Capitolul XXXI

Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui septembrie, Joe Gowlan părăsi foarte devreme, pe neaşteptate, oraşul Sleescale. Deşi nu spusese nici de ce pleacă, nici unde pleacă, Joe avea motivele lui s-o facă, şi motivele erau destul de îndreptăţite. Urmând un itinerar discret, se întoarse prin Yarrow şi porni către Platt Lane.

Străbătând cu paşi rari uliţa aceea, în frigul umed al dimineţii de toamnă, îşi dădu seama că la fabrica Millington se desfăşoară o activitate neobişnuită. Uitându-se peste ulucile înalte, văzu că se ridică un şopron lung de tablă ondulată şi că un camion, intrat cu spatele în curte, descarcă nişte utilaj greu. Cercetând cu multă prudenţă, Joe descoperi un nod ieşit din scândurile gardului şi iscodi pe acolo. O, Doamne! Dar ce zarvă! Două strunguri noi urmau să fie băgate în sala maşinilor, pe urmă o foreză, nişte matriţe şi forme noi. Oamenii trăgeau şi săltau de ele. Porterfield, contramaistrul, striga şi înjura ca un birjar, Irving alerga din sala de proiectare cu un teanc de documente în mână. Gânditor, Joe îşi îndreptă ţinuta şi păşi în clădirea administraţiei.

Se văzu silit să aştepte la nesfârşit, în biroul de informaţii, până să poată fi primit de Millington, dar nici întârzierea, nici privirea neprietenoasă a lui Fuller, secretarul principal, nu-l tulburară câtuşi de puţin. Intră cu pas ferm.

— Sunt Joe Gowlan, domnule Stanley, zâmbi el cât se poate de respectuos şi totuşi sigur pe sine. Poate că nu mă mai ţineţi minte.

Mi-aţi făgăduit că n-o să-mi trimiţi uşa în nas dacă mă întorc la dumneavoastră.

— Aha! Rosti reţinut, sec, Stanley Millington. Din nefericire însă, acuma nu mai avem nevoie de pudleri. Dar armata? Un băiat voinic ca tine ar trebui să fie pe front.

Aerul radios al lui Joe se topi într-o expresie de regret în veci neconsolat. Se aşteptase la această dificultate, dar el nu avea câtuşi de puţin intenţia de a ajunge vreodată pe front. Răspunse fără cea mai mică umbră de şovăială:

— M-au respins de două ori, domnule Millington. Degeaba mai încerc. Din cauza genunchiului. Un cartilaj, sau mai ştiu eu ce.

Probabil mi l-am distrus cu boxul.

Stanley n-avea nici un motiv să creadă că băiatul minte. După o pauză, întrebă:

— Dar ce-ai mai făcut de când ai plecat de la noi?

Joe răspunse cu modestie fără să clipească măcar:

— Am lucrat în construcţii, la Sheffield. Am fost maistru la o antrepriză. Conduceam o echipă de peste treizeci de oameni. Dar de când am plecat de la întreprinderea Millington nu m-am mai simţit un om aşezat. Tot timpul mă frământam cu gândul că poate o să-mi deschideţi aici o perspectivă mai bună, aşa cum mi-aţi făgăduit.

Din nou o pauză. Millington luă o linie de pe masă şi începu să se joace cu ea, în culmea agitaţiei. Era încurcat, copleşit de treburi, de planuri, de contracte. Deodată, îi trecu prin cap o idee. O primi cu braţele deschise. Ca mai toţi oamenii lipsiţi de inteligenţă şi aflaţi într-un post de răspundere, se măgulea cu gândul că are ceea. Ce numea el „capacitatea de a lua repede o hotărâre”, şi în momentul de faţă se simţi gata să pună în aplicare această capacitate. Ridică brusc capul şi îl privi pe Joe, cu un aer oarecum protector, scoţându-şi cât mai mult în evidenţă propria lui demnitate.

— Noi am cam schimbat lucrurile pe aici, ştiai?

— Nu, domnule Stanley.

Millington cercetă linia din mâna lui cu un fel de triumf istovit.

— Acum fabricăm material de război, anunţă el pe un ton impresionant. Facem grenade, şrapnele şi obuze de cinci kilograme.

Fie că era, fie că nu era istovit, aerul de triumf al lui Stanley rămânea în orice caz pe deplin justificat. Pentru că în sfârşit întreprinderea Millington devenise un nume răsunător, în ultimii ani, afacerile lânceziseră, lânceziseră chinuitor. Vechile pieţe se îngustaseră, iar altele noi nu erau de loc uşor de găsit. Mulţi muncitori buni fuseseră concediaţi, iar Clubul cultural devenise ceva mai puţin sociabil decât înainte, în ciuda eforturilor inimoase ale lui Stanley, părea că pluteşte în aer o ameninţare. Nu era greu de prevăzut că într-o bună zi fabrica Millington ar fi putut să se închidă definitiv.

Dar imediat după izbucnirea războiului, bătrânul domn Clegg se năpustise greoi şi respirând şuierător în biroul lui Stanley. Bătrânul Clegg era acum foarte bătrân, foarte obosit, foarte necăjit şi pe deasupra şi chinuit de astmă. Dar în această împrejurare se dovedise posesorul unei inspiraţii divine, providenţiale.

— S-a sfârşit cu noi, dacă nu ar mai rămâne o singură portiţă de scăpare, spusese Clegg cu o sinceritate brutală. A început războiul, aşa că am putea să ne străduim cu acelaşi succes să desfacem căzile şi bolţurile noastre şi în Groenlanda, că tot degeaba, în schimb le trebuie armament, muniţii, tone şi tone, mai multe decât le-ar putea oferi toate arsenalele din ţară, puse unul peste altul. Asta este şansa noastră, domnule Stanley, şi trebuie să ne agăţăm de ea, ba încă repede. Trebuie să riscăm. E nevoie de o reprofilare. Dacă n-o facem, peste şase luni tragem obloanele. Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, domnule Stanley, hai să discutăm serios chestia asta!

Discutară serios, bătrânul Clegg gâjâind şi horcăind, dar izbutind totuşi să umple urechile alarmate ale lui Stanley cu planul lui.

Actualele instalaţii puteau să corespundă necesităţilor, cu oarecare adăugiri…

Ei aveau secţia de topitorie, atelierul de maşini, aveau patru cuptoare şi un cubilou. Dar bineînţeles niciuna dintre aceste instalaţii nu se preta ca lumea la fabricarea armamentului greu. Tot ce puteau face era să se concentreze asupra producţiei de material mărunt – şrapnele, schije pentru umplut şrapnelele, grenade de mină şi obuze de mic calibru.

— Asta ne trebuie, remarcă Clegg emoţionat. Aşa o să realizăm beneficii şi totodată o să câştigăm şi războiul.

Acest ultim argument trăsese greu în cumpănă, pentru că dăduse pinteni patriotismului de care era animat Stanley Millington.

Adoptă ideea lui Clegg, îşi dădu seama de toate resursele pe care le-ar fi adus, instala noi oale pentru topit metalul şi încă un cubilou.

Aşa începuse fabrica Millington să producă material de război şi, pe de altă parte, pentru prima dată în cinci ani să producă şi bani, dar aşa, cu nemiluita, de parcă în forme s-ar fi turnat nu schije de şrapnel, ci lire de aur. Era cum nu se poate mai uşor. Simplitatea acestui proces îl ului cu totul pe Stanley. Un departament din cadrul guvernului îi primi oferta cu o grabă febrilă, comandându-i o jumătate de milion de bombe Mills şi oferindu-i preţul de trei mii cinci sute de lire pe mia de bucăţi. Se cereau cu insistenţă o sută, două sute, trei sute de tone pe săptămână. Stanley avea în mână un teanc întreg de contracte; acum asamblau matriţele pentru obuzele de opt kilograme şi strungurile grele; fabricile care se ocupau cu producţia de explozibile strigau, ţipau să li se dea proiectile într-un ritm mult mai rapid decât putea Millington să le producă.

Iată în linii mari situaţia care-l determinase pe Stanley să-şi oprească privirea cu un aer atât de important asupra lui Joe. Făcu o mişcare rapidă, hotărâtoare.

— Ştii, Gowlan, s-ar părea că ai apărut tocmai la momentul potrivit. Nu prea am mână de lucru, şi asta mai ales din pricina înrolărilor, pentru că eu nu sunt omul care să pun piedici unui muncitor dornic să se ducă pe front. De curând tocmai a plecat Hughes, maistrul topitor, şi aş avea nevoie de cineva care să-l înlocuiască. Domnul Clegg nu mai e în stare să se ocupe şi de asta. În ultima vreme n-o prea duce bine cu sănătatea; ca să fiu sincer, o parte din munca lui o îndeplinesc eu personal. Dar în atelier aş avea nevoie de un maistru, că doar nu pot să mă aflu în trei locuri deodată. Mă bate gândul să te pun pe tine la încercare acolo. Ti-aş da şase lire pe săptămână, în cursul lunii de probă. Ce zici, primeşti?

Ochii lui Joe străluciră: oferta era cu mult mai bună decât se aşteptase; aproape că nu izbuti să-şi ascundă bucuria şi nerăbdarea.

— Ce să zic, domnule Stanley? Zic da, răspunse el grăbit.

Oferiţi-mi pur şi simplu posibilitatea să vă arăt ce sunt în stare.

Entuziasmul care străbătea în mod evident cuvintele lui Joe avu darul de a-l mulţumi pe Millington.

— Păi atunci, hai să mergem. Se ridică. Vino să te dau pe mână lui Clegg.

Îl găsiră pe Clegg în şopronul topitoriei, supraveghind instalarea noilor matriţe. Arăta într-adevăr ca un om bolnav. Stătea încovoiat, sprijinit într-un baston, îi curgea nasul, murdărindu-i mustaţa căruntă. Nu-l mai ţinea minte de loc pe Joe, dar, la cererea lui Stanley, îl conduse în topitorie. Dată fiind experienţa lui anterioară, Joe se convinse dintr-o privire că are calificarea necesară pentru a face faţă necesităţilor. Erau în total şase oale de topit, şi procesul de producţie era cât se poate de simplu. Amestecai fonta cu plumb şi cu doisprezece la sută stibiu pentru a ajuta la întărire, aprindeai focul dedesubt şi apoi turnai amestecul topit în tipare. Joe se prefăcu a asculta foarte atent vorbăria interminabilă a lui Clegg, dar de fapt ochiul lui ager se învârtea tot timpul în jur, cântărind pe cei peste patruzeci de oameni care munceau în lumina flăcărilor roşii, alimentând oalele, ocupându-se de matriţe, desfăcând piesele turnate, încărcând în vagonete şi scoţând afară grenadele nou făcute, semănând cu nişte ananaşi mici şi necopţi, în sinea lui, Joe îşi spuse că toată treaba e simplă ca bună ziua, o cursă pe care calul favorit o câştigă plimbându-se. „Am şi prins mişcarea, o pot face şi cu ochii închişi.”

— De fapt, totul se rezumă la conducerea pricepută a oamenilor, remarcă domnul Stanley, îi urmase pe Clegg şi pe Joe în atelier, şi esenţialul este să menţii producţia la un nivel ridicat.

Cu aerul său liniştit dar foarte eficient, Joe îi răspunse:

— Lăsaţi pe mine, domnule Stanley! Vă rog să mă credeţi că am să mă apuc de lucru pe brânci.

Domnul Stanley încuviinţă din cap şi se depărta, împreună cu Clegg.

Şi Joe, exact aşa cum spusese, se apucă chiar în clipa aceea să muncească pe brânci. Din capul locului îi făcu pe toţi să vadă şi să simtă că el, Joe, e şef acolo. Cu toate că până atunci nu i se întâmplase încă să deţină un post de conducere, în sinea lui se simţea pe deplin calificat pentru o asemenea treabă; nu suferea de nici un complex de inferioritate, de nici un fel de scrupule sau de neîncredere, era degajat şi expansiv. Se arunca în vârtejul treburilor, aflându-se când colo, când dincolo, peste tot, supraveghind malaxarea amestecului, aprinderea focului, turnarea în forme, gata oricând să intervină cu un cuvânt de laudă sau, la nevoie, cu un potop de înjurături.

La sfârşitul primei luni, producţia atelierului înregistra un spor substanţial, şi Millington fu încântat. Se felicita pentru hotărârea pe care o luase, şi chemându-l pe Joe în birou, îi aduse personal laude şi-i confirmă totodată numirea în slujbă. Fără îndoială, Joe era departe de a cruţa vreun efort pentru a se face util cu orice prilej. Nu se intâmpla nicicând ca Millington să intre în atelier fără ca Joe să joace tontoroiul în juru-i, rămânând respectuos cu un pas în urma lui, scoţând în evidenţă o activitate care era în curs, făcând o propunere, ieşind la iveală cu vreo idee nouă, plin de elan şi dând maximum de randament. După cum se exprima chiar Joe, „îl peria pe Stanley de ţi-era mai mare dragul”, iar acesta, înclinat prin firea lui să se lase covârşit şi zăpăcit de năvala treburilor, începu să-l aprecieze pe Joe ca pe un om de nădejde.

Joe îşi petrecea liniştit serile. Se gândise o clipă să se instaleze din nou la familia Sunley. Dar asta numai o clipă. Din diferite motive, Joe nu mai dorea să se întoarcă în Scottswood Road şi să se încurce din nou în situaţiile de care fusese legat mai înainte.

Îi trecu prin cap gândul că în sfârşit l-a prins pe Dumnezeu de picior: munca la Millington mergea strună, banii curgeau gârlă, pluteau în aer emoţia şi senzaţia transformării, în urma recomandării lui Sim Porterfield, contramaistrul atelierului mecanic, închirie o cameră mobilată în mahalaua Yarrow, la doamna Calder, în casa cu numărul 4 de pe Beech Road. Bătrânica, foarte simpatică, era uscăţivă şi toată numai vine şi tendoane. Dat fiind că era membră a comunităţii religioase Penuel, dat fiind că era de o vârstă foarte respectabilă şi preocupată să ţină o curăţenie straşnică în casă, nu era primejdie ca ea să pună în vreun fel la încercare virtutea lui Joe, stricându-i astfel perspectivele de progres în viaţă.

Pe măsură ce lunile treceau, Joe căută să-şi concentreze tot mai mult eforturile pentru a profita de şansa cea mai favorabilă. Şi cu cât îşi concentra mai mult eforturile pentru a juca o carte mare, cu atât privirile i se îndreptau mai des asupra atelierului mecanic şi asupra lui Sim Porterfield.

Sim era un om scund şi tăcut, cu faţa smeadă, cu o bărbuţă neagră, o nevastă habotnică şi nesuferită şi cu o pasiune pentru jocul cu inele numit quoits. Felul lui de-a fi, atât de taciturn, îi adusese reputaţia de „gânditor”. De fapt era membru al filialei din Yarrow a societăţii fabiene şi se străduia din răsputeri să pătrundă cu mintea sa greoaie şi lipsită de orizont operele lui Karl Marx. Nu era simpatizat de muncitori şi nici de Stanley, care îl cam suspecta pe Sim ca „socialist”. Dar era un om tare paşnic şi de treabă. Chiar el îl angajase pe Joe în după-amiaza aceea memorabilă, în care, cu şapte ani în urmă, băiatului i se oferise prima lui şansă de a-şi câştiga pâinea la fabrica Millington.

Era aşadar firesc ca Joe să se împrietenească cu Sim, să fie toată ziua în preajma lui, să-i îndure tovărăşia greoaie, să renunţe la bucuriile mai uşuratice pe care i le putea oferi răgazul de sâmbăta după amiaza, pentru a-l însoţi pe Sim la terenul de sport, unde, la o partidă de quoits, înfigeau inelele de metal în pământul moale. Şi era cu atât mai firesc ca Joe să petreacă multă vreme studiindu-l pe Sim şi plănuind fără pic de răutate îri mintea lui cum ar trebui să procedeze mai bine pentru a-l da în gâu Partea proastă era că Sim se dovedea muncitor bun şi serios. Niciodată nu l-a văzut cineva bând mai mult decât o halbă, niciodată n-avea obiceiul să se ţină de fuste – şi niciodată nu şterpelea măcar o piuliţă de la atelier.

Joe începu să se teamă că nu va izbuti să-l bage mesa pe Sim.

Când colo, într-o seară, plecând de la fabrică, odată cu lăsarea întunericului, un necunoscut îi vârî pe furiş în mână nfşte manifeste, făcându-se apoi nevăzut pe Platt Lane în jos. Ajungând la primul felinar, Joe se uită, fără pic de interes, la hârtiile lipicioase: „ Tovarăşi! Proletari din toate ţările! Jos războiul! Nu-i lăsaţi pe agitatorii la război să vă pună puşca în mână şi să vă trimită să ucideţi un muncitor german! Gândiţi-vă cum vă tratează ei atunci când faceţi grevă pentru a obţine un salariu omenesc. Fără voi, n-ar putea duce războiul. Opriţi-l chiar acum! Nici muncitorul german nu vrea să lupte, aga cum nu vreţi nici voi. Nu-i lăsaţi să vă trimită pe front, să vă transforme în simplă came de tun. Muncitori de la arsenale, încetaţi lucrul! Capitaliştii vând Germaniei armament britanic. Jos capitalismul! Jos războiul!”

Joe recunoscu acest gen de literatură şi tocmai se pregătea să arunce manifestul la canal, când deodată îi fulgeră prin minte un gând. Împături cu grijă filele şi le puse în portmoneu. Cu un uşor zâmbet pe buze, o porni sprinten către casă.

A doua zi era mai amabil decât oricind, şi într-una intra şi ieşea din atelierul mecanic. Luă prânzul într-un colţ al cantinei, împreună cu Sim, care era veşnic fără haină pe el. Deodată însă, Joe deveni gţav, se îndreptă către biroul direcţiei şi ceru să fie primit de domnul Millington. După care rămase multă vreme închis în biroul lui Stanley, ţinând un sfat tainic cu acesta.

În seara aceea, la ora şase, când sirena sună prelung încetarea lucrului şi muncitorii ieşiră grăbiţi, punându-şi hainele din mers, năvălind ca un roi din sala maşinilor, Stanley, Clegg şi Joe se aflau la uşă. Faţa lui Millington ardea de indignare. Când se apropie Sim, Millington întinse repede braţul şi-l opri:

— Porterfield, ai făcut agitaţie subversivă în fabrica mea.

— Cum? Întrebă prosteşte Sim.

Toată lumea întoarse capul şi holbă ochii la el.

— Te rog să nu negi, îi spuse Stanley cu vocea tremurându-i de supărare, ştiu absolut tot. Tu şi cu blestematul ăla de Marx al tău.

Am fost un prost că nu te-am bănuit până acum.

— Dar n-am făcut nimic, domnule director! Mai apucă Sim să zică înainte de a i se tăia cu totul respiraţia.

— Eşti un mincinos neruşinat! Strigă Sta «ley. Ai fost văzut împrăştiind manifeste! Ce-ai acolo, în buzunarul dinăuntru? Şi băgând mână în jacheta deschisă a lui Sim, Stanley scoase un teanc de hârtii. Ia ujtă-te! Şi asta tot nimica e? Otravă subversivă! Şi tocmai în fabrica mea! Eşti concediat pe loc. Du-te şi ia-ţi banii de la domnul Dobbie şi te rog să nu-ţi mai arăţi mutra de filogerman prin preajma întreprinderii noastre!

— Domnule Millington, dar vă rog, ascultaţi-mă… Strigă Sim înnebunit.

Zadarnic. Stanley se şi întorsese cu spatele, pleca foarte ţanţoş, împreună cu Joe şi Clegg. Sim se uită prosteşte la unul din manifestele de pe jos, îl ridică, aşa ca prin vis, şi dădu să-l citească. După cinci minute, când ieşea împleticindu-se pe poarta întreprinderii, se văzu înconjurat de o gloată de oameni care-l aşteptau. Izbucniră. Strigăte mânioase. Cineva urlă:

— Uite-l pe împuţitul de nemţofil! Îsta-i porcul, băieţi! Să-i tragem o mamă de bătaie, să ne pomenească!

Şi mulţimea îl încolăci pe Sim.

— Lăsaţi-mă în pace! Gâfâi el, şi bărbuţa lui ridicolă se înălţă, sfidând parcă gloata. Credeţi-mă că n-am făcut nimic.

Drept răspuns, primi lovitura unui bolţ de oţel peste ureche, începu să dea orbeşte cu pumnii în dreapta şi-n stingă. Dar cineva îl lovi cu bocancul între picioare. Sim căzu în genunchi, orbit de durere.

„Nemţofil! Porcscârbos! Auzea într-una, tot ca prin ceaţă. Mai simţi o ultimă durere violentă ca un junghi, când un bocanc cu blacheuri îi zdrobi coastele. Apoi se scufundă în întuneric.

Trei săptămâni mai târziu, Joe veni să-l vadă pe Sim, care zăcea încă la pat. Piciorul drept îl avea prins în scândurele, coastele îi erau puse în ghips, iar pe faţă îi stăruia o expresie de uluire.

— Dumnezeule mare, Sim! Spuse Joe, mai mult bolborosind.

Dar nici nu-rni vine să cred! Nu mi-am revenit nici acum din cele întâmpâate. Şi unde mai pui că s-au apucat ăştia şi mi-au dat tocmai mie slujba din care te-au scos pe. Tine?! Vai, Doamne, de ce a trebuit să faci tu lucrul ăsta, Sim?

Înainte de a pleca, Joe avu grijă să-i lase pe masă o tăietură din ziarul Yarrow News: „Muncitorii britanici dau o lecţie unui ticălos”.

La sfârşitul reportajului se afla şi următoarea informaţie: „Astăzi, domnul Joseph Gowlan îmbină calitatea de supraveghetor al topitoriei şi al atelierului mecanic de la fabrica de muniţii Millington”.

Sim, înlemnit, citi articolul prin ochelarii săi înguşti, apoi, tot aşa înlemnit, ridică volumul care se afla pe podea, lângă patul lui.

Dar de fapt nu-l înţelegea cu adevărat pe Marx.

După această întâmplare, acţiunile lui Joe crescură în faţa lui Millington, iar prestigiul său în întreprindere deveni de-a dreptul uriaş. Apoi veni şi acea neuitată dimineaţă de luni, când Stanley sosi târziu lajabrică, tulburat la culme de comunicarea telefonică pe care o primise: Clegg era ţintuit la pat şi nu putea să se mai ocupe de treburi. Joe se şi afla în birou, chipurile pentru a verifica, împreună cu Stanley, foile de pontaj ale muncitorilor.

În schimb, Stanley părea zorit de parcă l-ar fi urmărit moartea cu coasa. Pe deasupra era şi în toane rele, iar când se afla sub presiune, îţi făcea impresia că numai şi numai pe umerii lui apasă greutatea imensă a unui mare număr de întreprinderi. Intră în birou, în culmea agitaţiei, cu pardesiul fluturând, cu fularul desfăcut, iar în momentul în care îşi agăţă fularul în cuier şi-şi scoase mănuşile, strigă la Fuller să-l trimită pe Dobbie, casierul, la el. Căutând în buzunarul dinăuntru al pardesiului, se opri o clipă încremenit, după care făcu un gest de enervare.

— Fir-ar al naibii să fie! Apoi, întorcându-se către Joe: Mi-am uitat carnetul de cecuri, îşi trecu mâna prin păr şi-i vorbi iar lui Joe:

Fii bun, te rog, ia maşina şi du-te repede la Hilltop după ele. Roag-o pe Laura, vreau să spun pe doamna Millington, sau întreabă pe vreuna dintre servitoare de un plic lung pe care l-am lăsat în sufrageria mică, unde luăm gustarea de dimineaţă. Cred că e acolo, pe masă, sau poate în hol, ştiu şi eu? Du-te repede, te rog, până nu pleacă Dodds cu maşina.

Joe se grăbi să îndeplinească rugămintea. Ieşi din birou şi se duse în curte, unde se afla maşina lui Millington, trasă la scară, cu motorul încă duduind, îi explică cele trebuincioase şoferului Dodds, şi peste un minut se aflau în drum spre Hilltop.

Era o dimineaţă senină dar rece, şi aerul înviorător îţi producea o senzaţie plăcută. Joe se aşeză în faţă, lângă Dodds, şi în goana maşinii aerul intra pe fereastră biciuindu-i obrajii şi colorându-i plăcut, în sinea lui creştea, se umfla sentimentul succesului, senzaţia importanţei sale din ce în ce mai mari pe această lume. Când automobilul ajunse în vârful dealului – cam la vreo două mile de fabrică – şi intră pe aleea în semicerc din faţa casei Millington – o vilă mare şi modernă, având privelişte înspre terenul de golf – Joe sări jos, urcă în fugă treptele de la uşa principală şi sună.

Îi deschise o slujnică, îmbrăcată curăţel. Joe îi zâmbi frăţeşte – nu era el omul care să neglijeze pe cineva.

— Am fost trimis de la fabrică să vorbesc cu doamna Millington, anunţă Joe.

Slujnica îl pofti în hol. Joe rămase în picioare lângă căminul în care ardea un foc de cărbuni, şi aşteptă atent şi precaut. Deşi fotoliile erau comode şi păreau foarte moi, socoti că e mai bine pentru el să rămână în picioare, îi plăcea holul. Era confortabil şi ieşit din comun.

Nu prea încărcat – un singur tablou pe unul din pereţi, şi atât. Joe aprecie însă că era vorba de un lucru deosebit de rafinat. Ştia destul ca să-şi dea seama că mobila e foarte veche, mobilă stil.

Apoi intră Laura. Coborî încet scările, cu un aer calm şi foarte îngrijit. Purta o rochie de cenuşiul perlei, cu manşete şi guleraş alb.

Cu un aer de totală detaşare, îi aruncă o privire rapidă, impersonală şi-l întrebă:

— Ce s-a întâmptat?

Joe se simţi puţin intimidat, cu toată firea lui atât de sigură pe sine. Începu să se bâibâie:

— Am venit după nişte hârtii. Le-a uitat domnul Millington pe masa unde luaţi micul dejun.

— A, da.

Laura se mai uită puţin la el, cu un fel de curiozitate. Joe roşi până-n vârful urechilor, neştiind cum să se comporte, conştient de faptul că e supus unui examen, că e cântărit şi judecat, îşi blestema în gând stânjeneala neobişnuită, dar de fapt tocmai asta îi fu de mare * folos: curând, Laura îi zâmbi uşor. Era surâsul unei femei plictisite, care deodată reacţionează la un capriciu de moment.

— Parcă te-am ma,i văzut cândva? Întrebă ea.

— Am avut plăcerea să dansez o dată cu dumneavoastră, doamnă Millington. La serata fabricii, zise el dezlegându-şi limba.

— A, da, acum îmi amintesc, încuviinţă Laura.

Joe râsereverenţios. Începuse să-şi recapete stăpânirea de sine.

— În orice caz, eu n-aş fi putut uita vreodată, doamnă Millington. A fost un eveniment care nu-mi poate ieşi din minte.

Laura continuă să-l privească cu un oarecare interes, îmbrăcat cu un costum de un albastru frumos, Joe i se înfăţişa ca un bărbat bine; avea o culoare splendidă în obraji, zâmbetul îi descoperea dinţii albi şi puternici, şi pe deasupra mai avea şi ochi frumoşi, aproape negri, şi părul creţ.

— Stanley mi-a vorbit deunăzi de dumneata, îi spuse Laura gânditoare. Avansezi. Iar apoi, după o pauză: Dumneata eşti cel pe care l-a părăsit iubita, nu? Arboră un zâmbet rece, uşor amuzată. Sau poate o fi fost tocmai invers?

Joe se grăbi să plece privirea, simţind că Laura îi citeşte gândurile şi-şi bate joc de el.

— În orice caz, totul s-a sfârşit, mormăi el.

Laura făcu încă o pauză, aproape un minut, până să mai spună ceva.

— Bine, mă duc să-ţi aduc hârtiile. Se îndreptă către uşă, dar înainte de a ieşi se opri şi îl întrebă cu obişnuitul ei aer detaşat: N-aî vrea să bei ceva?

— De obicei nu pun alcool în gură, şi în orice caz nu dimineaţa.

Ştiţi, eu vreau să răzbat în viaţă.

Ca şi cum nici nu l-ar fi auzit, Laura scoase carafa din raftul de sus al barului din lemn de nuc şi-i turnă un whisky cu sifon. Apoi ieşi din odaie.

Când se întoarse, îl găsi sorbind încetişor băutura, îi dădu hârtiile, cu observaţia:

— Va să zică vrei să răzbaţi în viaţă?

— Fireşte, doamnă Millington, răspunse el cu grabă şi respect Urmă o tăcere, în cursul căreia Laura îşi aţinti cu un aer p! Ictisit ochii asupra focului din cămin. Joe o privi fără o vorbă. Nu era frumoasă. Avea faţa palidă, cu uşoare umbre vineţii sub ochi. Albul ochilor ei nu era pe de-a-ntregul limpede. Avea părul negru, foarte banal. Nici silueta ei nu era de loc remarcabilă. Avea un trup bine făcut, dar de loc remarcabil, şoldurile vădeau o uşoară tendinţă de îngrăşare, iar despre glezne nu s-ar fi putut spune că sunt subţiri., Dar. Era foarte, foarte elegantă. Nu în sensul banal al cuvântului: era elegantă pentru că era impecabilă. Rochia de un gust rafinat, părul şi mâinile perfect îngrijite. Cu aceeaşi admiraţie mută, Joe înţelese că Laura e o femeie pretenţioasă şi minuţioasă. Nu-şi putu alunga gândul că trebuie să poarte lenjerie de corp de foarte bună calitate.

Dar între timp îşi terminase whisky-ul şi nu putea găsi nici un pretext pentru a mai rămâne. Lăsă paharul pe poliţa căminului şi spuse:

— Ei, ar cam trebui să mă întorc la fabrică.

Laura nu-i răspunse. Ridică ochii de la foc şi din nou arboră zâmbetul ei rece. Uşor ironic, şi-i întinse o mână rece şi fermă. Joe îi strânse mâna cu profund respect şi deosebită politeţe – şi el avea mâinile foarte îngrijite – şi peste o clipă ieşi.

Aşezându-se iar pe perna automobilului, simţi că ameţeşte. Nu ştia, nu putea fi sigur, dar avea senzaţia ciudată, neverosimilă, că i-a făcut oarecare impresie Laurei Millington. Se putea foarte bine să fie doar un gând nebunesc, totuşi îi stărui prin minte şi-i aduse în piept un val cfescând de încântare.

Joe îşi dădea perfect de bine seama că exercita o atracţie puternică asupra femeilor; cum să nu-şi fi dat seama, când nu se întâmpla niciodată să meargă pestradă fără să simtă privirile admirative pe care le stârnea? Laura nu spusese nimic, nu făcuse nimic, avusese o purtare destul de rezervată şi rece; dar Joe se pricepea la femei; şi simţise ceva stăpânit cu prea multă fermitate, un fel de licărire îndărătul acelei indiferenţe plictisite a ei.

Joe, care nu poseda nici o faimă de scrupule morale în întreaga sa alcătuire, jubilă în sinea lui. O, Doamne, de-ar fi fost adevărat!

Întotdeauna dorise să fie obiectul pasiunii nebuneşti a unei lady.

Adeseori, când se plimba, amestecat în mulţimea de pe Grainger Street, observa câte-un automobil oprindu-se, şi o femeie cu înfăţişarea dispreţuitoare, câî se poate de elegant îmbrăcată, care traversa repede trotuarul, intrând într-un magazin de lux. Lăsa în urma ei o dâră de parfum scump, exasperant în felul lui, pentru că se împletea cu senzaţia nesuferită că femeia e inaccesibilă.

Asta îl stârnea întotdeauna pe Joe, îl făcea să-şi înfunde mâinile în buzunare şi, intens conştient de farmecele sale masculine, se jura că într-o bună zi o să pună mâna pe o femeie ca asta, pe o lady.

— Să fiu al dracului dacă n-am să ajung!

Nu erau rele nici damele, la urma urmelor. Dar o adevărata lady era altceva. Şi la gândul acesta, se pierdea din nou în turma oamenilor de rând, făcându-şi loc cu umerii lui voinici, cu buza de jos pornită înainte, oprindu-se eventual la o vitrină unde erau etalate obiecte de lenjerie străvezii ca funigeii. Asemenea lucruri purtau femeile din categoria asta, şi imaginaţia lui, respingând rufăria grosolană, de bumbac, care-i stătea lui la dispoziţie, se înălţa ca ciocârlia spre un viitor care avea să-i poată satisface pe deplin dorinţele sale rafinate.

În vreme ce se întorcea cu maşina la fabrică, lui Joe îi reveniră în minte toate acestea; de emoţie, aproape ca nici nu mai putea să şadă. Se tot uita în oglinda retrovizoare, admirându-se, trecându-şi palma prin părul ondulat, lucios. Ajuns la birou, îi predă lui Stanley hârtiile şi se întoarse radios în hala turnătoriei.

Dar zilele treceau, una după alta, şi nu se întâmpla nimic, absolut nimic. De aceea, încântarea de sine a lui Joe începu să scadă.

Aşteptă un semn, măcar o vagă indicaţie a interesului pe care i l-ar fi purtat Laura. Dacă ar fi fost să judeci după interesul manifestat de Laura, ai fi putut să zici că Joe nici măcar nu exista, începu să creadă că s-a înşelat. Iar mai târziu chiar se convinse că s-a înşelat. Deveni morocănos şi ţâfnos, îşi vărsă focul pe muncitorii din turnătorie, şi sfârşi prin a petrece o noapte de orgie în tovărăşia unei tinere necunoscute, vulgară şi zgomotoasă, ale cărei degete de la picioare, cu unghiile murdare, reuşiră în cele din urmă să-l dezguste.

Trecură trei luni, şi apoi, intr-o după-amiază geroasă de la sfârşitul lui noiembrie, tocmai când Joe se sfătuia cu Stanley în privinţa unor matriţe defecte, Laura intră în birou. Trecuse pe acolo ca să-l ia pe Stanley în oraş, şi automobilul ei personal aştepta afară.

Când o văzu intrând încet, înfăşurată în blănuri moi de vulpe care • puneau în valoare ovalul palid al obrajilor ei, Joe simţi cum îi zvâcneşte inima, gata-gata să-i spargă pieptul.

Stanley ridică nasul din hârtii, puţin iritat, în toamna aceea, Stanley manifesta o tendinţă tot mai pronunţată de a fi iritat; în biroul cu aer greu, aburit, Stanley arăta palid, ofilit, jilav.

— Surmenajul, protesta el, cu un glas plângăreţ. Gândeşte-te şi tu, de şase săptămâni Clegg nu a mai venit la slujbă.

Realitatea era că după ce zămislise ideea reprofilării fabricii pentru producţia de materiale de război – ca şi cum durerile facerii ar fi fost prea grele pentru constituţia lui firavă – bătrânul domn Clegg căzuse la pat, şi doctorul anunţase că avea să-şi prelungească mult lăuzia. De fapt nu era cu totul exclus ca să nu se mai poată pune niciodată pe picioare. Şi tocmai asta îl neliniştea pe Stanley, în ultima vreme Millington se cam lăbărţase, şi chiar el se plângea din când în când, sub impulsul momentului, ba că îl strânge cureaua, ba că şi-a pierdut condiţia fizică, ba că nu mai poate juca golf de două ori pe săptămână, aşa cum era obişnuit, în asemenea situaţii, tonul pe care vorbea era cel al unui bărbat care tocmai şi-a pierdut butonul de la guler şi nu mai conteneşte cu acuzaţiile adresate tuturor celor din casa că i l-ar fi luat.

— Sunt gata într-o clipă, Laura, mormăi el. Bănuiesc că-l cunoşti pe Gowlan. Joe Gowlan. Singurul om de aici, în afară de mine, care munceşte cu adevărat.

Joe nici nu îndrăzni să ridice capul. Bolborosi câteva cuvinte de circumstanţă, şi îndată ce avu posibilitatea îşi strânse hârtiile şi plecă din birou.

Stanley căscă şi trânti condeiul pe masă.

— Sunt obosit, Laura, spuse el. Sunt al dracului de obosit.

Aseară am băut prea mult gin cu vermut, şi în schimb. Am dormit prea puţin. Toată ziua am fost ca o cârpă stoarsă. O Doamne! Când mă gândesc în ce formă eram altădată! Ascultă-mă pe mine, îmi lipseşte antrenamentul la golf, asta e! Trebuie să reîncep să fac duşuri reci dimineaţa. Ce n-aş da să am puţin timp ca să-mi revin în formă!

M-am plictisit de ritmul ăsta infernal, care mă mână mereu înainte.

Banii curg, e drept, dar la ce naiba mai servesc? Clegg e încă bolnav la pat, după cum ştii. Eu nu mai pot rezista aşa. O să mă văd obligat să-l scot la pensie §i să angajez pe altcineva, să am şi eu un subdirector.

— Bineînţeles, îl aprobă Laura.

Stanley îşi stăpâni căscatul, care-l cuprindea iar. Făcu o mutră ţâfnoasă.

— Dar e al dracului de greu să găseşti un om ca lumea. Toţi sunt angajaţi sau sunt pe front, fericiţii. Şi totuşi, o să trebuiască să dau un anunţ la ziar. Da, asta am să fac. Luni.

Laura îşi netezi blănurile moi cu degetele albe şi suave, de parcă haina mătăsoasă i-ar fi dat o senzaţie de voluptate.

— De ce nu-l încerci pe individul ăsta, pe Gowlan? Spuse ea aşa, într-o doară.

Stanley se holbă la ea, uluit, şi începu să strige:

— Gowlan?! Joe Gowlan subdirectorul meu! Exclamă el după un hohot scurt de râs. Ei, aici se vede cât de puţin te pricepi tu la afaceri, draga mea. Doar până mai deunăzi Gowlan nu era decât un simplu muncitor. Doamne fereşte, dar ce spui tu e de-a dreptul ridicol!

— Da, se poate, încuviinţă indiferentă Laura. Ce mă pricep eu?

Şi dădu să plece. Dar Stanley nu o urmă.

— Slujba lui Clegg e o chestie de mare răspundere. Ce naiba?

E vorba de a conduce toată maşinăria când lipsesc eu. E o tâmpenie să-ţi închipui că Gowlan ar fi în stare să facă faţă la aşa ceva. Apoi Stanley îşi frecă bărbia, nehotărât. Dar la urma urmei, ştiu şi eu?

Realitatea este că-i într-adevăr un băiat foarte capabil, în ultimele trei luni m-a ajutat în fel şi chip. E foarte simpatizat de muncitori, e foarte ager. Da, şi pe urmă, e cât se poate de corect. Adu-ţi aminte cum m-ă avertizat de porcul ăla de Porterfield. Moaşă-sa pe gheaţă, Laura, te pomeneşti că până la urmă ideea asta n-o fi chiar aşa de proastă?!

Laura se uită la ceasul minuscul de mână, pe care-l purta peste mănuşă.

— Lasă-ţi ideea în pace, Stanley, că e timpul să plecăm.

— Stai frate, ascultă-mă niţel. Eu îţi spun cu toată sinceritatea că asta ar rezolva o bună parte din dificultăţile în care mă zbat. Tu ştii bine că suntem în război, şi tocmai astea sunt timpurile în care oamenii promovează. Cred că cea mai bună idee ar fi să-l încerc pe Gowlan în acest post.

— Trebuie să faci cum crezi tu că e mai bine.

— Doamne fereşte, Laura, am procedat eu vreodată altfel?

Zău, însă acum ţin foarte mult la ideea asta. Ce-ai zice dacă l-am pofti într-o seară la cină, să vedem ce impresie ne face la amândoi?

— Cum doreşti. Dar acum trebuie neapărat să plecăm, ca altfel întârziem.

Stanley rămase o clipă cufundat în gânduri, cu fruntea încreţită ca o foaie de tablă ondulată, apoi, cu un gest brusc, îşi trânti gambeta pe cap şi întinse mâna să-şi ia paltonul. Veni în urma Laurei pe coridor, şi, în timp ce traversa curtea, strigă către sala maşinilor după Joe.

Joe îi ieşi în întâmpinare, şi Stanley, în timp ce-şi aranja paltonul, i se adresă pe un ton indiferent:

— Apropo, Joe, era cât p-aci să uit. Voiam să te invit să iei cina cu noi într-o seară. N-ai vrea să vii mâine? Îţi convine?

Joe rămase locului, mut de uimire.

— Da, îmi convine perfect, se bâlbâi el într-un tirziu.

— Atunci, aşa rămâne, declară Stanley. Dacă uit cumva să-ţi mai spun, vii la noi hiâine la şapte jumătate.

Joe încuviinţă din cap. Simţea că peste umărul lui Stanley îi cercetează, cu un aer rece care nu promitea nimic, ochii întunecaţi ai Laurei. Apoi soţii Millington îi întoarseră spatele şi se depărtară.

Joe se uită în urma lor, cuprins de o emoţie violentă. Cum îi mai bătea inima! Îi venea să chiuie de bucurie, în sfârşit! În sfârşit!

Va să zică, avusese totuşi dreptate. Se întoarse la lucru, scăldat în sudoare. Dar era sudoarea victoriei.

Când seduse acasă în seara aceea, nu putu sta liniştit. Nu-şi afla locul, simţea nevoia să găsească pe cineva căruia să-i povestească ce s-a întâmplat, nu era în stare să păstreze închisă această delicioasă încântare în sufletul lui. Îl apucă o dorinţă ciudată, o ispită, căreia rtu izbuti să i se împotrivească. Traversând poduj, luă tramvaiul către oraş şi-şi purtă încântarea până la casa diri Scottswood Road.

Intră în căminul familiei Sunley cu un aer degajat, găsindu-i pe toţi strânşi la cină: Alfred, Ada, Clarry şi PÂryllis.

Sally nu era acolo, plecase cu o trupă de concerte care de curând întreprinsese un turneu în Franţa. Primirea făcută de familia Sunley îi spori şi mai mult sentimentul propriei măreţii.

— Să vezi şi să nu crezi! Repeta într-una Ada. E o adevărată încintare să te avem iar printre noi.

Joe primi să-şi ocupe vechiul lui fotoliu de lângă sobă şi acceptă şi Oferta Adei de a trimite pe cineva să aducă puţină şuncă, pentru a-i pune pe masă o a doua cină – el o numi gustare, în timp ce mânca sandvişurile făcute de Ada, îi infqrmă pe toţi despre succesul lui la fabrica Millington. Întinzând mâna după muştar, adăugă cu nonşalanţă:

— În treacăt fie spus, mâine seară iau cina cu domnul şi doamna Millington, în casa lor din Hilltop., Admiraţia lor, amestecată cu uluire, îi dădu lui Joe fiori de straşnică bucurie. Joe era lăudăros din fire, în specia! Când găsea un public care să se preteze a-l asculta, aşa că de data aceasta avea ocazia să se laude cit îl ţinea gura. Vorbi pe larg despre frumuseţea şi nobleţea profesiei sale. Cineva, anunţă el cu gura plină de şuncă, trebuia să fabrice gloanţe, bombe şi obuze, ca să-i sprijine pe băieţii de pe front, înzestrarea armatei este un lucru de viitor. Chiar de curând auzise că e vorba să se ridice nişte ateliere la Wirtley, pe un maidan din vârful dealului Yarrow. În speţă, era vorba de ateliere pentru umplerea obuzelor cu explozibil. Astea se aflau destul de aproape de tppitoria la care lucra el. Domnul Stanley spusese că or. Să angajeze în curând sute de fete acolo, ca să încarce obuzele cu trinitrotoluen. Domnul Stanley aflase vestea direct de la Londra. Joe aruncă o privire prietenoasă către Clarry şi Phyllis. Le spuse:

— Voi două de ce nu vă băgaţi în chestia asta? O să vă plătească de trei ori mai mult decât la magazinul Slattery, şi munca e un fleac, pur şi simplu.

Cea mai interesată păru Ada, care-l întrebă:

— Ştii sigur că e adevărat, Joe?

Joe vorbi cât mai emfatic:

— Bineînţeles că ştiu sigur. Dar ce-ţi închipui că sunt? Dacă nu ştiu eu, cine vrei să ştie? Dacă am spus o vorbă, e vorbă.

Ada, legănându^se fleşcăită în balansoar, rămase pe gânduri. În epoca aceea de la începutul războiului, munca lui Alf şi a altor zugravi era tot mai rar căutată la Tynecastle; în ultima vreme intrau în casă mult mai puţini bani decât ar fi dorit Ada, pentru că bineînţeles Clarry şi Phyllis aveau salarii foarte reduse. De aceea, spuse:

— Te rog, Joe, dacă mai afli ceva m privinţa asta, ţine-mă şi pe mine la curent, Ada fusese întotdeauna însufleţită de o slăbiciune, un fel de blândă tandreţe maternă faţă de Joe. În seara aceea băiatul i se păru mai chipeş ca oricând – un adevărat gentleman plin de viaţă şi debordând de energie. Ada oftă; cât dorise ea să-l aibă pe Joe de ginere! O ruşine că Jenny dăduse cu piciorul norocului, cu atât mai mult cu cât acum lucrurile luaseră o întorsătură atât de bună pentru Joe.

După ce ieşiră Clarry şi Phyllis, iar Alf se duse în spatele casei să se ocupe de porumbeii lui, Ada se uită la Joe şi oftă cu multă tristeţe. Apoi îi vorbi pe un ton confidenţial:

T – N-ai mai auzit nimic de Jenny?

— Nu, spuse Joe.

Şi imediat, scoţându-şi tabachera, se îndeletnici cu aprinderea unei ţigări.

Ada oftă.

— Aşteaptă un copil. Luna viitoare. Da, trebuie să mă duc acolo şi să mă îngrijesc chiar eu de sănătatea ei! La începutul lui decembrie.

Joe se înecă cu fumul de la ţigară. Tuşi, se sufocă, se făcu roşu ca racul. După o pauză, spuse:

— Cum adică, o să se mărească familia?

I Ada încuviinţă trist:

— Asta le pune capac la toate. Biata Jenny! Şi, colac peste pupăză, David ţine morţiş să se înroleze. Pe urmă, Dumnezeu ştie ce o să se mai întâmple. A fost dat afară din învăţământ. Ai mai pomenit aşa ceva? Ştii, Joe, eu am spus întotdeauna că fata asta şi-a făcut-o singură. Şi acum gândeşte-te, după toate s-a mai şi lăsat să cadă grea.

Pe Joe îl apucară din nou convulsiile.

— Mă rog, mă rog, izbuti el să spună după ce-l mai lăsă tuşea.

Bănuiesc că lucruri din astea se pot întâmpla oricui.

După aceea, Ada deveni încă şi mai dispusă la confidenţe, în semiîntunericul din odaie avură o foarte plăcută conversaţie intimă.

La capătul ei, când Joe trebui în cele din urmă să plece, Ada se simţi mult consolată şi socoti că vizita băiatului i-a făcut foarte mult bine.

Joe se întoarse la casa din Beech Road, Yarrow, cu o expresie ciudată pe faţa. Slavă Domnului că a scăpat din Sleescale la timp! În seara aceea se arătă cum nu se poate mai amabil cu proprietăreasa lui stafidită, îi vorbi cu multă blândeţe, şi în general avu aerul că o felicită că e bătrână şi urâtă, şi mai ales că n-are nici o fată.

Veni în sfârşit şi ziua următoare. Joe nu era în stare să se gândească la nimic altceva decât la invitaţia pentru seara aceea. După ce termină lucrul la fabrică, intră la frizeria lui Grigg de la capătul – de jos al străzii lui; se bărbieri, insistând să-i dea şi perdaf, şi se tunse.

Apoi se duse acasă şi făcu b baie. Rămase gol-goluţ pe marginea căzii şi stătu aşa, fluierind şi făcându-şi manichiura. Era absolut hotărât ca în seara aceea să strălucească mai mult ca oricând.

După ce termină cu baia se duse în camera lui, care-i servea totodată de dormitor şi de odaie de peste zi. Cu o deosebită grijă, îşi puse costumul cel mai bun, un gri-deschis cu dunguliţe foarte discrete, modelul fiind copiat după un costum în care-l văzuse odată pe un filfizon dintr-o operetă jucată la teatrul Empire. Avea ambiţia să poată îmbrăca şi el un smoching; tare ar fi vrut să aibă un costum de seară, dar ştia că n-a sosit încă timpul pentru aşa ceva. În orice caz, chiar şi cu griul acela banal, arăta splendid: bărbia era netedă şi proaspătă, părul dat cu briantină, ochii strălucitori şi energici, lănţişorul subţire de la ceas prins cât mai sus pe nasturii de la vestă, şi un ac de cravată cu p perlă falsă. Zâmbi chipului său reflectat scânteietor de oglindă, exersa un salut reverenţios şi studie câteva poziţii de eleganţă şi nonşalanţă; apoi zâmbetul i se schimbă într-un rânjet când ii veni în minte gândul: „Băiete, în sfârşit, ai pătruns în citadelă. Dacă struneşti bine caii nu te mai opreşte nici dracul.”

Îşi reluă înfăţişarea gravă, şi urcând panta până la vila de la Hilltop făcu repetiţii mintale pentru a adopta nota potrivită – reverenţioasă şi totuşi plină de bărbăţie; expresia lui în momentul când urca scările, gata să cucerească^ era magistrală.

Aceeaşi slujnică drăguţă, Bessie, ii pofti în hol, în care Laura stătea în picioare, singură, cu braţul gol sprijinit pe poliţa căminului şi un picior cu papucul de casă întins spre foc. Era îmbrăcată extrem de simplu, în negru, şi constituia un tablou spectaculos; lumina flăcărilor îi încălzea faţa palidă şi scânteia pe unghiile ei frumoase şi îngrijit lustruite. Joe se simţi deodată furnicat de un sentiment de admiraţie. „E grozavă! Îşi spuse în sinea lui, parol, e grozavă!”

Cuprins de o încordare destul de obişnuită la el, dar purtmd în schimb o înduioşătoare expresie de umilinţă pe obraz, înainta către ea şi o salută.

Urmă o pauză, dominată de stânjeneală. Joe îşi frecă mâânile, i'şi netezi părul, îşi îndreptă cravata şi zâmbi.

— Azi a fost frig, straşnic de frig pentru luna noiembrie. Cred că diseară o să îngheţe.

Laura întinse celălalt papuc către foc şi spuse doar atât:

— Serios?

Joe se simţi jignit: parcă i-ar fi dat peste nas; femeia asta îl intimida şi-l domina cu un cap. în viaţa lui nu mai cunoscuse asemenea persoană. Insistent cum era, reluă vorba:

— Câtă amabilitate din partea dumneavoastră ca să mă poftiţi astă-seară la masă! Vă rog să mă credeţi că e o mare onoare pentru mine. Când mi-a adresat invitaţia domnul Stanley, era să cad jos de emoţie.

Laura se uită la el, zâmbindu-i fără zâmbet, după cum avea obiceiul; cin ţări din ochi lanţul de fante de mahala, perla falsă şi simţi parfumul ucigător de briantină. Apoi se hotărî parcă să-l scape pe băiat de asemenea situaţie înfiorătoare şi îşi întoarse capul.

— Stanley coboară într-un minut, îi spuse ea privind din nou la flăcările din cămin.

Joe era intimidat şi nu reuşea să o înţeleagă. Ar fi fost în stare să dea tot ce avea ca să cunoască precis şi pe de-a-ntregul gândurile ei şi adevărul cu privire la poziţia lui în ceea ce-o privea.

De fapt nu ştia nimic şi-i era cam frică de ea. Mai întâi şi întii că Laura era, fără doar şi poate, o lady. Nu în sensul prostesc în care gândea şi spunea Jenny acest cuvânt – îi venea să rida în hohote când îşi amintea de politeţea găunoasă a lui Jenny, de eticheta ei plicticoasă, de degetul mic pe care-l ţinea îndoit, de reverenţe, de prosteştile formule „Vai, ce drăguţ din partea dumneavoastră” şi „Vă _rog, după dumneavoastră”; nu, Laura era departe de a fi o femeie în genul ăsta. Laura poseda secretul adevăratei elegante. Ea nu trebuia să se prefacă, să se forţeze; aşa cum exprima Joe lucrurile într-un fel memorabil: „Ori era cucoană, ori la loc comanda!'

Laura mai avea şi o anumită detaşare, greu de înţeles, care însă îl încânta şi-l fascina. Simţea bine că nu e femeia care să insiste vreodată asupra unui lucru; Joe era convins că dacă Laura nu ar fi de acord cu o chestiune, ar lăsa-o baltă şi şi-ar păstra propria părere, împreună cu acel ciudat zâmbet fără zâmbet. Ai fi zis că Laura are înăuntrul ei o fiinţă tainică, batjocoritoare. Joe bănuia că nu era de loc convenţională în sinea ei, că probabil era în complet dezacord cu ideile conformiste în privinţa vieţii. Totuşi, pe plan exterior nu s-ar fi putut spune că Laura vădea o totală lipsă de convenţii; era foarte minuţioasă în îngrijirea propriei persoane, şi gustul cu care se îmbrăca era desăvârşit, fără pic de ostentaţie însă. Cu toate acestea, Joe nu putea să se împotrivească sentimentului pe care i-l inspira Laura, şi anume că se ridica mai presus de convenţiile sociale; intuiţia părea să-i sugereze lui Joe, aşa, pe jumătate şi aproape iraţional, că, Laura' dispreţuia absolut pe toată lumea – chiar şi pe ea însăşi.

Gândurile îi fură întrerupte de apariţia lui Stanley, care intră degajat, îi strânse mâna lui Joe şi-l bătu pe umăr, încercând mult prea făţiş să-l facă pe băiat să se simtă la largul lui.

— Fii binevenit în casa mea, Gowlan! Să ştii că noi nu suntem de loc ceremonioşi de felul nostru, aşa că te rog foarte mult să te simţi ca acasă. Se instală în mijlocul carpetei din faţa căminului, cu picioarele răscrăcărate, ca să-şi încălzească spatele la foc, după care exclamă: Dar cu problema cealaltă cum rămâne, Laura? Ce se aude cu raţia de rom pentru combatanţi?

Laura se îndreptă spre barul din lemn de nuc, unde se afla o frapieră şi nişte pahare. Băură fiecare câte-un Dry Martini. Apoi Joe şi cu Millington mai băură un rând; iar Millirigton, care-şi goli foarte repede paharul, mai bău şi un al treilea.

— Măi Gowlan, am început să mă cam întrec în pahare, remarcă el plescăind din buze, şi din nefericire, nici nu fac destulă mişcare.

Aş vrea ca într-o bună zi să-mi revin în formă, să mă pun la punct cu fizicul. Să fiu iarăşi sportiv, cum eram la colegiu.

Şi zicând acestea, Millington îşi încorda braţul şi-şi pipăi încruntat muşchii.

Ca să-i treacă supărarea, Stanley mai bău un pahar, după care intrară în sufragerie, pentru cină.

— E foarte curios, se lamenta Stanley în timp ce-şi potrivea şervetul pe genunchi – şi de fapt adresându-se fripturii reci din farfurie – e foarte curios cât de repede poţi să-ţi pierzi condiţia fizică. Afacerile sunt ele bune în felul lor: câştigi bani, te legi de un birou, dar la urma urmei dă-o naibii, că tot sănătatea rămâne bunul cel mai de preţ. Shakespeare a spus chestia asta, sau cine?

— Parcă era Emerson, sugeră Laura uitându-se la Joe. • Joe nu răspunse. Biblioteca pe care o avea acasă era alcătuită dintr-o ediţie broşată din Anecdote franţuzeşti, decoltate şi Biblia doamnei Calder, pe care aceasta i-o pusese cât mai îmbietor în faţa vitrinei cu fructe de ceară. Duminica după amiaza când se simţea într-o dispoziţie mai religioasă, Joe citea din ea ceea ce numea el „părţile porcoase”.

— Tare mi-ar fi părut bine să fi putut intra în armată remarcă Stanley lamentându-se din nou. Avea obiceiul proştilor de a pisa acelaşi subiect până ţi se făcea lehamite. Da, la armată poţi într-adevăr să-ţi pui la punct condiţia fizică.

Urmă o scurtă tăcere. Stanley îşi fărâmă chifla într-un acces de nemulţumire. Deşi în general avea un aer optimist, degajat, era adeseori supus unor accese de nemulţumire: regretul morocănos al omului care se vede cu ochii lui chelind şi îmbătrânind. Stanley fusese de altfel întotdeauna predispus la nemulţumire faţă de soarta lui în viaţă. Cu şase luni în urmă tânjea după posibilitatea de a câştiga bani şi de a restabili faima firmei şale; şi totuşi, acum, după ce izbutise să realizeze aceste năzuinţe, simţământul lui de ratare persista încă.

Stanley continuă să monopolizeze conversaţia. Laura vorbea foarte puţin, iar Joe, recăpătându-şi încetul cu încetul siguranţa de sine, nu interveni decât arareori, cu câte-o observaţie rostită cu grijă, de obicei întărind spusele lui Stanley. Uneori, în timp ce Stanley trăgea câte-un discurs despre bridge sau despre golf, şi în special la un moment dat când se lansă în amănunte despre felul în care trăsese o anumită lovitură într-o partidă de golf, privirile lui Joe întâlniră peste masă ochii Laurei. Lipsa intenţionată de expresie din privirea ei îl umplu de o tainică tristeţe, începu să se întrebe care or fi de fapt sentimentele ei faţă de Stanley. Era căsătorită de şapte ani cu el. Nu avea copii. Era oare întotdeauna foarte drăgălaşă cu Stanley şi asculta într-adevăr tot ce spunea el, sau poate că de fapt nici nu asculta? Oare femeia asta nu ascundea nici un sentiment îndărătul paravanului de indiferenţă glacială? Era plămădită din gheaţă? Sau ce naiba era cu ea?

Joe ştia că la început Stanley fusese nebun după Laura. Luna lor de miere durase şase săptămâni, dacă nu chiar mai mult. Dar acum nu mai era chiar aşa de nebun după ea. Şi apoi, nici el nu mai avea înfăţişarea aceea de don juan irezistibil. Ba chiar, după cum exprima Joe lucrurile, „era cam dărâmat”.

După desert, Laura îi lăsă singuri. Joe se repezi să-i deschidă uşa, într-un acces de politeţe stângace. Apoi Stanley îşi alese o havană din cutie, o aprinse şi, cu un gest mărinimos, îi întinse cutia şi lui Joe.

— Serveşte-te, Gowlan'âi spuse el. Ai să vezi că nu-s^ele de loc.

Joe luă o ţigară de foi, şi privirea lui exprima deopotrivă umilinţă şi recunoştinţă, în'fond îl irita aerul condescendent al lui Millington. „Aşteaptă numai, puţin, gândi el în sinea lui, şi-am să-ţi arăt eu ţie!” între timp însă, se arăta reverenţios din cap până-n picioare, îşi aprinse trabucul, fără să-i scoată banderola de hârtie.

Urmă o tăcere mai iungă, timp în care cu picioarele întinse sub masă şi cu stomacul potolit, Stanley trase din ţigară şi se uită la Joe.

— Să ştii, măi Gowlan, îl anunţă în cele din urmă, că-mi eşti foarte simpatic.

Joe zâmbi cu modestie şi se întrebă ce naiba avea să urmeze după asta.

— Să ştii că eu sunt un om fără prejudecăţi, cu mintea deschisă, reluă Stanley cu multă expansivitate – după cocteilurile de la început mai băuse şi o jumătate de sticlă de Sauterne şi se simţea predispus la expansivitate. Şi să ştii că pentru mine nu contează câtuşi de'puţin din ce familie se trage un om, dacă e băiat de treabă. Din partea mea poate să fie fiu de duce sau de gunoier, că mie nu-mi pasă nici cit negrasub unghie. E cinstit? Atunci, mi-e totuna! Mă-nţelegi?

— Vai de mine, cum să nu vă înţeleg, domnule Stanley?!

— Ei bine, Joe, continuă Millington, atunci uite ce e: dacă tu înţelegi ce vreau să spun, atunci am să fac un pas mai departe. De vreo două luni încoace nu te-am slăbit din ochi şi poţi să-ţi spun că sunt destul de satisfăcut de cele ce-am văzut. Millington se întrerupse, îşi plimbă ţigara dintr-un colţ al gurii în celălalt, cercetându-l cu atenţie pe Joe. Apoi rosti rar: Clegg e finito. Asta este numărul unu.

Numărul doi: am o idee, Gowlan. Vreau să te pun la probă ca subdirector al întreprinderii mele.

Joe era cât p-aci să leşine.

— Subdirector?! Murmură el cu glas pierit.

Joe căzu pradă unei emoţii atât de puternice, încât i se păru că toate lucrurile din cameră se învârtesc înaintea ochilor lui. Adulmecase el ceva care plutea în aer, dar era departe, tare departe de ce auzise^cum. Se făcu alb ca hârtia la faţă şi scăpă trabucul în farfurie.

— Vai de mine, domnule Stanley! Apucă el să rostească înainte de a-şi pierde respiraţia cu totul. De data asta nu mai era nevoie să joace teatru, gesturile lui erau perfect sincere şi pe deplin convingătoare. Vai de mine, domnule Stanley…

— E-n regulă, Joe! Nu te trece cu firea. Lartă-mă, te rog, dacă te-am luat prin surprindere, dar nu uita că suntem în război, în asemenea vremuri, toate se intâmplă pe neaşteptate. Curind, ai să prinzi şi tu firul lucrurilor. Şi parcă-mi şopteşte ceya la ureche că n-ai să mă dezamăgeşti.

Valul de fericire îl transportă pejoe. Postul lui Clegg.,. Pentru el… Subdirector la fabrica Millington!

— Ştii, măi Joe, eu am încredere în tine, îi explică Millington cordial. Şi sunt gata oricând să-mi susţin aprecierea cu argumente.

Iată de ce îţi ofer acest post.

În momentul acela sună telefonul din hol, şi înainte ca Joe să poată deschide gura, intră Laura.

— E pentru tine, Stanley, anunţă ea. Te caută maiorul Jenkins.

Stanley se scuză şi se duse la telefon.

În cameră se lăsă tăcerea. Joe o simţea pe Laura acolo, simţea perfect prezenţa ei lingă uşă, în faţa lui, în preajma lui, cu atenţia îndreptată asupra lui. În piept îi zvâcnea o inimă teribil de fericită, se simţea puternic, beat de încintare, strălucind deviată. Ridică ochii şi se uită la ea. Dar Laura îi evită privirea şi-i spuse cu o politeţe glacială:

— Înainte de a pleca, te rog să-ţi bei cafeaua care te aşteaptă în hol!

Joe nu răspunse. Nu era în stare să rostească o vorbă, în timp ce stăteau acolo, nemişcaţi, încordaţi, în cameră răzbea din când în când glasul lui Stanley, vorbind la telefon.