Capitolul XXXII.

Lui Jenny i se apropia sorocul, şi comportarea ei în această perioadă era de-a dreptul exemplară. Şi nu numai într-o privinţă, ci în toate. Din după-amiaza aceea de marţi, când îi mărturisise lui David starea ei, Jenny devenise „altă femeie”. Mai avea ea micile ei momente de ţâfnă sau de plâns (dar unde s-a văzut femeie însărcinată căreia să-i poţi intra întotdeauna în voie?) şi de ceea ce ea numea „bâzdâcuri” – adică pofte neaşteptate, şi în cele mai nepotrivite momente, pentru cele mai ciudate şi mai exotice alimente – generalizate simplu sub numele de „ceva bun”. De pildă o apuca pofta de guriţe de turtă dulce, mai ales că „se lăsase de pâine”, sau ceapă murată, sau icre de hering pe pâine prăjită. Şi maică-sa, Ada, avusese întotdeauna asemenea capricii alimentare, aşa că Jenny se simţea pe deplin îndreptăţită s-o apuce din când în când „bâzdâcurile”.

Pregătea un trusou foarte atrăgător pentru fetiţă – era sigură că o să fie fetiţă, pentru că tare o mai dorea. Voia să aibă o fetiţă şi ca s-o poată găti cât mai frumuşel, şi pentru că băieţii erau nişte nesuferiţi! Seară de seară stătea până târziu într-o parte a căminului, în timp ce David stătea în partea cealaltă. Jenny avea aerul cel mai domestic cu putinţă, împletea, croşeta sau croia îmbrăcămintea pe baza indicaţiilor din revistele cu sfaturi pentru gospodine şi din Revista bebeluşului. Din când în când se cufunda într-un vis cu ochii deschişi, plănuind viitorul micuţei ce avea să vină pe lume.

Avea să fie actriţă, o actriţă renumită, sau – poale chiar mai bine – o cântăreaţă de succes, primadonă la opera cea mare. Talentul maică-si avea să se dezvolte la ea şi avea să cunoască unul după altul triumfuri răsunătoare pe scena teatrului Covent Garden, avtnd la picioare inimile unor bărbaţi distinşi şi nenumărate buchete de flori, în timp ce dintr-o lojă Jenny avea s-o privească cu tandreţe şi înţelegere, simţind că şi ea ar fi putut să se bucure de acelaşi succes dacă s-ar fi ocupat cineva de ea. Dar această cale era legată şi de multe ispite, de mari ispite; gândindu-se la ele, fruntea lui Jenny se încreţea întristată.

Deodată, scena se schimba, şi Jenny se vedea o maică, o călugăriţă anglicană, palidă şi spiritualizată, cu o tristeţe ascunsă în adâncul inimii ei, cu scena şi cu lumea împinse pe planul din fund, iar ea trecând prin peristilul unei mari mănăstiri şi intrind în capela sumbră, începea serviciul religios, râsunau acordurile unei orgi, şi glasul călugăriţei scotea sunete argintii de o splendidă puritate. Ochii lui Jenny se umpleau de lacrimi, şi fantezia ei de un trist romantism se avânta spre ţărmuri şi mai tragice. Până la urmă n-avea să existe nici o fetiţă, nici o primadonă, nici o călugăriţă. Ea, Jenny,avea să moară, simţea asta undeva în străfundul inimii, era o absurditate să-şi închipuie că o să aibă vreodată puterea de a aduce pe lume un copil, cu atât mai mult cu cât întotdeauna o obsedase presimţirea că va muri în fragedă tinereţe, îşi aduse aminte de Lilly Blades, o vânzătoare din: magazinul de mode al lui Slattery, care era o prezicătoare extraordinară şi îi ghicise o dată în cafea că o să cadă răpusă de o boală cumplită. Se şi vedea murind în braţele lui David, care, cu faţa distrusă, desfigurată de durere, o implora să nu-l. Lase singur pe lumea asta. Pe măsuţa de la căpătâiul ei se afla o vază cu trandafiri albi, şi însuşi doctorul, aşa inimă de piatră cum era, stătea în fundul odăii sfişiat de tristeţea priveliştii care i se înfăţişa înaintea ochilor.

Pe obrajii lui Jenny curgeau lacrimi veritabile, şi David, ridicând deodată capul, exclama: ^ „Doamne, Jenny! Dar ce s-a întâmplat?

„Nu-i nimic, David, ofta ea, cu zâmbetul acela firav, angelic.

Sunt fericită. Sunt cu adevărat fericită.”

După aceea hotărî că trebuie neapărat să-şi ia o pisică, fiindcă avea nevoie să vadă în casă o fiinţă domestică veselă şi cu adevărat umană. Rugă pe toţi cunoscuţii să.-I facă rost de-o pisicuţă; toată lumea, dar absolut toată lumea, trebuia să cutreiere ţara în lung şi-n lat ca să-i facă rost de-o pisicuţă. Şi când Harry, băiatul măcelarului, îi aduse o pisicuţă, Jenny se simţi în al nouălea cer. Mai târziu, când comisionarul de la magazinul Murchison îi aduse o altă pisică, iar doamna Plânsa, în ziua următoare*, îi trimise încă una, nu mai era chiar aşa de încântată. După ce dăduse sfoară-n ţară, era imposibil să le dea pisicile înapoi. Până la urmă a trebuit să le înece pe cele dbuă din urmă, lucru care i-a sfâşiat inima. Bietele fiinţe rară apărare, dar ce era să facă? În schimb, îşi dădu multă osteneală până să găsească un nume potrivit pentru supravieţuitor, îlboteză Drăguţul.

Apoi începu să-şi reia îndeletnicirile muzicale. Stătea toată ziua la pian, exersând, încercându-şi vocea şi învăţând două cântece de leagăn. Voia să se perfecţioneze, în stadiul acesta, atitudinea ei exprima o căinţă tainică. Nu era destul de bună pentru David. Ar fi trebuit să fie mai bună, din toate punctele de vedere, mai talentată, mai intelectuală, ar fi vrut să fie în stare să susţină o conversaţie cu David, să poarte discuţii, discuţii adevărate, despre probleme care-l interesau pe el, despre subiectele importante din domeniul social, economic şi politic. Animată de aceste idei, de vreo două ori se cufundă în nişte cărţi, ca să-şi îmbogăţească intelectul şi ca să aducă apa la moara discuţiilor filosofice. Dar cărţile nu erau prea îmbietoare, aşa că în cele din urmă se văzu silită să renunţe la ele.

Dar pe de altă parte, dacă nu putea fi deşteaptă, putea cel puţin să fie o nevastă bună. A, da, asta într-adevăr, îşi cumpără o cărticică, intitulată După-amiezi însorite în căminul fericit, şi o citi pe nerăsuflate. O citi cu seriozitatea cu care îşi învaţă copiii lecţia, mişcând buzele, ca şi cum ar fi citit cu glas tare, apoi repetând frazele pe de rost, în timp ce croşeta ţinând cartea deschisă pe genunchi, în urma unei „după-amiezi deosebit de însorite”, îşi aţinti asupra lui David ochii umezi de lacrimi şi exclamă cu un aer patetic: /

— David, sunt o mică proastă, şi atâtâ tot! Dar de fapt nu sunt rea la inimă. Aicea spune că toţi greşim în viaţă, dar cu toţii ne putem ridica deasupra greşelilor. Nu sunt o nevastă rea, zău, David, nu-i aşa că de fapt nu sunt rea?

David o asigură cu multă răbdare că nu e o nevastă rea. Jenny se uită la el o clipă, şi apoi dădu drumul la o cascadă de sentimente:

— O, David, tu eşti cel mai bun bărbat care a existat vreodată.

Zău aşa, David, tu eşti cel mai bun bărbat de pe lumea asta.

Niciodată nu i se păruse Jenny mai copil. De fapt chiar era un copil. Era pur şi simplu ridicol ca tocmai ea să aibă un copil. David îi arătă blindeţe. Adeseori noaptea, când dormeau unul lingă altul, ea tresărea, tulburată şi speriată, şi prin somn se lipeai de el. David îi simţea trupul umflat şi mişcările copilului din pântece. Îl năpădea atunci afecţiunea şi căuta să-i aline scâncetul copilăresc.

O întrebase pe Jenny dacă n-ar fi vrut ca Martha, maică-sa, să-i vadă de casă şi s-o îngrijească şi pe ea, în timpul lăuziei. Supusă cum era în ultima vreme, ba chiar cât se poate de supusă, Jenny acceptase.

Dar când Martha veni la ei acasă pentru a aranja lucrurile, acea unică întrevedere dintre ele dovedi că reconcilierea era imposibilă. Martha îl intilni pe David în drum spre casă. Era aprinsă la faţă.

— Nu pot face treaba asta, declară ea, stăpânindu-şi nervii, şi n-are nici un rost. Cu cât am mai puţin de-a face cu ea, cu atit mai bine. Eu n-o pot suferi şi nici ea nu mă înghite. Aşa că mai bine punem capăt poveştii.

Şi Martha se îndepărtă în grabă, înainte ca David să poată spune ceva.

De aceea, au aranjat ca Ada Sunley să se deplaseze de la Tynecastle. Ada sosi în 2 decembrie, pe o zi umedă, cu vânt cumplit.

Debarcă greoaie din tren, cu o valiză galbenă, legată cu sfoară, pentru mai multă siguranţă. David, care o întâmpină la gară, cară valiza până în Lamb Lane. Ada era într-o dispoziţie bună şi degajată, deşi nu părea prea încântată că a trebuit să vină acolo. Sau cel puţin nu părea prea încântată de David. Era rezervată şi cam rece faţă de el. Pe de altă parte, o simţeai gata să-şi manifeste nemulţumirea faţă de diversele lipsuri din casă; abia venise, şi-l şi trimise pe David să cumpere o ploscă pentru pat. Făcea tot felul de pregătiri, se agita toată ziua. Se dădea pur şi simplu peste cap. Văzându-se lipsită de confortul camerei ei din fundul casei, aşa dezordonată şi murdară cum era, smulsă din tihna indolentă a balansoarului în care-i plăcea atât de mult să se legene, se lansă deodată într-o activitate cu totul nefirească pentru ea. Era de fapt mai mult agitaţia zgomotoasă şi greoaie a unei femei grase. Era plină de asiduitate în atenţiile cu care o înconjura pe Jenriy, plină de asiduitate şi de compătimire. Tot timpul părea că-i spune: „Haide, vino cu mine, biata mea mieluşică!

Cel puţin bine că e maică-ta lângă tine.”

De altfel, Ada era deosebit de activă şi la vorbă, îi dădea lui Jenny tot felul de veşti. Sally a terminat pe neaşteptate turneul ei de iarnă cu spectacolul de pantomimă, compania a dat de bucluc, nu era o trupă bună, iar Sally şoma din nou, în căutarea unui angajament. De altfel, adăugă Ada cu mult regret, s-ar fi zis că Sally nu face. Niciodată altceva decât să fie în căutarea unui angajament. Se vorbea pe ici, pe colo de organizarea unor concerte pentru soldaţii răniţi şi s-ar fi putut foarte bine să fie solicitată să ia parte la ele,xdar asta ar însemna muncă voluntară, de pe urma căreia nu avea să câştige nici un gologan. Ada se plângea în egală măsură de incapacitatea lui Sally de a câştiga un salariu bun şi stabil ca şi de ambiţia stupidă care o îndemna să continue toată povestea asta cu teatrul, atât de lipsită de perspectivă. Adei îi părea grozav de rău că fata părăsise slujba de la centrala telefonică.

Înaintând treptat-treptat, pe o cale ocolită, Ada ajunse la un moment dat să pomenească şi de Joe. Se afla împreună cu Jenny la bucătărie, a doua zi după sosire. Tocmai îi prepara un ceai lui Jenny, şi aşa, în treacăt, fără vreo intenţie deosebită, Ada spuse:

— Apropo, ştii, a fost Joe pe la noi.

Jenny, care se întinsese pe divan, rămase deodată ţeapănă, şi faţa ei palidă şi languroasă se închise ca o scoică. După un răstimp de tăcere, spuse cu un glas îngheţat;

— Nu ştiu nimic despre Joe Gowlan, şi nici nu-mi pasă. Mi-e silă de el.

Ada potrivi cu grijă clopotul care păstra ceaiul fierbinte.

— Ei, şi totuşi, află, Jenny, că a trecut pe la noi. E un băiat tare drăguţ. Şi de atunci a mai venit de vreo două ori. Nu e nevoie neapărat să-l bârfeşti pentru că pur şi simplu ţi-a scăpat din mină. Să ştii, Jenny, aia a fost din greşeala ta, prinţeso. Părerea mea este, şi o susţin până la mormânt că e un băiat cit se poate de drăguţ. O să le bage pe Phyllis şi pe Clarrie ca muncitoare la fabrica de materiale de război, care e vorba să se înfiinţeze la Wirtley. S-a întors la uzinele Millington şi-i merge foarte bine.

— Ţi-am spus că nu vreau nici măcar să aud de Joe Gowlan!

Exclamă Jenny cu vocea crispată. Dacă te interesează, pot să-ţi spun că urăsc şi detest până şi numele lui.

Ada, aşezându-se la masă şi punându-şi mâinile durdulii pe clopotul de pe ceainic ca şi cum ar fi vrut să şi le încălzească, continuă s-o piseze, înnebunitor:

— Nici nu ştii ce mult a progresat băiatul. A ajuns acum şef de secţie, are o slujbă curată şi cum nu se poate mai plăcută. Se îmbracă admirabil. Zău, Jenny, ultima dată când a trecut pe la noi mi-a spus că se duce să ia cina la Millington acasă. Auzi tu, sus la Hilltop, Jenny, în casa lor. Ascultă-mă pe mine, prinţese, mare greşeală ai făcut că l-ai lăsat pe Joe să-ţi scape printre degete. Ăla într-adevăr mi-ar fi plăcut şi mie ca ginere.

Jenny era albă ca hârtia la faţă, strângea tare din pumni. Glasul ei sună strident:

— Mamă, nu-ţi dau voie să vorbeşti în felul ăsta! Nu-ţi dau voie să-l pui.pe Joe alături de David! Joe e un ticălos fără pereche, iar David e cel mai bun bărbat de pe lumea asta!

Şi se uită sfidătoare la Ada. Dar de data asta Jenny nu mai putea s-o domine pe maică-sa. Starea în care se afla o slăbise din punct de vedere fizic, iar din-punct de vedere moral era mereu ispitită să ajungă la un compromis. Ada avea în sfârşit un prilej minunat de a o sili pe Jenny „să i se închine” şi nu lăsă să-i scape prilejul.

— Ha, izbucni ea, scuturând din cap. Auzi fel de-a vorbi! Cine te-ar auzi ce spui, nici nu şi-ar închipui că te-ai jucat cu el ca miţa cu şoarecele.

Jenny plecă ochii. O scutură un fior şi nu mai scoase o vorbă.

În clipa aceea, uşa se deschise şi intră David. Tocmai se întorcea de la administraţia portului, unde căpătase o slujbă temporară. Ada se întoarse către el, cu un uşor zâmbet condescendent. Dar înainte de a putea vorbi; Jenny, întinsă pe canapea, scoase un ţipăt dureros şi-şi duse mina la pântece

— O, Doamne, şopti ea apoi. Am simţit un junghi.

Ada şovăi, uitându-se la fiică-sa cu un amestec de resentiment şi de îndoială.

— Dar nu se poate, spuse în cele din urmă. Mai ai o săptămână pină să-ţi vină termenul.

— Ba se poate, răspunse Jenny, abia suflând. Eu ştiu că se poate.

Uite, iar m-a apucat.

— Ei, asta-i bună! Declară Ada. Da, te pomeneşti! Deodată, o cuprinse compătimirea: Biata mea mieluşică! Îngenunche şi-şi puse mâna pe burta lui Jenny. Da, da, să ştii ca asta este. Ei, ce zici, ai mai pomenit aşa ceva? Şi apoi se răsti brusc la, David, de parcă dintr-o dată situaţia s-ar fi schimbat cu totul, iar el ar fi fost de vină din cine ştie ce pricină nedesluşită: Haide odată, adu doctorul! Ce stai şi te zgâieşti la ea?

Aruncându-i în grabă o privire lui Jenny, David porni să-l aducă pe doctorul Scott. Îl găsi tocmai când prelua serviciul de gardă la cabinet. Scott era un bătrânel osos, roşcovan, foarte repezit şi scurt la vorbă, şi pe deasupra cu un obicei supărător de a horeai şi a scuipa, drept în mijlocul urtei conversaţii. Din toate punctele de vedere era foarte departe de a avea aerul unui profesionist. Purta mereu pantaloni de călărie şi o haină lungă, cadrilată, cu nişte buzunare imense, pline de tot felul de lucruri: pilule, pipă, o bucată de bandaj, două cutii goale de termometru, un bisturiu de buzunar niciodată sterilizat şi o sondă de cauciuc, pe care veşnic o scăpa prin odaie când îşi scotea batista murdară. Dar cu toată ciudăţenia lui, cu toate că era atât de neglijent şi departe de a fi aseptic, era un doctor foarte bun.

Această primă durere a lui Jenny nu i se păru însă o chestiune extrem de urgentă. Îşi trase nasul, horcăi, şi după ce scuipă, încuviinţă din cap:

— Trec eu pe-acolo, peste vreun ceas. Apoi strigă prin uşa deschisă, către sala de aşteptare: Următorul, vă rog!

David era neliniştit de faptul că Scott n-a venit imediat, întorcindu-se acasă, descoperi că Jenny şi cu Ada se duseseră amândouă sus în dormitor. Perpelindu-se, aştepta sosirea doctorului Scott, şi totuşi, când acesta îşi făcu apariţia pe la ora şapte, şi măcar că durerile lui Jenny se agravaseră mult, doctorul îl asigură pe David că pentru moment nu poate face nimic. David înţelese că prima naştere e totdeauna o chestiune de lungă durată şi-l înfrebă pe doctor dacă Jenny o să aibă mult de suferit. Privind două minute bune la focul din bucătărie, înainte de a scuipa în ei, doctorul Scott răspunse:

— Nu, cred că n-o să dureze prea mult. Mă întorc înainte de douăsprezece.

Dar era greu să aştepţi până la miezul nopţii. Durerile lui Jenny se înteţiră, junghiurile deveniră mai frecvente. Fata părea că nu mai are nici putere şi nici curaj să îndure chinul. Era ba îmbufnată, ba speriată, ba isterică, ba istovită. Dormitorul, asupra căruia revărsase atâta grijă şi osteneală împodobindu-l cu perdele noi de voal la ferestre, cu pătuţul înzorzonat cu danteiuţe aşezat într-un colţ şi cu mileurile cochete de dantelă de pe masa de toaletă, devenise acum un loc de dezordine şi zăpăceală. Una din pozne o făcu Ada, vărsând ceainicul. Dar punctul culminant şi cel mai tragic fu atins când un mieunat slab, urmat de un ţipăt înfiorător al lui Jenny, dezvălui faptul că Drăguţul se afla sub pat.»

Apoi se dădu bătută. Deşi Ada îi repeta că trebuie să se plimbe puţin, Jenny stătea trimită de-a curmezişul patului, ţinându-se de burtă şi plângând de mama. Focului peste cearşafurile răvăşite. Uită tot ce scria în Revista bebeluşului şi în După-amiezi însorite în căminul fericit, îşi pierdu cumpătul şi se lăsă în voia soartei: zăcea pe patul în dezordine, tolănită cu burta în sos, cu picioarele desfăcute, cu cămaşa de noapte ridicată, cu părul răvăşit pe obrajii supţi şi palizi, cu fruntea şiroind de sudoare. Din când în când închidea ochii şi striga:

— O, Doamne, Doamne! Au, au, au! Iar m-a apucat! O, Doamne, mă doare! Ah, şalele! Vai, mamă! Dă-mi să beau puţină apă. Ah, m-apucă mai rău. Repede, mamă, pentru numele lui Dumnezeu!

Toată povestea se dovedi a fi mult mai puţin romantică decit şi-o închipuise Jenny.

Scott sosi la douăsprezece fix şi se duse direct sus. Trintind uşa în urma lui, îl izola pe David de el, de Ada şi de ţipetele lui Jenny.

Dar ţipetele continuară, apoi se auzi pasul apăsat al ghetelor lui Scott, după care – tăcere.

David se gândi:” „Slavă Domnului, i-a dat cloroform!” Rămase în bucătărie, cu spinarea încovoiată, pe scaunul din faţa focului, acum aproape stins. Simţise durerea fiecărui junghi împreună cu Jenny, iar acum liniştea cloroformului îi aducea o uşurare pe care o aşteptase parcă în agonie. Suferinţele omeneşti îl afectau întotdeauna profund, iar suferinţa lui Jenny îi apărea ca un simbol al tuturor durerilor inevitabile pe care le îndură oamenii. Se gândea la ea cu -tandreţe. Uită de toate certurile, hărţuielile şi cicălelile ei, de capriciile şi ţâfha şi deşertăciunea ei. Începu să se gândească la copil, şi copilul îi apăru ca un simbol de viaţă nouă care se înălţa din moarte. Avu viziunea câmpurilor de bătaie, pe care zăceau morţii în poziţii stranii, mai stranii chiar decât cele ale morţilor din adâncul minei.

Curind avea să fie şi el acolo, pe cimpul de luptă, în Franţa.

Nugent îi scrisese de pe front, unde servea ca brancardier la un spital de campanie de pe lângă regimentul de puşcaşi din Northumberland.

Înrolându-se la acelaşi comandament din Tynecastle, avea să plece şi el împreună cu regimentul de puşcaşi şi spera ca unitatea lui să se poată afla în apropierea unităţii lui Nugent. '

Din odaia de deasupra se auzi un geamăt şi apoi un cântec.

Cânta Jenny. Desluşi o strofă dintr-un vechi cântec sentimental de-al ei, dar cuvintele pe care le auzea acum se cam incâlceau şi sunau tare unt, chiar deşucheat. Desigur, alt efect al cloroformului. Narcoza ii făcea uneori pe oameni să cânte, ca la beţie.

Şi apoi urmă iar tăcerea, o tăcere prelungă, întreruptă de apariţia bruscă a unui alt glas, un glas nou şi subţire; nici al lui Jenny, nici al Adei, nici al lui Scott, un glas cu totul şi cu totul nou, care ţipa şi tiuia ca un fluier. Sunetul acelui glas subţirel, care se năştea din durere şi din ţipăt şi din beznă, urmând unui răstimp de tăcere, îl lovi pe David drept în inimă. Din nou simbolul: din haos se nasc zorile noi. Rămase absolut ţeapăn, cu miinile împreunate, cu capul înălţat, cu un straniu presentiment în priviri.

Peste o jumătate de oră, Scott cobori greoi scările şi intră în bucătărie. Faţa lui oglindea expresia aceea obosită şi neplăcută lăsată adeseori de faceri pe obrajii doctorilor istoviţi şi deziluzionaţi.

Scotoci prin buzunare ca să găsească o stafidă neagră. Scott susţinea întotdeauna că poartă stafidele astea la el ca să le dea copiilor; mai ales că, tot el spunea, stafidele erau un remediu admirabil pentru viermi intestinali. Realitatea era insă că îi plăceau la nebunie lui personal şi de aceea le avea mereu prin buzunare.

Găsind în sfârşit o stafidă, începu ş-o mestece. Apoi spuse pe un ton neutru, indiferent:

— Ei, a sosit şi pacheţelul.

David nu vorbi, înghiţi în sec; dădu din cap.

— Băiat, zise Scott, ca un fel de răspuns automat, încercând să toarne puţin entuziasm în vorbele lui, dar neizbutind.

— Dar Jenny cum se simte?

— O, nevasta dumitale se simte bine, chiar foarte bine. Scott făcu apoi o pauză şi-i aruncă lui David o privire foarte ciudată: Dar copilul are o constituţie niţel mai plăpândă. O să trebuiască să aveţi grijă de el, în multe privinţe.

Îi mai aruncă iar o privire ironică lui David, dar nu mai zise nimic. Era un băţ rin destul de vulgar, cu clientela mai ales din clasele de jos, mai mult oameni de la ţară şi mineri. Acum insă nu era de loc vulgar. Părea doar istovit deviată, care, într-un'moment ca acesta, îi apărea teribilă şi de neînţeles. Căscă, întinzându-şi mâinile deasupra capului, îl salută din cap pe David şi scuipă în focul acum stins. Pe urmă plecă.

David rămase câteva clipe în mijlocul bucătăriei, după care urcă scările. Bătu la uşa dormitorului şi intră. Voia să fie alături de Jenny şi de copil. Dar Jenny era sfârşită, pur şi simplu sfârşită, nu-şi revenise pe deplin nici de pe urma anesteziei, şi pe deasupra era încă pradă unui fel de acces de isterie. Ada era şi ea foarte agitată şi furioasă, şi-l alungă imediat din odaie, cu gesturi repezite. Neavând încotro; trebui să se supună şi se întoarse la paner, îşi aşternu culcuşul pe divanul din hol. Adormi numai când în casă se stinseră toate zgomotele.

Dar a doua zi dimineaţă văzu copilul, în timp ce-şi lua gustarea – o ceaşcă de cacao cu pâine – Ada aduse jos copilul, mândră de parcă ar fi fost făcut de ea. Pruncul era spălat de curind, pudrat şi îmbrăcat în hăinuţe cu multe zorzoane, după modelul din Revista bebeluşului, ceea ce dădea o amploare considerabilă trupuşorului mic cit {Aminul. Şi totuşi, în ciuda zorzoanelor, copilul era urât şi firav. Avea părul negru, ochi care clipeau des, nasul turtit şi borcănat, mucos; pe deasupra, era palid, pricăjit şi cu un aer bolnăvicios. Era aşa de unt şi mic acest copilaş, incit îi topi lui David inima, umplând-o de un nou gen de tandreţe. Lăsă jos ceaşca de cacao şi luă copilul pe genunchi. Prezenţa lui acolo i se părea un lucru deopotrivă absurd şi minunat. Ochii copilului clipeau timid către el. Şi prin acest fel timid de a clipi i se părea lui David că ochii copilului îşi cer iertare.

— Ei, haide, haide, spuse Ada, reluând pruncul şi legănându-l În sus şi-n jos. Taică-tu e tare stângaci cu odoraşul mamei.

Ea avea ideea aceea prostească, potrivit căreia nici un bărbat n-ar fi în stare să ţină în braţe un copil fără ca acesta să sufere serioase consecinţe. Era destul de ciudat însă că pruncul nu plânsese de loc cât se aflase pe genunchii lui David, în schimb începu să plângă tocmai acum, şi urla încă de mama focului când îl scoase Ada din cameră.

David plecă la noua lui slujbă, cu gândul la copil. Şi tot la copil îi era gândul când, la sfârşitul zilei de muncă, se întoarse acasă, începuse să îndrăgească pocitania aceea mititică.

Nu încăpea îndoială că era vorba de un copil plăpând. Jenny recunoscu şi ea acest lucru, şi cu timpul adoptă o expresie elegantă, pe care o folosea în prezenţa oaspeţilor. Privind plină de compătimire spre copil, adăugă imediat:

— Micuţul de el! Doctorul afirmă că nu e prea robust.

Doctorul Scott îi prescrise nişte pudră şi o alifie cu care să-l ungă şi pe de altă parte insistă ca Jenny să-l alăpteze direct. După câteva proteste, Jenny se conformă.

Amintirea naşterii – considerată în momentul acela un chin înfiorător şi de neuitat – se mai estompase, şi Jenny începu să se înveselească, în scurtă vreme ii trecu şi dezamăgirea că are băiat şi nu fată. Dorinţa ei era să-i dea numele David. Se rugă suav de fotul ei să-l boteze pe băieţel cu numele lui.

— Doar e copilul tău, David, spuse ea, cu o logică naivă. Se uită la el, drept în ochi, şi zâmbi; ochii ei erau limpezi şi frumoşi. E firesc ca băieţelul să-ţi poarte numele.

Dar David voia neapărat să-i spună Roberî. Ţinea ca tatăl săir mort şi fiul său viu să fie pentru el Roberî. Iar Jenny, după ce-l contrazise, venind cu propuneri de alte nume, ca de pildă Hector, Archibald sau Victor, pe care le socotea superioare din punct de vedere al sonorităţii şi importanţei, acceptă până la urmă, foarte supusă. Ţinea cu tot dinadinsul să-i facă pe plac lui David în absolut orice privinţă. Aşadar, băieţelul se alese cu numele de Robert.

Trecură trei săptămâni. Ada se întoarse la Tynecastle, Jenny putea acum să iasă din cameră şi să se odihnească, lasciv, cu aer de convalescentă, pe divanul de la paner. Şi totuşi, din multe puncte de vedere, i se părea că îndatorirea de a-l alăpta pe Robert o apăsa ca o povară. Pe măsură ce-i reveneau puterile şi viaţa ei se apropia de normal, hotăririle la care o împinsese imaginaţia ei romantică începeau treptat să-şi piardă din atracţie şi farmec. Dintr-un biet micuţ plăpând, Robert devenise acum o biată pacoste. Cind se simţea obosită, Jenny era încântată dacă putea să-l lase pe David să-i dea lui Robert doctoria, să-l scalde şi aşa mai departe. Şi totuşi, pe Jenny o supăra oarecum, în chip ciudat, interesul pe care-l manifesta David pentru copil.

— Dar nu-i aşa că tu tot pe mine mă iubeşti mai mult? Nu-i aşa, David? Exclamase ea deodată într-o seară. Nu cumva iubeşti copilul mai mult decât pe mine?

— Cum poţi să-ţi închipui una ca asta?

Şi David râse de ea, îngenunchind cu mânecile suflecate lingă băiţa de tinichea unde mir- • -îl Robert se zbenghuia în apa plină de clăbuci.

Jenny nu-i răspunse, şi, fără să-şi ia ochii de la ei, pe faţă i se aşternu o expresie din ce în ce mai vădită de nemulţumire.

Într-adevăr, odată cu apropierea Anului nou, Jenoy deveni mereu mai nemulţumită şi mai agitată. Ai fi zis că totul merge pe dos şi că nimic nu e cum trebuie. Ar fi vrut ca David să plece pe front, ar fi vrut şi totuşi n-ar fi vrut. Ba era mândră de acest lucru, ba înspăimântată. Ca să-şi liniştească mintea, începu să citească romane ieftine, întrucât nu mai găsea prin casă revista După-amiezi însorite în căminul fericit. Uitase şi de muzică în ultima vreme. Nici nu mai punea mâna pe pian şi nu cânta nici măcar cântece de leagăn. Stătea vreme îndelungată în faţa oglinzii, cercetându-şi înfăţişarea, ca să-şi recapete încrederea că naşterea nu dăunase cu nimic chipului şi siluetei ei. Îşi dădu din nou seama că nu are prieteni. Era complet eliminată din şuvoiul evenimentelor, viaţa trecea peste ea. Pierdea toate prilejurile de bucurie. Era un lucru tare supărător şi chinuitor pentru Jenny, avea uneori impresia că a murit de mult. Pe lângă toate, şi vremea se înrăutăţise. Era o umezeală cumplită şi, cu toate că acum ar fi avut voie să iasă din casă, ce rost avea să meargă pe ploaie? Pe urmă, din patru în patru ore, trebuia să-i dea lui Robert să sugă, şi acest lucru, fireşte, ridica probleme ori de câte ori ar fi avut de gind sa facă o plimbare mai lungă.

Dar în ajunul Anului nou ploaia încetă, se ivi soarele, şi Jenny simţi că nu mai poate rezista. Trebuia neapărat să facă o mică plimbare. Neapărat, neapărat! De ani de zile, de secole nu se mai plimbase. Simţea neapărat nevoia să se ducă la Tynecastle, să-şi vadă mama. O dată luată această hotărire, se însenină la faţă, urcă scările în grabă, se îmbrăcă frumos şi cobori iar la parter. Era ora patru, îi dădu lui Robert să sugă, îl puse în pătuţul lui şi-i scrise lui David câteva cuvinte, făgăduind să fie înapoi la ora opt.

Când se întoarse şi dădu peste biletul lui Jenny, David fu bucuros pe de o parte la gândul că în sfârşit, biata de ea, face o plimbare, iar pe de altă parte deosebit de încântat să rămână singur cu Robert.

Robert dormea în pătuţul lui din colţ, lingă plită. David îşi scoase ghetele şi umblă în ciorapi, ca nu cumva să facă zgomot, îşi pregăti un ceai şi se bucură să-l bea în tovărăşia lui Robert. Apoi puse mâna pe o carte şi se instala lângă pătuţul copilului, să citească.

Erd Dincolo de bine şi de rău, de Nietzsche. Pe David îl interesa foarte mult opera lui Nietzsche. Numai că acum se uita mai des la Robert decât la Nietzsche.

La şapte şi jumătate, Robert se trezi, gata să-şi primească porţia de mincare. Stătea cât se poate de liniştit, întins pe spate, cu ochii ţintă la ciucurii de la baldachinul de deasupra lui. „Ce ciudată privelişte asupra lumii trebuie să aibă el de aici!” gândi David.

Timp de o jumătate de oră şi mai bine, Robert îşi păstră aceeaşi încântare în ciudata contemplare a lumii, stăvilindu-şi foamea cu ajutorul degetului mare; în cele din urmă însă, degetul se dovedi insuficient, şi după câteva scâncete preliminare, se puse pe plâns.

David îl ridică din pătuţ şi începu să-i alinte. O vreme, încercările îi fură încununate de succes dar apoi Robert începu iar să plângă.

David se uită îngrijorat la ceas. Opt şi jumătate; probabil d Jenny a scăpat trenul, şi acum nu mai avea altul dedt la zece!

Deodată, işi dădu seama că fără Jenny, Robert e legat de mâini şi de picioare.

Făcu tot ce-i stătu în putinţă. Văzu că Robert dă semne de agitaţie, constată că s-a udat şi, cu toate că nu avea prea multă experienţă la înfăşat copiii, îl schimbă. Pruncul păru încântat şi, în semn de recunoştinţă, când se simţi ridicat In sus, îl trase pe David de păr cit putu.

David râse, şi râse şi Robert. Se vedea că-i e foame, dar pe de altă parte părea destul de liniştit. David U puse pe carpeta din faţa căminului, şi copilul se tolăni în voie şi începu să zvârle cu picioruşele înspre foc. În general, părea acum mult mai zdravăn dedt tn urmă cu câteva săptămâni.

Era mai gras, se făcuse mai frumuşel şi nici nu mai avea nasul veşnic înfundat Dar în seara asta îl rodea o foame cumplită, şi începu din nou să urle cit îl ţinea gura, mai ales că se făcuse aproape zece.

Din ce în ce mai indignat de întinderea iui Jenny, David se lăsă în patru labe şi începu să discute cu Robert, să-l alinte şi să-l potolească, în momentul acela, uşa se deschise de perete fi intri Jenny. Era extrem de bine dispusă. Fusese la cinematograf cu Clame şi băuse, conform obiceiului, vin de Porto. Rămase în prag, cu o miră în şold, cu buzele roşii, lăţite într-un zâmbet încântat. Apoi, deodată, începu să râdă. Râdea de nu mai putea, ia vederea tabloului pe care-l alcătuiau David şi cu Robert aşezaţi pe covoraş.

David strânse din buze.

— Nu mai ride aşa! Îi spuse răstit.

— Nu mă pot stăpâni, chicoti ea. E ceva… Mi-a venit ceva în minte.

— Ce vrei să spui?

— A, nimic, făcu ea repede. Doar un fel de glumă.

Urmă o scurtă pauză. David se ridică în picioare şi luă copilul de jos.

— I-e foame copilului, spuse el furios, clocotind de indignare.

Nu vezi că vrea să sugă?

Jenny înainta cu paşi cam nesiguri.

— Ei bine, atunci dă-l încoa, că doar numai eu pot să rezolv chestia asta, nu?

Îi luă copilul din braţe şi se trânti pe divan. Poate că gesturile ei niţel cam largi îşi aveau cauza lor: două pahare de Porto. David o privi încruntat. Jenny îşi desfăcu bluza dintr-o mişcare. Sinii ei mari şi plini ca nişte ugere zvâcniră afară albi, graşi, cu vinişoare albastre.

Laptele picura din sfârcuri. Când Robert se cuibări la unui din ei şi începu să sugă, ţâşni laptele şi din celălalt, îmbujorată şi fericită, Jenny zâmbi, legănindu-se, în plină desfătare a simţurilor, fără să-i pese de laptele care curgea.

Dar David întoarse capul. Se simţi deodată cuprins de revoltă.

Se prefăcu o vreme că aţtţă focul, apoi îşi întoarse faţa spre Jenny.

— Te rog să nu uiţi că-ţi cer să ai grijă de Robert în lipsa mea!

Îi spuse el cu un glas scăzut dar grav.

— Da, David, aşa am să fac! Exclamă ea patetic. Ştii bine că aşa am să fac.

A doua zi, David se duse la Tynecastie, şi de acolo fu concentrat imediat la tabăra de la Catterick. Peste trei luni, la cinci aprilie, plecă pe frontul din Franţa, împreună cu corpul de ambulanţă de pe lingă batalionul cinci al regimentului de puşcaşi din Northumberland.