au murit la noi în mină.

Tăcere mormântală. Barras lăsă ziarul în jos. Ochii lui bulbucaţi îl fixară pe Arthur. Apoi, pe un ton ridicat, îi spuse:

— Trebuie să ai un ciudat simţ al valorilor, ca să pomeneşti de nenorocirea noastră de la mina Neptun în aceeaşi ordine de idei cu războiul. Dacă nu încetezi să cloceşti gânduri negre cu privire la lucrurile cărora li s-a pus de mult cruce şi pe care oamenii le-au dat uitării, ai să devii de-a dreptul morbid. Trebuie să te stăpâneşti. Nu-ţi dai seama că e vorba de o situaţie în care naţiunea e în primejdie?

Barras se încruntă şi-şi aruncă iar ochii pe jurnal.

Se aşternu din nou tăcerea. Arthur înghiţi cu noduri ce mai avea în farfurie, şi apoi se duse imediat sus. Se aşeză pe marginea patului simţindu-se îngrozitor de indispus şi începu să privească pe fereastră. Ce se întâmpla cu el? Fără doar şi poate că ceea ce spusese taică-su era în mare parte adevărat. Devenea morbid, cu adevărat morbid, dar ce putea să facă? O sută cinci oameni îşi găsiseră moartea în mina Neptun. El nu-i putea uita. Oamenii ăştia continuau să trăiască alături de el, mâncau cu el, mergeau cu el, lucrau cu el, îi hăituiau visurile. Nu-i putea uita. Tot măcelul ăsta, cum îl numise taică-su, acest oribil carnaj, masacrarea a mii de oameni de către obuze, gloanţe, bombe şi şrapnele păreau doar să-i adâncească şi să-i intensifice introspecţia bolnăvicioasă. Războiul în sine nu însemna nimic. Era doar ecoul, reverberaţia profundă a catastrofei de la Neptun. Era deopotrivă o nouă oroare şi totodată o aceeaşi oroare. Victimele războiului erau victimele minei. Războiul era catastrofa de la Neptun, amplificată până la dimerisiuni gigantice, o creştere în intensitate a valului ucigaş, o întindere a mlaştinii în care se înecase idealul frumos al valorii vieţii omeneşti.

Arthur nu-şi găsea locul, în ultima vreme îl îngrijorau propriile lui gânduri. Îşi simţea mintea ca o retortă fragilă în care se agitau convulsiv gânduri înspăimântătoare, ca nişte substanţe chimice al căror amestec poate oricând deveni explozibil. Se simţea incapabil să reziste la acţiunea şi reacţia chimică a acestor gânduri active.

Dar lucrul care-l înspăimânta celmai mult era atitudinea lui faţă de taică-su. Îl iubea, îl iubise şi-l admirase dintotdeauna pe taică-su, şi totuşi, adeseori, când se găseau, împreună, se trezea supraveghindu-l, criticându-l fără voie, observându-l cu grijă, punând cap la cap observaţiile, ca un detectiv care-l spionează pe Dumnezeu.

Ar fi vrut din toată inima să se lase de acest spionaj, care i se părea o impietate, dar nu era în stare: îl împiedica însăşi schimbarea produsă în taică-su. Ştia că s-a schimbat, ştia precis lucrul ăsta. Şi-i era frică.

Rămase multă vreme să mediteze, aşezat pe marginea patului.

Apoi se lăsă pe spate şi închise ochii. Se simţi deodată obosit. Ar fi vrut să doarmă. Nu-şi putea stăpâni somnul. Când se trezi era târziu.

Adunându-şi minţile, ofta, se ridică şi începu să se îmbrace.

La ora şase cobori la parter şi-l găsi pe taică-su în hol, aşteptându-l. Când se apropie Arthur, Barras se uită semnificativ la ceas. În ultima vreme, ceasul ăsta reprezenta o adevărată obsesie.

Devenise un tic la Barras, să-l deschidă şi să se uite la cadran, încruntându-se, ca un om foarte grăbit, într-adevăr, în ultima vreme timpul părea să fi căpătat o nouă semnificaţie pentru Richard Barras, de parcă trebuia să folosească din plin fiecare clipă.

— Mă temeam că ai să întârzii.

Şi, fără să aştepte răspunsul lui Arthur, Barras porni către maşină.

Când se instala împreună cu taică-su în automobil şi se aşternură la drum către Tynecastle, Arthur încetă să se mai simtă deznădăjduit. La urma urmei, vizita de astăzi era destul de plăcută.

N-o mai văzuse de un veac pe Hetty, şi gândindu-se că o s-o întâlnească din nou, îi creştea inima. Şi maşina se comporta frumos.

Arthur nu era insensibil la elasticitatea graţioasă a suspensiei, la mişcarea cursivă, netedă, a roţilor. Trase cu coada ochiului la taicăsu. Barras stătea drept, cu o expresie încântată pe faţă, şi totuşi cu un aer concentrat, ca un copil care încearcă o jucărie nouă.

Intrară în Tynecastle. Străzile erau aglomerate, radiind un tumult şi o agitaţie, pe care Barras părea să le savureze. La hotelul Central, portarul principal le deschise portiera maşinii cu gesturile acelea largi, pe care oamenii din branşa lui le rezervă pentru maşinile scumpe. Barras înclină din cap către portar, iar acesta îl salută politicos.

Intrară în holul destul de ticsit şi la fel de agitat ca şi strada.

Mulţi bărbaţi erau în uniformă militară. Pe aceştia, Barras îi privi cu un aer aprobator.

Apoi Hetty le făcu veselă semn dintr-un colţ al holului, un colţ bine ales, în preajma căminului. Fratele ei, Alan, se ridică în picioare la apropierea lui Barras şi a lui Arthur. Primul lucru pe care-l spuse Barras fu:

— Unde e tatăl vostru?

Alan zâmbi. Îi şedea foarte bine uniforma de sublocotenent şi era bine dispus, pentru că avea un avans de câteva păhărele date pe Gât.

— Tata e iarăşi bolnav. I-a revenit icterul. Vă roagă să-l iertaţi.

Barras păru descumpănit. Făcu o mutră lungă.

Urmă o tăcere percepută conştient de toată lumea, dar Barras îşi reveni repede, îi zâmbi vag lui Hetty. Peste o clipă, intrară toţi patru în restaurant.

Odată aşezaţi la masă, Barras îşi ridică şervetul şi aruncă o privire prin sala plină de oameni şi de veselie. Bărbaţii cei mai veseli, cei mai zgomotoşi, erau îndeobşte îmbrăcaţi în haine kaki.

— E foarte plăcut aici, spuse el. În ultima vreme mă cam simţeam apăsat de griji, îmi pare bine că mai pot avea şi eu un moment de recreaţie.

— Vă bucuraţi că lucrurile s-au aranjat, spuse Alan, privindu-l pe Barras cu aerul unui om care ştie totul.

— Da, îi răspunse lapidar celălajt.

— Ăştia sunt o bandă de şnapani, continuă Alan. Dacă ar avea prilejul, ar fi în stare să vă joace chiar pe dumneavoastră pe degete, îl cunosc pe Heddon ăla; e un porc. De altfel e şi plătit să fie porc, dar realitatea este că e şi născut porc.

— R Alan! Protestă Hetty strâmbându-se.

— Dar ştiu asta, Hetty, spuse Alan degajat. Eu am avut de-a face cu oamenii. Te dau în gât dacă nu-i dai tu pe ei mai înainte. E o chestie de autoconservare.

Arthur se uita pe furiş la taică-su. Pe faţa lui Barras revenea ceva din vechea expresie glacială. Părea că încearcă să se adapteze la o nouă concepţie. Făcind un efort vizibil de a schimba subiectul, Barras întrebă:

— Pleci luni, Alan?

— Exact.

— Bănuiesc că te bucuri să intri în viitoare.

— Bineînţeles, încuviinţă Alan cu glas tare. E o distracţie straşnică.

Chelnerul însărcinat cu aducerea băuturilor se apropie de masa lor. Barras luă lista cu copertă roşie şi medită prelung. De fapt nu era atâta o dezbatere cu lista de vinuri, cât o dezbatere lăuntrică.

Într-un târziu, se hotărî:

— Cred că ar trebui să dăm un caracter sărbătoresc zilei de azi, La urma urmei, e un prilej rar.

Comandă Sampanie, şi chelnerul se îndepărtă, frângându-se din şale.

Hetty părea încintată. În faţa lui Barras se simţea întotdeauna înfricoşată. Aerul solemn şi demnitatea lui distantă o cam intimidau şi-i impuneau resperr. Dar astă-seară Barras era atât de diferit, cu ospitalitatea asta emoţionantă, survenită pe neaşteptate. Hetây îi zâmbi. Zâmbetul ei era dulce şi respectuos.

— E foarte plăcut, murmură ea. Cu o mână îşi mângâia mărgelele, iar cu cealaltă strângea piciorul paharului din faţa ei. Se întoarse către Arthur. Ce zici ce bine-i stă lui Alan uniforma?

Arthur se sili să zâmbească.

— Lui Alan îi stă bine orice.

— Ei nu, zău, Arthur, nu ţi se pare că uniforma îl pune în valoare?

— Da, aprobă Arthur cu buzele înţepenite.

— Da ce afurisită treabă să tot trebuiască să răspunzi ia saluturi! Remarcă Aian, încântat de sine. Aşteaptă numai să te primească şi pe tine în corpul auxiliar feminin, că ai să vezi tu, Hetây, ce mare bucurie.

Hetty mai sorbi o înghiţitură de Sampanie. Stătu puţin pe gânduri, cu încântătorul ei căpşor aplecat într-o parte.

— Şi ţie, Arthur, ţi-ar sta admirabil în uniformă.

Arthur îngheţă de tot.

— Numai că eu nu mă prea văd în uniformă.

— Păi bine, Arthur, dar tu eşti destul de subţirel. Ai o siiuetă tocmai potrivită ca să porţi centură şi diagonală de ofiţer, şi pe urmă chiar coloritul tău e potrivit. Ţi-ar sta minunat în kaki.

Toate privirile se întoarseră spre Arthur.

— Asta aşa e, Arthur, confirmă Alan. Îi faci praf pe toţi. Ar trebui să plecăm împreună pe front.

Arthur simţi că-l cuprinde un tremur, dar nu izbuti să-şi dea seama din ce pricină. Avea nervii extrem de încordaţi, toată seara aceasta i se părea anormală şi îngrozitoare. Ce căuta aici taică-su, bând Sampanie în localul ăsta aglomerat? Şi de ce aprobă el pălăvrăgeala patriotardă şi lăudăroasă a lui Alan Todd, atât de nepotrivit prin toată agitaţia asta cu caracterul lui Barras?

— Tu auzi, Arthur? Insistă Alan. Ar fi trebuit să vii cu mine, am fi făcut-o lată împreună.

Arthur se sili să vorbească. Cu un efort deosebit, izbuti să lege ceva, care pe cit posibil să nu-l angajeze.

— Cred că distracţia o să meargă şi fără mine, Alan. Ca să-ţi spun adevărul, eu unul nu prea sunt ahtiat după aşa ceva.

— Vai, Arthur! Spuse Hetty dezamăgită, întrucât îl socotea pe Arthur pur şi simplu proprietatea ei, îi plăcuse întotdeauna să-l vadă că se prezintă frumos în lume, „că străluceşte”, cum se exprimă ea.

Or, această ultimă remarcă a lui Arthur nu era de natură a-l face să strălucească, îşi încruntă faţa vioaie, cu o expresie deopotrivă de fascinantă şi dezaprobatoare. Vai, Arthur, e caraghios să vorbeşti aşa! Doamne fereşte, dar cineva care nu te cunoaşte ar putea să-şi închipuie că Ji-e frică.

— Aş, prostii! Spuse Barras indulgent. Chestia este că Arthur încă n-a avut timp să pună lucrurile astea la punct în mintea lui. Ai să-l vezi într-o bună zi cum se şi repede la cel mai apropiat birou de recrutare.

— Da, da, ştiu, zise Hetty, plecând ochii ei de ingenuă cu priviri calde, catifelate.

Într-un fel, regreta puţin cele spuse.

Arthur nu mai rosti un cuvânt. Rămase cu privirile aţintite în farfurie. Refuză Sampania. Refuză desertul, îi lăsă pe ceilalţi să vorbească înainte, fără să se amestece.

La capătul celălalt al salonului, unde se afla un ring de dans cu parchetul bine ceruit, răsunară primele acorduri ale unei orchestre.

Intona cu vigoare imnul regal, God Save the King, şi toată lumea se ridică în picioare, cu un zgomot infernal de scaune şi mese date la o parte. La sfârşit, se înălţară ovaţii puternice şi prelungi. După aceea, orchestra trecu la muzica de dans, dar cântă mai puţin zgomotos.

Sâmbătă seara se dansa întotdeauna la restaurantul Central.

Hetty îi zâmbi peste masă lui Arthur: amândoi erau buni dansatori şi le plăcea grozav să danseze împreună. Adeseori i se spusese lui Hetty că atunci când dansează cu Arthur formează un cuplu încântător. Îl aştepta s-o poftească la dans. Dar el şedea acolo, morocănos, cu ochii în farfurie, şi n-o invita.

În cele din urmă, toată lumea remarcă proasta lui dispoziţie, şi Alan, totdeauna foarte îndatoritor, se aplecă spre soră-sa, întrebând-o:

— Hetty, nu vrei să faci câţiva paşi cu un bătrân soldat?

Hetty zâmbi cu o vioiciune mai mare chiar decât cea obişnuită ei. Alan dansa prost, greoi, şi nu-i plăcea să danseze. Drept care, lui Hetty nu-i făcea absolut nici o bucurie să-l aibă de partener. Dar fata simula încântarea; se ridică şi dansară împreună.

Cât cei doi se aflau pe ring, Barras spuse:

— E tare drăguţă Hetty. Atât de rezervată, şi totuşi plină de energie.

Barras rosti acestea pe un ton plăcut, mai liniştit; de când mâncase şi băuse Sampanie, părea toropit.

Arthur nu-i răspunse; trăgea mereu cu coada ochiului către Hetty şi Alan, care dansau. Se străduia din răsputeri să se • împotrivească” inexplicabilei indispoziţii, să şi-o înfrângă.

Când se întoarseră Hetty şi cu Alan, Arthur o invită de politeţe pe fată la dans. Rosti invitaţia cu un aer rigid, simţindu-se încă îngheţat şi rănit în sinea lui. Era o încântare să ctansezi cu Hetty. Fata se lăsa moale în braţele lui, şi parfumul care era una cu făptura ei părea că i se strecoară în suflet cu fiecare mişcare a trupului. Şi totuşi, tocmai pentru că încerca o asemenea încântare, îşi făgădui, cu perversitate, că nu o va invita decât la acest unic dans.

După aceea, Hetty rămase pe scaun, bătând măsura cu piciorul încălţat elegant, până ce, într-un târziu, simţi că nu mai poate suporta.

Exclamă deodată, cu expresia ei cuceritoare de tandră vioiciune:

— Dar ce, astă seară nu dansează nimeni?

Arthur răspunse repede:

— Sunt obosit.

Barras întrerupse tăcerea care urmă.

— Dacă ţi-aş putea fi câtuşi de puţin folositor, Hetty, sunt la dispoziţia ta. Însă tare mă tem că nu cunosc niciunul din paşii ăştia moderni!

Fata îl privi neîncrezătoare, puţin surprinsă şi nedumerită.

— Dar nu e de loc greu de învăţat. Nu faci altceva decât să mergi, îi spuse ea.

Pe faţa lui Barras strălucea zâmbetul cel nou, zâmbetul acela vag, de încântare.

— Mă rog, dacă nu ţi-e frică, atunci trebuie măcar să încercăm.

Baras se ridică şi-i oferi fetei braţul.

Arthur se simţea complet înţepenit. Cu faţa încordată, privea siluetele lui taică-su şi a lui Hetty mişcându-se încet, îmbrăţişate, la celălalt capăt al încăperii. Taică-su o tratase întotdeauna pe Hetty cu un aer protector, distant, iar fata fusese întotdeauna timidă şi reverenţioasă faţă de el. Iar acum dansau împreună. O vedea bine pe Hetty cum surâde, cu zâmbetul ei cochet, cu faţa întoarsă în sus, cu aerul unei femei măgulite de atenţia care i se acordă.

Apoi îl auzi pe Alan vorbindu-i, invitându-l să iasă afară şi, mecanic, se ridică şi părăsi împreună cu Alan restaurantul. Nu mai încăpea nici o îndoială că Alan băuse prea mult. Era roşu ca para focului. La toaletă se întoarse cu faţa spre Arthur, clătinându-se pe picioare.

— Mă Arthur, babacul tău a ieşit la zar cu bani grei. Nici nu-mi vine să cred să scoată el paraua; să cazi jos ce masă a dat ca să cinstească plecarea bătrânului soldat!

Lăsă amândouă robinetele să curgă din plin în chiuvetă, apoi se întoarse iar către Arthur. În mare taină îi spuse:

— Ştii, Arthur, babacul meu e supărat foc pe al tău, că nu l-a pus să-l sprijine la anchetă. N-a zis el mare lucru, dar ştiu eu ce ştiu.

Ştie el bătrânul soldat ce zice, măi Arthur.

Arthur îl privi stânjenit.

— Nu, zău, Arthur, dar să ştii că nu e cazul să-ţi mănânci ficaţii, îl asigură Alan cu un gest prietenos de om înţelept care-i încredinţează o taină. N-are rost să te frămânţi, Arthur. Asta ţi-o spun aşa, ca între prieteni, ca între prieteni buni şi vechi.

— Arthur nu putea să-şi desprindă ochii de la Alan. Dar nici de vorbit nu putea. Un amestec de îndoială, nesiguranţă şi teamă îl cuprinse într-un vălmăşag şi-i tăiase graiul.

— Ce vrei să spui? Întrebă el în cele din urmă.

Deodată, chiuveta de la toaletă se umplu, şi apa dădu pe dinafară, răspândindu-se pe pardoseală, revărsându-se într-una.

Ochii lui Arthur se întoarseră uluiţi către apa care venea potop.

Aşa se stârnise şi potopul din mina Neptun. Inundase drumurile acelea ascunse şi întortocheate din adâncul pământului, înecându-i pe oameni într-un vârtej de groază şi beznă. \par        Deodată, întregul trup îi fu zguduit de un spasm. Se gândi cu îndârjire: „Vreau să descopăr adevărul. Chiar de-ar fi să mor din pricina asta, sunt hotărât să descopăr adevărul!”