CAPITOLUL IV.

Era în primăvara anului 1916. Trecuseră aproape paisprezece luni de Când Hilda şi Grace veniseră la Londra, pentru a sluji ca infirmiere. Hilda era mai fericită ca oricând. Transformarea supărătoare a tatălui ei, toate ecourile dureroase ale catastrofei din mina Neptun, toată afacerea aceea sinistră a întemniţării lui Arthur, relatată în scrisorile triste ale mătuşii Carrie, o afectaseră în mică măsură. Grace venise la ea plângând şi-i spusese:

— Vai, Hilda, dar trebuie să facem ceva pentru Arthur. Nu putem să stăm aici cu braţele încrucişate şi să-l lăsăm în voia soartei.

Dar Hilda îi răspunsese tăios:

— Şi ce putem noi face? Nimic. Doar atât, să ne ţinem deoparte.

Ori de câte ori Grace încercă să abordeze acest subiect, Hilda îi reteză vorba cu aceeaşi bruscheţe.

Casa lordului Kell se afla în piaţa Belgrave. Vila aceasta imensă, din care se scoseseră toate podoabele – cu excepţia candelabrelor de cristal cu mii de faţete şi a câtorva tablouri şi tapiserii – fusese prefăcută într-un spital, pentru care era extrem de potrivită. Şase camere mari, fiecare dintre ele cât o sală de bal, cu tavanele înalte şi duşumelele de stejar lustruit fuseseră transformate în saloane pentru răniţi. Sera uriaşă din fundul curţii devenise sală de operaţii; aici trăia Hilda clipele ei cele mai fericite.

Îi mersese de minune îfi Belgrave Square. În şase luni devenise stăpână pe toată învăţătura pe care o infirmieră obişnuită ar fi acumulat-o în decursul a trei ani de instrucţie. Sora-şefă,'

Domnişoara Gibbs, o vedea cu ochi buni pe Hilda, considerând-o cu totul ieşită din comun. Miss Gibbs o recomandase călduros la sala de operaţii. Aci, Hilda îşi putu desfăşura din plin calităţile, dovedindu-se foarte aptă pentru misiunea ce-o îndeplinea, întunecată, închisă în ea, dar ordonată şi precisă în mişcări, funcţiona în sala de operaţii ca un mecanism exact şi sever, care nu da niciodată greş. Hilda studia din plin, în tot timpul liber pe care-l avea la dispoziţie, dar de fapt, perfecţionarea ei se datora mai mult instinctului, temperamentului ei. Era suficient să te uiţi o dată la Hilda şi-ţi dădeai seama că e cu neputinţă să facă o greşeală. Domnul Ness se uită de câteva ori la Hilda, în timpul primei săptămâni pe care o petrecu fata în sala de operaţii; îi aruncase câte-o privire iute ca săgeata, ori de câte ori Hilda reuşise să-i ghicească intenţiile, dându i cu anticipaţie ceea ce el nici nu apucase să-i ceară. Ness era titularul, un omuleţ nervos, brusc, care transpira supărător în timp ce lucra, realizând însă adevărate minuni în chirurgia abdomenului. După un timp îi sugeră foarte calm domnişoarei Gibbs că ar fi util s-o promoveze pe Hilda ca asistentă a lui, la operaţii.

Când Hilda află despre interesul pe care-l purta Ness muncii ei, nu se arătă cu nimic încântată; onorurile distinse ce i se aduceau, după cum se exprimă pompos domnişoara Gibbs, o lăsară pe Hilda cu totul rece. Bineînţeles, în sinea ei încercă un mic fior de satisfacţie, dar şi-l înnăbuşi repede şi nu se lăsă copleşită. Succesul îi întărise şi mai mult firea hotărâtă, mânându-i ambiţia pe o culme şi mai înaltă decât înainte. Când stătea alături de Ness şi-l privea cum face inciziile, suturile şi anastomozele, mintea ei nu aspira câtuşi de puţin la momentul în care, ca soră de la chirurgie, avea să fie asistenta lui.

Nu, ea îl urmărea pe Ness cum operează, concehtrându-şi speranţele asupra zilei în care avea să opereze şi ea. Asta era ambiţia Hildei; dorise dintotdeauna să fie doctoriţă; să facă chirurgie. Dintotdeauna. Începuse cam târziu poate, dar vremea nu era încă pierdută; n-avea decât douăzeci şi cinci de ani. Şi de când se produsese evenimentul miraculos al emancipării ei de la vila Law, Hilda îşi jurase în inima ei că nimic n-o va putea împiedica să-şi îndeplinească ţelul, între timp se simţea fericită – avea un ţel pe care-l întrezărea, avea munca ei şi o avea pe Grace lângă ea.

Grace nu înregistrase acelaşi succes fulgerător. De fapt, nu înregistrase nici un fel de succes. Neglijentă, nepunctuală, dezordonată – biata Grace n-avea niciuna din calităţile esenţiale pentru dobândirea succesului. Pe când Hilda se înălţa ca o rachetă către înălţimile ameţitoare aâe sălii de operaţii, Grace rămase la subsol, să frece podelele şi să spele Ifgheanele.

Dar fata nu se supăra. Era foarte mulţumită; era aşa de mulţumită, încât fusese de două ori chemată în faţa domnişoarei Gibbs şi admonestată pentru că servise ceai soţiilor răniţilor în bucătăria spitalului, şi altă dată pentru că strecurase ţigări unui plutonier sancţionat fiindcă o înjurase pe sora de la salon.

Domnişoara Gibbs nu şovăia câtuşi de puţin să declare că Grace e nepricepută, deznădăjduit de nepricepută. Domnişoara Gibbs mai spunea că dacă Grace nu izbuteşte să-şi corijeze defectele n-o să se aleagă nimic de capul ei.

Dar dacă s-ar fi îndreptat, Grace n-ar mai fi fost ea însăşi; iar pe de altă parte, nimeni altcineva în afară de domnişoara Gibbs şi de Hijda nu părea a dori ca Grace să se îndrepte. Fata era extrem de simpatizată de celelalte infirmiere. La căminul lor, o casă de pe strada Sloane, la vreo cinci sute de metri de spital, în cămăruţa dezordonată a lui Grace, totdeauna se afla câte cineva, cerându-i sau dându-i o ţigară, o revistă ilustrată, o placă de patefon sau o şocolată proastă, mai bine zis un surogat dinâr-aceiea de război. Sau cineva care o poftea la un ceai ori la cinema, sau ca să-î facă cunoştinţă cu fratele vreuneia'dintre infirmiere, sosit acasă în permisie, Or, tocmai acest lucru nu-l putea suferi Hâlda. In camera, e: bine rânduită şi austeră, nu intra nimeni. De fapt Hilda nici nu voia să vină cineva; sau cel puţin nimeni în afară de Grace Da. as<a e drept, Hilda voia să vină Grace, ar fi vrut s-o păstreze pe Grace numai şi numai pentru ea, şi din toată inima, Hilda îi îngheţa pe toţi, tăia scurt vizitele de prietenie, reteza din rădăcină toate amiciţiile legate de Grace.

— Ia ascultă, îi spuse ea dispreţuitoare într-o zi pe la sfârşitul lui martie, trebuie neapărat să te afişezi peste tot cu creatura aia de Montgomery?

— Monty nu e fată rea, Hilda, îi răspunse Grace, scuzându-se.

Şi n-am mers decât la Kardomach.

— Bine, dar e o femeie imposibilă! Strigă Hilda geloasă. Joia viitoare am să te rog să-ţi petreci jumătatea de zi liberă cu mine. Am să aranjez eu un program.

Hilda aranja majoritatea lucrurilor pentru Grace şi, în dragostea ei acaparatoare faţă de soră-sa, continua să-i dicteze fiecare mişcare. Iar Grace – simplă, nevinovată şi docilă ca întotdeauna – se supunea cu bucurie.

Dar un lucru în privinţa căruia nu voia să i se supună Hildei îl constituiau scrisorile. Grace nu se certa cu ea şi n-o contrazicea, însă în privinţa scrisorilor, pur şi simplu refuza să se supună Hildei. Or, aceste scrisori o necăjeau cumplit pe Hilda. În fiecare săptămână, şi uneori de două ori pe săptămână, soseau din Franţa scrisori cu timbrul ostaşilor de pe front, toate scrise de aceeaşi mână, o mână de bărbat. Hilda îşi dădea seama că Grace întreţine o intensă corespondenţă cu cineva de pe front, şi în cele din urmă nu mai putu rezista curiozităţii, într-o seară de aprilie, în timp ce străbătea împreună cu Grace străzile întunecate spre căminul infirmierelor, Hilda o întrebă:

— Parcă azi iar ai primit o scrisoare. Din Franţa, nu?

Grace îi răspunse afirmativ, fără să ridice ochii din pământ.

Pentru că era tulburată, Hilda deveni mai rece şi mai severă.

— Dar cine îţi scrie?

La început Grace nu răspunse. Se împurpura la faţă, în întuneric, în cele din urmă, răspunse totuşi – pentru că Grace era lipsită de orice artiticiu, şi nu se ferea niciodată de nimeni:

— Dan Teasdale.

— Dan Teasdale. Hilda repetă cu glas deopotrivă uluit şi batjocoritor. Cum adică, Teasdale, băiatul brutarului?

Grace îi răspunse foarte simplu:

— Da.

— Doamne fereşte! Izbucni Hilda. Nu vrei să spui că… Vai de mine, dar în viaţa mea n-am auzit o tâmpenie mai maro…

— De ce ţi se pare o tâmpenie?

— De ce? Rânji batjocoritor Hilda. Cum de ce? Dar nu ţi se pare că e un sentimentalism ieftin şi de prost gust să înfiripezi o idilă cd un vlăjgan necioplit, băiat de brutar?

Grace păli, dar glasul îi rămase cit se poate de calm.

— N-ai decât să spui orice răutate, Hilda. Dan Teasdale nu face nici un lucru ruşinos îmi scrie cele mai frumoase scrisori pe care le-am primit vreodată. Eu nu văd ce e aşa ieftin şi de prost gust în chestia asta.

— Se prea poate să nu vezi tu, îi spuse Hilda şfichluitor. Eu în schimb văd, şi nu-ţi dau voie să te porţi ca o gâsculiţă de liceu îndrăgostită. Şi aşa, prea multe femei fără cap şi-au irosit existenţa în mod inutil. „Eroii de pe front!” Vai, dar e dezgustător, dezgustător! Trebuie neapărat să pui capăt acestor scrisori.

Grace clătină din cap.

— Lartă-mă, Hilda, dar nu pot.

— Dar trebuie, îţi spun!

O nouă clătinare din cap.

— Degeaba, că n-am s-o fac, îi răspunse ea.

Grace era pe punctul de a izbucni în lacrimi, şi totuşi în glasul ei răsună o ciudată hotărâre, care avu darul de a zădărnici furia Hildei, înlocuind-o prin teamă.

Hilda nu mai spuse nimic în seara aceea, în schimb, adoptă o anumită atitudine, prin care încercă s-o convingă pe Grace. Se purta glacial cu ea, îi vorbea tăios, şi în general o ignora, cu un fel de dispreţ suveran. Păstră această atitudine timp de două săptămâni. Şi totuşi, scrisorile continuau să sosească.

Apoi, cuprinsă de o panică secretă în adâncul inimii, Hilda îşi schimbă deodată atitudinea. Se muie cu totul, îi ceru scuze lui Grace şi începu s-o mângâie şi s-o alinte; o convinse să vină cu ea la Kardolmach, o braserie pe placul infirmierelor. O trată acolo cu cele mai bune lucruri pe care le puteau procura banii şi trecerea Hildei pe lângă patroana localului.

O săptămână întreagă o răsfaţă cât putu pe Grace. Iar fata se complăcea în acest răsfăţ, cu aceeaşi supunere ca şi atunci când Hilda o certase. Apoi făcu o nouă încercare de a o convinge pe Grace să înceteze corespondenţa cu Dan. Dar totul fu în zadar. Grace nu admise în ruptul capului să înceteze de a-i mai scrie lui Dan.

Hilda pândea scrisorile, scrisorile astea interminabile şi nesuferite. Dis-de-dimineaţă, zi de zi, cobora la cutiile de scrisori, cercetându-le cu un fel de ură. Deodată, într-q dimineaţă din iunie, observă cu o tresărire că ştampila scrisorii sosite de curând era din localitatea Loughborough.

După gustarea de dimineaţă, o opri pe Grace şi o întrebă cu glas reţinut:

— Erănit?

— Da, îi răspunse fata ferindu-şi privirea.

— Grav?

— Nu.

— E în spital?

— Da.

Pe Hilda o cuprinse o tainică uşurare: în adâncul inimii simţi înfiripându-se mulţumirea. Loughborough era departe, foarte,.

Foarte departe, iar întrucât rana nu era gravă, Dan avea să se întoarcă foarte curând în Franţa. Şi totuşi, îi spuse cu un rânjet batjocoritor lui Grace:

— Ar fi fost firesc să-l aducă aici, aşa se întâmplă în cele mai bune romane de cinci parale.

Grace se întoarse brusc cu spatele. Dar înainte de a ieşi din cameră, Hilda continuă:

— Ar fi fost splendid să se trezească din anestezie şi să te, găsească pe tine la căpătâiul lui, gata să i te arunci de gât.

Tremurul din glasul Hildei arăta cât de mult o dureau chiar pe ea vorbele rostite. O dureau cumplit, şi totuşi nu se putea stăpâni să nu le rostească. O ardea pe suflet gelozia.

Grace nu-i răspunse. Intră în rezerva răniţilor purtând în buzunarul şorţului scrisoarea lui Dan. O citi şi o reciti de nu ştiu câte ori, în timpul gărzii.

Dan participase la marea ofensivă de pe râul Somme, fusese rănit la antebraţul stâng şi la încheietura miinii. Diţpă cât scria el, avea să se vindece foarte repede. Braţul nici măcar nu-l durea; doar atât că deocamdată nu se putea folosi de mână.

Pe la sfârşitul lui iulie, scrisorile lui Dan începură să sosească mai puţin regulat. Dar în seara ultimei zile a lunii, în timp ce Grace cobora strada Sloane, văzu chiar în faja căminului infirmierelor un bărbat în uniformă, cu braţul atârnând într-o eşarfă. Era singură şi mergea încet, fiindcă era obosită şi copleşită de gândul întemniţării lui Arthur, de toate schimbările care se petrecuseră acasă, la Sleescale. I se părea că toate merg pe dos. Domnişoara Gibbs îi ţinuse iarăşi o predică teribilă din pricina neglijenţei de care dăduse dovadă. Şi peste toate, Grace era tare necăjită că nu mai primea veşti de la Dan. Extraordinar cât de mult ajunsese să fie legată de aceste scrisori ale lui Dan! Dând cu ochii de silueta aceea în uniformă, se opri, nefiind prea sigură pe cine vede. Şi deodată fu sigură. Inima îi bătea, să-i spargă pieptul. Era Dan. Trecu strada şi o salută.

— Dan! Mi s-a părut… Da, mi s-a părut mie că tu eşti.

Pe faţa lui Grace strălucea bucuria revederii. Oboseala îi pieri ca prin farmec şi uită că o clipă înainte fusese sleită şi tristă, îi întinse băiatului mâna. Dan i-o strânse timid, fără o vorbă. Timiditatea lui Dan faţă de Grace ajunse aproape o boală. Mai că-i era frică să se uite la ea. Cum Grace nu mai văzuse niciodată un om căruia să-i fie frică de ea, i se părea totul atât de ridicol, încât îi venea să râdă şi să plângă totodată. Repede, înainte de a apuca să facă o asemenea prostie, îl întrebă:

— Mă aştepţi de mult, Dan? De ce n-ai intrat în cămin?

— Nu, spuse el, nu voiam să te necăjesc. Am sperat doar să te văd o clipă, când te întorci acasă.

— O clipă! Grace zâmbi iar. Deodată, se uită la braţul lui rănit.

> Cum îţi mai merge cu rana?

— Doctorii au avut de furcă în ceea ce priveşte închietura… Ştii, tendoanele, zise Dan. Am fost trimis aici, pentru a urma un tratament ortopedic la clinica Langham. Cu electricitate şi cu una din maşinile alea noi pentru exerciţii fizice. Trebuie să urmez un tratament de şase săptămâni, înainte de a mă putea întoarce pe front.

— Şase săptămâni!

Izbucnirea de bucurie a lui Grace avu darul să-i redea băiatului încrederea în sine. Drept care îndrăzni, deşi destul de stângaci, să-i spună lui Grace:

— Mă întrebam dacă… Adică, voiam să-ţi propun, dacă-ţi face plăcere… Dacă nu ai nimic mai bun de făcut…

— Nu, se grăbi ea să spună, n-am nimic mai bun de făcut. Şi sigur că-mi face plăcere. Se opri o clipă, privindu-l cu ochi strălucitori. Părui răvăşit îi ieşea de sub cascheta de infirmieră, dându-i un aer comic; iar pe obraz avea o pată de funingine. Mâine am două ore libere. Vrei să luam ceaiul împreună?

Dan râse, fără să-şi ia ochii de ia pavaj.

— Chiar asta voiam să te rog.

— Ştiu, ştiu, îmi pare rău, am făcut o prostie, m-am invitat singură, dădu ea drumul la un potop de vorbe, dar zău, Dan, nici n-am cuvinte să-ţi spun cât mă bucur, în astea şase săptămâni putem să facem o mie şi unu de lucruri. Grace se întrerupse. Nu cumva mai e vreo altă fată căreia i-ai scris şi cu care vrei să te plimbi?

Dan ridică ochii cu atâta tristeţe şi indignare, încât acum fu rândul ei să râdă. Râse fericită. Era o minune că-l putea vedea iar. Dan fusese întotdeauna un admirabil tovarăş de conversaţie şi de distracţie: asta încă din zilele acelea de demult, când o plimba pe bulevard cu camionul bnrtăriei şi o poftea să-şi aleagă din coşul lui cea mai frumoasă plăcintă. Acelaşi Dan care-i făcuse fluiere din mlădiţe de răchită şi care-i arătase cuibul de cintezoi la Sluice Dene şi care-i adusese împletituri din spice de grâu de la ferma lui Avory.

ŞL cu toată uniforma lui de sublocotenent şi braţul prins în eşarfă, Dan nu se schimbase cu nimfe faţă de zilele acelea frumoase de demult. Grace ştia că Dan ar fi trebuit să se întoarcă de pe front foarte aspru şi impunător, complet schimbat pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar, ca şi ea, Dan nu se lăsa de loc schimbat nici pe dinăuntru, nici pe dinafară; rămăsese acelaşi băiat sfios şi la locul lui.

Lui Grace nici prin cap nu-i trecea că e îndrăgostită de el; atâta ştia însă cu siguranţă, că de când plecase de la vila Law nu mai cunoscuse o asemenea fericire, îi întinse mâna.

— Atunci, rămâne pe mâine la ora trei, Dan. Aşteaptă-mă în faţa clădirii. Dar să nu vii înăuntru, pentru că altfel ar păţi-o Maryjane, că ţi-a dat drumul.

Înainte ca Dan să apuce să mai spună ceva, Grace o zbughi pe scări.

A doua zi la ora trei se întâlniră şi o porniră împreună să ia ceaiul la localul cel nou al cafenelei Harris de pe strada Oxford.

Acolo se aşezară la taifas. De îndată ce izbutea să-şi înfrângă timiditatea, Dan devenea unul dintre cei mai interesanţi interlocutori – sau cel puţin aşa socotea Grace. Iar el voia s-o facă pe Grace să vorbească, fiind nerăbdător s-o asculte, lucru care făcu asupra fetei o impresie neobişnuit de plăcută, încurajată astfel, ea îşi dădu drumul la gură, împărtăşindu-i toată îngrijorarea în privinţa lui Arthur şi a lui taică-su. Dan o ascultă în tăcere, plin de înţelegere.

De când sa produs catastrofa aceea, toate s-au întors pe dos!U ru<i încasă, încheie fata cu seriozitate şi triste. Nici nu mă mai pot gândi la casa noastră aşa cum era mai demult. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar sunt aproape hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată acolo.

Dan încuviinţă din cap.

— Te înţeleg, Grace. * Fata îl privi cu seriozitate.

— Nici tu n-ai să te mai întorci la Neptun, nu-i aşa Dan? Oh, mă înspăimânt la gândul că ai putea să intri iar în mina aia înfiorătoare.

— Mde, răspunse el, şi eu cred că m-am cam săturat. Ştii, am avut timp să chibzuiesc pe-ndelete Ia toate astea. Impresia mea este că de fapt nu mi-a plăcut niciodată la mină. Dar ce rost are să mai repetăm astea toate, că doar s-au spus de atâtea ori şi până acum – ştii, chestia cu catastrofa şi cu toate celelalte. Dan făcu o pauză. Dacă scap cu bine din război, vreau să mă apuc de agricultură.

— Foarte bine, Dan.

Şi sporovăiră aşa mai departe. Statură atâta de vorbă, încât chelneriţa veni de două ori şi-i întrebă pe un ton foarte sever dacă nu doresc să mai comande ceva.

După aceea făcură o plimbare prin Hyde Park; înconjurară eleşteul Serpentina, apoi se întoarseră pe la Colţul Statuilor. Până să-şi dea ei bine seama, se şi făcuse ora cinci. Grace se opri în faţa căminului infirmierelor.

— Zău, Dan, spuse ea, dacă nu te-am plictisit prea tare, n-ai vrea să mai ieşim şi altădată împreună?

Grace şi cu Dan începură să iasă mereu împreună. Se duceau în locurile cele mai ciudate cu putinţă şi se distrau grozav. Vai, ce bine se distrau împreună! Se plimbau pe la Chelsea, pe malul Tamisei, luau vaporaşul până la Putney şi autobuzul până la Richmond, descopereau nişte ceainării micuţe şi drăguţe, mâncau macaroane şi supă italienească cu orez şi legume la restaurantele din Soho – tot atâtea lucruri banale şi frumoase, pe care alţii le făcuseră de un mihon de ori înainte, dar pe care Grace şi cu Dan nu le mai făcuseră până atunci.

Întâmplarea cea mai ieşită din comun s-a produs într-o seară:

Tocmai când se întorceau de la o plimbare prin Kensington Gardens, în faţa căminului infirmierelor se întâlniră faţă-n faţă cu Hilda.

Aceasta ştia perfect de plimbările celor doi şi, cu toate că ardea de nerăbdare s-o ironizeze pe Grace, se ţinuse deoparte, distantă, ignorând-o. Dar de data asta Hilda se opri. Îi zâmbi glacial lui Dan, şi apoi rosti:

— Bună seara.

Tonul pe care îl salutase răsună ca o palmă; Dan îi răspunse politicos:

— Bună seara, domnişoară Barras.

Urmă o pauză, după care Hilda adăugă:

— Domnule Teasdale, pare-se că dumneata profiţi straşnic de război.

Grace exclamă atunci cu aprindere:

— Dan a fost rănit, dacă te referi cumva la asta.

— Nu, răspunse Hilda pe acelaşi ton superior, nesuferit. Nu asta am vrut să spun.

Dan se îmbujora la faţă. O privi pe Hilda drept în ochi. După un răstimp de tăcere penibilă, Hilda vorbi din nou.

— O să fie o extraordinară uşurare când s-o termina războiul.

Atunci o să ne putem întoarce fiecare la locul ce ni se cuvine.

Era imposibil ca cineva să nu seziseze înţelesul vorbelor ei. Dan se simţi tare nenorocit. Spuse repede noapte bună, le strânse mâinile fără să se uite la Grace şi se îndepărtă.

O dată ajunse în localul căminului, Hilda se întoarse dispreţuitoare către Grace.

— Grace, mai ţii minte când jucam jocul ăla „familiile fericite”?

Ţi-aduci aminte de domnul Plăcintă, fiul brutarului?

Şi Hilda începu să urce agale scările, cu buzele înţepenite în zâmbetul ei rece şi aspru.

Dar Grace fugi după ea şi o prinse cu furie de braţ.

— Dacă mai îndrăzneşti să-mi vorbeşti vreodată aşa, gâfli ea, mie sau lui Dan, n-am să mai am de-a face cu tine cât oi trăi.

Ochii surorilor se întâlniră într-o privire lungă, arzătoare.

Oricât de ciudat ar părea, Hilda fu aceea care trebui să-şi plece privirile.

Următoarea plimbare pe care o aranjaseră Dan şi cu Grace trebuia să aibă loc în joâa din ultima săptămână petrecută de Dan la Londra. Urma să fie şi ultima lor întâlnire. Dan îşi mişca acum bine încheietura, părăsise eşarfa care îi susţinuse braţul, şi trebuia să se întoarcă la batalion în lunea următoare.

Se duseră împreună la Kew Gardens. Dan era nerăbdător să viziteze” grădina zoologică; era pasionat de parcuri, şi pe acesta îl lăsaseră anume pentru ultima lor plimbare. Din nefericire, nu părea de loc să fie un succes această ultimă întâlnire a lor. În primul rând era o zi posomorită, cu nori ameninţători, în al doilea rând, purtarea Hildei îi tulburase pe amândoi. Dan era tăcut, iar Grace mohorâtă.

Era tare tristă. Nu mai încăpea nici cea mai mică umbră de îndoială:

Grace îşi dădea seama că-l iubeşte pe Dan. Şi i se rupea inima când se gândea că pleacă înapoi în Franţa fără să ştie că ea îl iubeşte.

Bineînţeles, Dan n-avea cum s-o iubească. El o considera doar o prietenă. Cine naiba era s-o iubească pe ea? Era proastă, neglijentă, dezordonată; nu era nici măcar drăguţă. Plimbându-se mută alături de Dan, mut şi el, pe Grace o cuprinse o durere cumplită, care-i strângea gâtlejul.

Merseră să privească păsările de apă de pe lacul amenajat dincolo de câmpul cu campanule. Erau nişte raţe frumoase, şi Dan declară că raţele sunt frumoase. Apoi adăugă trist:

— Dacă o să apuc vreodată, aş creşte şi eu nişte raţe ca astea.

Tare mi-ar plăcea!

Grace răspunse:

— Sigur, Dan.

Grace spusese doar atât, pentru că doar atât avusese poftă să xpaââă.

Stăteau alături, în picioare, la malul apei, două siluete irzsădăjduite, ca privirile îndreptate spre păsările cu penajul viu îorat. Deodată, începu să plouă, o ploaie repede de vară.

— Os Doamne! Strigă Grace.

— Trebuie să fugim, spuse Dan. O să fie un potop.

Se repeziră către un adăpost, în sera orhideelor. Altă dată, într-o zi obişnuită, s-ar fi distrat grozav de fuga lor către adăpost. De data asta însă, nu-i distra deloc. Câtuşi de puţin.

Grace era îmbrăcată în mantaua albastră a uniformei dar Dan n-avea manta, şi tunica i se udă de tot. Când ajunseră în seră şi apucară să-şi tragă sufletul, Grace se întoarse plină de îngrijorare către Dan şi se încruntă.

— Dan» te-a udat până la piele, întorcându-se şi privind în toate părţile, Grace se asigură că sunt singuri. Nu poţi să stai aşa ud. Dă-mi voie să-ţi scot tunica şi să ţi-o usuc pe ţ? Ile caloriferului.

Dan dădu să refuze, dar închise gura tot aşa cum o deschisese.

Fără o vorbă» îşi scoase tunica şi i-o dădu lui Grace. Dintotdeauna avusese obiceiul să i se supună lui Grace, aşa că procedă la fel şi de data asta. Apoi, când fata luă tunica, apăru un grădinar bătrân de partea cealaltă a serei, îi văzuse alergând să se adăpostească, îl salută din cap pe Dan şî-i zâmbi lui Grace.

— Domnişoară infirmieră, vino încoace şi usuc-o aici, că ţevile asâea sunt mai bune.

Grace îi mulţumi grădinarului şi-l urmă către o nişă unde se aflau mai multe ţevi încolăcite. Scutură tunica lui Dan şi o întinse, cu căptuşeala în afară, pe ţevile calde. Apoi descoperi un ciob de oglindă, pe care-i pusese grădinarul deasupra ţevilor. Se uită să vadă cum arată. Vântul îi răvăşise părul; avea o înfăţişare mai neglijentă ca oricând; „Doamne, gândi ea îngrozită, dar sunt o oroare! Nici nu e de mirare că Dan nu mă poate suferi.”

Aşteptă să se usuce tunica, ascultând în mică măsură, mai mult din politeţe, sporovăiala grădinarului bătrân şi vorbăreţ. Venea şi pleca într-una, trăncănind neîncetat – mai ales despre dificultatea procurării combustibilului pentru calorifer. Când tunica se usca, Orace i-o aduse înapoi lui Dan. Tânărul privea la ploaia de afară. Se întoarse nenorocit către ea.

— O să fie un week-end ploios.

— Da, aşa mă tem şi eu, îi răspunse Grace.

Apoi, întinzând brajele, Grace îi ţinu tunica, şi-l ajută să se îmbrace. Dan îi aruncă o privire lungă, nedumerită, plină de pasiune, văzând-o cum stă cu braţele desfăcute, nenorocită şi răvăşită de vânt, înaintea lui. O privi lung – lung de tot, şi deodată, din pieptul lui izbucniră vorbe nestăpânite, aproape ca un geamăt:

— Te iubesc, Grace, te iubesc! Strigă el, şi fără să ştie cum, se tjeziră unul în braţele celuilalt. Tunica zăcea acum la pământ. Inima fetei zvâcnea nebuneşte. Era transportată de fericire.

— Vai, Dan! Şopti ea.

— Trebuie să-ţi spun, Grace, trebuie, trebuie neapărat. Nu mă mai pot stăpâni! Îi tot spunea el, repetând aceleaşi scuze.

Inima lui Grace salt* „ntr-una, nebună de fericire; ochii îi erau inundaţi de lacrimi; dar acum ii reveniseră tăria şi liniştea.

— Chiar mă iubeşti, Dan?

— Vai, Grace…

Fata ridică ochii spre el.

— Când te întorci pe front, Dan?

Pauză.

— Luni.

— Azi ce zi e, Dan?

— Cum, Doamne, e joi.

Grace îl privi calmă.

— Dan, hai să ne căsătorim sâmbătă!

Băiatul se făcu alb ca hârtia. Se holbă la ea, şi tot sufletul i se revărsă în privirea aceea.

— Grace, şopti el.

— Dan!

Bătrânul grădinar, care îriscodea curios dindărătul orhideelor, uită complet de criza de cărbune; era cât pe-aci să facă o criză de inimă.

Se căsătoriră sâmbătă. Grace se luptă din răsputeri cu domnişoara Gibbsca să obţină o învoire pentru week-end. Asta a fost luna lor de miere. Au petrecut-o pe malul mării, la Brighton. După cum prevăzuse Dan, a fost un week-end ploios, un week-end foarte ploios; ploaia n-a contenit o clipă, dar pentru Grace şi Dan, ploaia a contat foarte puţin.