Capitolul XXVII.

În drum spre casă, Arthur aşteptă până ce automobilul ieşi din aglomeraţia de la Tynecastle, iar apoi, în timp ce luneca lin pe porţiunea mai liniştită, în linie dreaptă, dintre Kenton şi Sleescale, spuse repede:

— Tată, vreau să te întreb ceva. /

Barras tăcu o clipă; stătea în colţul lui, sprijinit de tapiseria moale, cu trăsăturile feţei învăluite de întunericul din interiorul maşinii.

— Mă rog, spuse el cu rea-voinţă. Ce doreşti?

Tonul tatălui său era de natură să-l împiedice să vorbească, dar Arthur ajunsese într-un stadiu în care nimic nu-l mai putea împiedica.

— E vorba de catastrofă., Barras făcu un gest de nemulţumire, aproape de repulsie.

Arthur mai mult simţi decât îi văzu gestul. După o pauză, îl auzi pe taică-su spunând:

— De ce trebuie oare să insişti atâta cu povestea asta? E un subiect care-mi produce dezgust. Am petrecut o seară încântătoare, mi-a plăcut foarte mult să dansez cu Hetty. Nici nu-mi închipuiam că am să pot învăţa aşa de bine paşii ăştia noi. Nu vreau să fiu tulburat de un lucru pe deplin rezolvat şi uitat.

Arthur răspunse cu o voce clocotitoare:

— Dar eu, tată, nu l-am uitat, şi nici nu-l pot uita.

Barras rămase o vreme absolut nemişcat.

— Arthur, pentru numele lui Dumnezeu, termină odată cu chestia asta! Vprbea cu oarecare reţinere, de parcă s-ar fi străduit să-şi înfrâneze o nervozitate crescândă; rezultatul era o posomorită amabilitate care îi pătrundea cuvintele. Să nu crezi că nu m-am aşteptat la asta. M-am aşteptat! Acum ascultă-mă şi încearcă să fii înţelept. Doar tu eşti alături de mine, nu? Interesele mele sunt şi interesele tale. Ai acum aproape douăzeci şi doi de ani. Foarte curând, vei fi asociatul meu la mina Neptun. Am să aranjez eu şi lucrul ăsta, când o da Dumnezeu să se termine războiul. Toată lumea a uitat de catastrofă, numai tu o ţii într-una cu ea. Dar e nebunie curată!

Arthur simţi că-i vine rău. Amintindu-i de interesele sale materiale în proprietatea asupra minei, taică-su acţionase ca şi cum i-ar fi oferit un şperţ. Vocea lui Arthur tremura.

— Eu nu consider că e o nebunie. Vreau să cunosc adevărul.

Barras îşi pierdu stăpânirea de sine.

— Adevărul! Exclamă el. Omule, dar n-am avut toată ancheta aia? Doar a durat unsprezece zile şi s-au întors toate lucrurile pe faţă şi pe dos şi s-au lămurit pe deplin. Ştii bine că am fost absolvit de orice imputare. Ăsta este adevărul care-ţi trebuie. Mai vrei ceva?

— Ancheta aceea a fost o anchetă oficială. Cu o asemenea procedură e foarte uşor să ascunzi realitatea.

RCare realitate? Izbucni Barras. Ce, ţi-ai ieşit din minţi?

Arthur privi drept înaintea lui, la spinarea rigidă a lui Bartley, care se desluşea dincolo de geamul despărţitor.

— Tată, tu nu ştiai tot timpul ce riscuri există?

— Noi nu putem să nu ne luăm anumite riscuri, răspunse furios Barras. Toţi trebuie s-o facem, în exploatarea minelor nu e vorba decât de riscuri peste riscuri, zi şi noapte, oricând. De riscuri n-ai cum să te fereşti.

Arthur nu se lăsă de loc abătut din drumul lui.

— Dar nu te-a avertizat Adam Todd, înainte de a începe exploatarea cărbunelui din filonul Dig? Continuă el necruţător. Ţii minte ziua aceea când te-ai dus la el în vizită. Nu ţi-a spus că e o primejdie? Şi tu i-ai dat totuşi drumul înainte, rară să ţii seamă de avertismentul lui.

— Vorbeşti nişte prostii cit tine de mari, îi spuse Barras aproape ţipând. Eu sunt cel care ia hotărârile. Neptun este mina mea şi trebuie s-o administrez aşa cum mă taie capul. Nimeni n-are dreptul să se amestece. O administrez cât mai bine cu putinţă.

— Cât mai bine pentru cine?

Barras se zbătu violent ca să-şi recapete stăpânirea de sine.

— Dar ce crezi tu, că mina e o instituţie de binefacere? Eu urmăresc să scot un profit, nu?

— Asta este, tată, spuse Arthur pe un ton fără expresie. Ai urmărit să scoţi un profit, un profit imens. Dacă ai fi pompat apa din vechea mină Neptun înainte de a te apuca să exploatezi cărbunele acela, ar fi fost înlăturată orice primejdie. Dar cheltuielile de evacuare a apei ţi-ar fi înghiţit mare parte din profit. Cheltuiala, gândul de a cheltui atâţia bani cu pomparea apei din mină, te-a covârşit. Aşa că te-ai hotărât să rişti, să sfidezi, să nu ţii seamă de apa din galerii şi să expui la primejdie pe toţi oamenii aceia.

— De ajuns, spuse cu asprime Barras. Nu-ţi permit să-mi vorbeşti în felul acesta.

Farurile unui vehicul care venea din sens opus îi luminară o clipă faţa. Era congestionat, fruntea îi era roşie, ochii ieşiţi din orbite, indignaţi. Arthur îşi încleşta amândouă mâinile pe pernele maşinii, ca să-şi stăpânească tremurul. Buzele îi păliseră, întreaga fiinţă îi era sfâşiată de o spaimă înfiorătoare.

Din nou simţi acea ciudată nelinişte care se ascundea îndărătul cuvintelor lui taică-su, graba de a eluda, de a se eschiva; îi dădea vaga impresie a unui act de dezertare. Nu mai scoase nici o vorbă, până ce automobilul coti pe aleea vilei Law şi se opri în faţa scărilor principale. Intră în casă urmându-l pe Barras; în vestibulul luminat, cu tavanul înalt, cei doi bărbaţi se înfruntară. Aşa cum stătea, rezemat de capul sculptat al balustradei scărilor, Barras avea „o expresie cu totul ieşită din comun.

— În ultima vreme ai avut cam multe lucruri de spus: da, da, chiar foarte multe. Nu crezi îrisă că ar fi preferabil să treci mai degrabă la un fapt efectiv?

— Nu te-nţeleg, tată.

— Nu ţi-a dat prin gând că te-ai putea înrola în rândul celor care luptă pentru ţară? Îi aruncă el repezit peste umăr, şi apoi se întoarse şi urcă scările cu paşi greoi.

Arthur rămase locului, cu capul răsturnat pe spate. Privea ţintă la taică-su, o siluetă care se «ndepărta încet. Chipul palid al lui Arthur era schimonosit, în cele din urmă i se lămuri senzaţia pe care o încerca: dragostea lui pentru taică-su se stinsese. Iar din cenuşa ei simţea că se naşte altceva, un lucru sinistru şi îngrozitor.