CAPITOLUL V.

Către sfârşitul după-amiezii aceleia de august, colivia ascensorului se ridică încet din puţul sectorului Paradis, şi Barras, însoţit de Armstrong şi Hudspeth, păşi în curtea minei. Barras era îmbrăcat în costumul de lucru: o jachetă de culoare închisă şi pantaloni de călărie, o şapcă mică de piele şi un baston solid în mână. Se opri o clipă în faţa birourilor administraţiei, schimbând două vorbe cu Armstrong şi Hudspeth. Îşi dădea perfect de bine seama că lucrătorii de la suprafaţă nu-şi mai luau ochii de la el. Se comporta exact ca un actor primind aplauze într-un moment cheie al spectacolului.

— Eu cred, spuse el cu aerul că atunci ar chibzui lucrurile, că ar trebui să anunţaţi şi ziarele, cel puţin ziarul Argus. Cred că o să le facă plăcere să afle.

— Sigur, domnule Barras, spuse Armstrong. Mâine le dau neapărat telefon.

— Anunţă ziarelor toate amănuntele devizului privitor la cheltuielile pe care le va necesita săparea noii galerii.

— Desigur, domnule Barras.

— A, pentru că veni vorba, Armstrong, poate n-ar fi rău să le arăţi că principalele motive care m-au determinat să iau această măsură sint de ortfin patriotic. De îndată ce intrăm din nou în sectorul Paradis, vom putea dubla producţia noastră de cărbune.

Barras salută din cap şi-i părăsi, îndreptându-se spre poarta ce dădea în stradă; apoi, perfect conştient de demnitatea sobră pe care acest costum de lucru rezervat pentru intrarea în subteran o conferea persoanei sale, o porni pe jos prin oraş, către vila Law. La fiecare doi-trei paşi trebuia să-şi ridice şăpcuţa, pentru a răspunde la saluturi – care respectuoase, care familiare, care prietenoase.

Căpătase în ultima vreme o popularitate de necrezut. Desfăşura o colosală activitate patriotică. Oricit de ciudat s-ar părea, întemniţarea lui Arthur contribuise să i-o intensifice. La început, Barras primise acest uluitor rezultat al metodelor sale de convingere cu un fel de tresărire de spaimă. Dar îşi reveni foarte uşor, adaptându-se situaţiei. Imaginaţia lui, înăbuşită de succesiunea rapidă a propriilor sale transformări, nu permitea să fie tulburată de imaginea fiului lui, care suferea în închisoare. Barras îşi fixase poziţia admiţând deschis realitatea întemniţării lui Arthur şi făcând tot posibilul să menţioneze cât mai des în public acest lucru, cu acel regret al omului cinstit, cu conştiinţa nepătată.

Toată lumea era perfect de acord, recunoscându-se în unanimitate că Barras se purtase extraordinar. Procesul se bucurase de multă publicitate în presă – ziarul Argus a reprodus amănuntele într-un reportaj pe două coloane, sub titlul Un tată spartan, în timp ce Sunday Echo a publicat pe prima pagină un articol special: Să ne scoatem pălăria în faţa marelui patriot. Gestul lui făcuse senzaţie nu numai la Sleescale, ci şi în oraşul Tynecastle.

Barras era înconjurat acum de un nimb de glorie, departe de a-l supăra în vreun fel. În repetate rânduri, luând masa cu Hetty la restaurantul Central, avusese ocazia să observe că lumea vorbeşte despre el, că e în centrul atenţiei tuturor, ceea ce-i producea un fior de satisfacţie nestăpânită. Acum ieşea mult în lume, de parcă s-ar fi scăldat în aprobarea generală. Ajunsese în acea stare de spirit în care întreaga structură a existenţei sale era în mod ostentativ exteriorizată.

La început fusese vorba de o reacţie de apărare; acum însă, ajunsese o atitudine deliberată. El nu avea momente de reflecţie interioară, de introspecţie tainică, de autoanaliză. N-avea timp pentru aşa ceva! N-avea pic de timp! Omul acesta mereu congestionat, mereu cu respiraţia întretăiată, iţi dădea impresia că aruncă vorbele din mers, peste umăr, grăbindu-se, grăbindu-se neîncetat, îl absorbeau total aspectele'exterioare, îl acapara tot mai mult spectacolul public pe eare-l dădea, îl subjuga lumina rampei, zgomotul, aclamaţiile şi mulţimea.

Îşi sporise foarte mult şi activitatea de la tribunal. Ajunsese acum aproape o imposibilitate, chiar în cazurile cele mai justificate, să se obţină scutirea de serviciul militar, din momentul în care Barras îşi lua locul în fotoliul judecătoresc.,Bătând nervos darabana pe masă, îţi făcea impresia că ascultă argumentele incoerente şi protestele agitate, cu o imparţialitate simulată. Nu-l interesa câtuşi de puţin logica vreunui caz şi nu-i dădea nici o atenţie. Hotărârea lui era dinainte stabilită: să nu acorde nici o scutire.

Pe măsură ce trecea timpul şi ecourile stârnite de intransigenţa sa părură să mai slăbească, începu să facă mare caz de rapiditatea metodelor lui, urgentând succesiunea proceselor şi mândrindu-se cu numărul de cazuri pe care le rezolva în fiecare şedinţă. Seara, după asemenea zile^ictorioase, se întorcea acasă cu o satisfacţie caldă şi cu sentimentul că a câştigat aprobarea semenilor săi.

Şi totuşi, acum, în timp ce mergea în susul străzii Cowpen, pe faţa lui se putea citi o altă satisfacţie, mult mai profundă. Felul cum aranjase astăzi lucrurile la Neptun îl făcea să strălucească, plin de încântare de sine. De luni întregi îl amara închiderea forţată a orizontului Paradis, dar pe de altă parte nu se putea hotărî <=ă-şi ia inima-n dinţi şi să facă faţă marilor cheltuieli legate de săparea unei noi galerii de acces, prin bazaltul subminat de inundaţie.

Acum însă, făcând intervenţii la autorităţile de resort şi prezentând lucrurile în lumina cea mai bună, izbutise să obţină compensarea cheltuielilor necesare galeriei, urmând să livreze ulterior guvernului cărbune din sectorul Paradis. Costul galeriei avea să fie acoperit chiar înainte de a începe lucrările. Aşadar, nimic nu stătea în calea beţiei fascinante cu care Barras acumula profituri de pe urma războiului. Preţul cărbunelui livrat franco la gura minei rnai crescuse cu încă zece şilingi per tonă. Mina Neptun făcea să-i curgă banii în buzunare mai repede decât şi-ar fi închipuit vreodată. In adâncul fiinţei sale stăruia conştiinţa tainică a propriilor lui posibilităţi materiale; şi tocmai asta îl vrăjea pe Barras, îl îmbăta ca un stupefiant.

Nu era un om avar; dar avea pur şi simplu sentimentul, conştiinţa averii lui. Obişnuia să cheltuiască – îi făcea chiar plăcere, o plăcere aproape copilăroasă, gândul că pentru el cinci lire însemnau la fel de puţin ca cinci penny. Şi starea lui actuală de surescitare îi impunea unele cheltuieli băneşti, ca să nu aibă senzaţia că viaţa care-i deschidea atâtea şi atâtea perspective trece prosteşte pe lângă el. În ultima vreme, tendinţa lui acaparatoare luase forma unei noi manii. Făcuse schimbări uluitoare la vila Law. Cumpărase mobilă nouă, covoare noi, cumpărase alt gramofon, automobilul, câteva fotolii luxoase, o instalaţie specială pentru condiţionarea apei de băut, înlocuise vechea orgă americană cu o mică orgă electrică.

Un element semnificativ era faptul că nu mai cumpăra tablouri.

Într-adevar, mania tablourilor, aparţinea unei faze depăşite din viaţa lui, o fază de acaparare ţinută mult mai mult în frâu. Şi cu toate că senzaţia de a fi proprietarul „comorilor” lui de artă îl consola încă – aşa cum dovedea câte-o observaţie binevoitoare, de genul: „Am investit o avere în tablourile mele!” – totuşi, în timpul anilor de război nu şi-a mai sporit colecţia, îşi îngăduia acum plăceri mai spectaculoase, mai spontane şi mai excentrice, începuse să facă achiziţii în mod capricios, după cum îi trăsnea prin cap; căpătase o adevărată pasiune de a cumpăra „orice chilipir care se iveşte”; frecventa neîncetat Arcada Tynecastle, unde se aflau magazine de bibelouri şi antichităţi; şi niciodată nu se întorcea din asemenea expediţii fără să aducă triumfător acasă cutare sau cutare nouă achiziţie.

Şi cadourile pe care i le făcea lui Hetty trădau de fapt aceeaşi evoluţie. Nu mai era vorba de simple expresii ale devotamentului său părintesc de mai înainte, nu mai erau bomboane, parfumuri sau vreo cutie de batiste legată cu o panglică frumoasă. Acum cadourile se situau pe altă treaptă psihologică.

Gândind astfel, zimbi fără să-şi dea seama. Pe nesimţite, ajunsese aproape s-o considere pe Hetty o destindere normală, menită să elimine încordarea eforturilor pe care le făcea. Hetty îi plăcuse întotdeauna. Chiar şi pe vremuri, când, fetiţa de doisprezece ani, îi sărea pe genunchi, cerându-i o bomboană – vreun drajeu din acelea pe care Barras le purta în buzunarul de la vestă – simţise faţă de Hetty o reacţie curioasă, încă de pe atunci aspirând în nări mirosul ei de copil bine spălat, mirosul (Je săpun şi de apă de colonie, se gândise mereu că Hetty o să fie o nevestică dulce de tot pentru Arthur. Acum însă, dată fiind purtarea dezgustătoare a Lui Arthur, lucrurile se schimbaseră cu totul. Schimbarea începuse în duminica aceea în care Hetty, izbucnind în lacrimi, în sufrageria vilei Law, îl lăsase pe Barras să o consoleze. Din clipa aceea, Barras a început să „compenseze” lipsurile lui Arthur. Judecind lucrurile la suprafaţă, ceea ce îl determina pe Barras să se poarte astfel era compătimirea:

Hetty trebuia să fie neapărat despăgubită, să fie smulsă din amărăciunea singurătăţii; apoi, când s-a produs şi catastrofa finală a întemniţării lui Arthur, era necesar ca Hetty să fie făcută să uite.

Toate acestea erau în deplină armonie cu dispoziţia sufletească a lui Barras. Acum însă, datorită noii nelinişti care-l îndemna mereu înainte, procesul se intensificase.

Era vizibil că Barras se îmbrăca mult mai elegant; îşi schimbase croitorul, purta cravate şi ciorapi de mătase; îşi luase obiceiul de a intra în salonul de cosmetică Stirrocke, în preajma străzii Grainger, ca să-şi facă un masaj al feţei şi un tratament pentru păr cu vibratorul electric. Treptat-treptat, începu să adopte în mod conştient o anumită nuanţă de galanterie atunci când o scotea pe Hetty în lume.

Astă-seară, Hetty urma să-l însoţească la Teatrul Regal, ca să vadă noua revistă Zig-Zag.

Urcând aleea spre vila Law şi deschizând uşa casei, Barras se simţi învăluit de o plăcută senzaţie de nerăbdare, un fel de mâncărime prin tot corpul. Se duse direct la etaj, şi făcu o baie. Stătu multă vreme întins în apa fierbinte, conştient de virilitatea lui. Apoi se îmbrăcă şi se dichisi, după care coborî să-şi aleagă o floare de pus la butonieră.

În seră dădu peste mătuşa Carrie, care tocmai terminase jumătatea de oră de masaj zilnic făcut lui Harriet, şi acum se ducea în grădina de zarzavat, să taie câteva fire de sparanghel, în anii aceştia de război, mătuşa Carrie dăduse o atenţie specială grădinii de zarzavat; ba mai mult, îşi extinsese activitatea, începând să crească şi păsări; aşa se făcea că, deşi numeroase familii aşteptau multe zile până să poată obţine o bucată de carne, deşi în general lumea mânca mult mai prost ca altădată şi oamenii stăteau ceasuri întregi la coadă pentru un kilogram două de cartofi, nişte resturi de carne sau o sută de grame de margarina – dacă nu chiar cincizeci – masa scumpului Richard era excelentă şi îmbelşugată.

Văzându-l că intră în seră, mătuşa Carrie înălţă ochii. Se uită la el şi murmură:

— Ai avut o zi grea, Richard.

Richard o cercetă cu o neobişnuită indulgenţă în ochi.

— Caroline, ştii că m-am hotărât să sap galeria aceea nouă în inima sectorului Paradis.

— Vai, Richard, asta-i o veste mare, nu? Se emoţiona ea, cu atât mai mult cu cât simţea ce favoare îi acordase Barras împărtăşindu-i această confidenţă.

— Vom putea, în sfârşit, să-i scoatem la suprafaţă pe cei zece mineri, rosti el cu gravitate. Asta mă bucură mult, Caroline.

— Desigur, Richard.

— Trebuie să le facem funeralii. Am să aranjez eu totul. Le datorăm un omagiu.

Mătuşa Carrie înclină capul. După o pauză, se îndreptă către uşă.

— Mă duceam să tai nişte sparanghel pentru cina ta. E o trufanda.

Caroline aşteptă nerăbdătoare ca Richard să spună ceva: el o lăuda întotdeauna pentru sparanghelul excelent pe care-l cultiva.

Barras dădu din cap.

— Apropo, Caroline, te-aş ruga ca diseară sa nu uiţi să-mi laşi nişte sandvişuri. S-ar putea să mă întorc tirziu. O duc pe Hetty la teatru.

Mătuşa Carrie roşi: inima ei făcu un salt din pieptul îmbrăcat în bluza de mătase decolorată de soare şi se cuibări tocmai în ghetele vechi şi rupte pe care le folosea la grădinărit, îi răspunse cu glas tremurător:

— Bine, Richard.

Apoi mătuşa Carrie ieşi în grădină.

Dar, în timp ce tăia sparanghelul, o munceau gândurile. După toată nenorocirea lui Arthur – având obiceiul să vorbească în eufemisme, mătuşa Carrie folosea şi de astă dată un cuvint ambiguu pentru condamnarea la închisoare – relaţiile dintre Hetty şi Richard pur şi simplu o chinuiau. Bineînţeles, Richard era mai presus de orice reproş. Dar mătuşa Carrie nu mai era aşa de sigură în privinţa lui Hetty; privea cu multe aprehensiuni cadourile făcute fetei în ultima vreme: uneori mătuşa Carrie o ura pe Hetty.

Toată seara aceea, mătuşa Carrie se frământă şi se tot frământă la nesfârşit. Hotărî să nu se culce pină nu se întoarce Richard.

Era aproape unsprezece când Banas se inapoie la vila Law.

Venise şi Hetty cu el. Barras îi propusese să facă această plimbare cu automobilul, ca să se mai răcorească după căldura de la teatru.

După aceea, avea să-l pună pe Bartley s-o conducă acasă cu maşina.

Intrară foarte veseli în salonaş.

— Dar ştii că nu pot să stau mult, declară foarte senină Hetty.

Luă ţigara pe care i-o oferea Barras şi se cocoţă pe braţul unui fotoliu, picior peste picior, legănâdu-se. Avea nişte glezne splendide.

— Nu vrei un sandviş? Îi propuse el cu zâmbetul acela de miel blând.

După care se îndreptă spre sufragerie, să ia tava pregătită de mătuşa Carrie.

Nu mai încăpea nici o îndoială: era limpede că nu avea chef s-o lase pe fată să plece acasă. Dar Barras nici nu-şi puse măcar întrebarea: De ce? Se considerase întotdeauna un om moral, care se mulţumea să-şi satisfacă maşinal necesităţile fizice la'izvorul dragostei legitime, aflat în odaia de sus. Dar de când cu catastrofa de la mină, lucrurile se schimbaseră. Starea de încordare în care trăia îi accelerase funcţiile vitale, îi turnase în vine o adevărată febră.

Cunoştea acum o toamnă târzie a glandelor sale cu secreţie internă.

Uneori avea un extraordinar simţ al propriei sale bunăstări fizice. E adevărat că de vreo două ori i se întâmplase să aibă o ameţeală cumplită, un adevărat vârtej care-l făcea să se clatine, silindu-l să se agaţe de mobila cea mai apropiată, ca nu cumva să se prăbuşească.

Dar el ştia bine că astea sunt fleacuri: în viaţa lui nu se simţise mai bine ca acum…

Reintră în salon.

— Uite, draga mea.

Hetty acceptă, fără o vorbă, un sandviş cu friptură de pui.

— Dar ce-ai devenit deodată aşa tăcută? O întrebă el, după ce se uitase de mai multe ori cu coada ochiului la trupul ei micuţ, dar foarte ispititor.

— Ţi se pare, răspunse fata, ferindu-şi ochii.

Admiraţia întipărită pe faţa lui o făcu deodată să se simtă prost…

Era imposibil să nu-ţi dai seama de schimbarea intervenită^ în purtarea lui Barras. Într-adevăr, de citeva săptămâni atitudinea lui, atenţiile şi cadourile repetate sugeraseră declanşarea unei crize iminente, dar lui Hetty nu-i venea de loc la socoteală apropierea unui punct culminant. Ei nu-i plăcea aşa ceva. Ar fi vrut să continue să se bucure de toate avantajele, fără a da însă nimic în schimb.

În primul rând că Hetty era, după cum se definea singură, „o fată bună”. Nu avea principii de înaltă moralitate; era castă în mod deliberat, o ferea de păcat conştiinţa valorii pe care o reprezenta pe piaţă virginitatea ei. Urmărea planul ferm să facă o partidă bună, o căsătorie care să-i aducă şi bani, şi o situaţie; pentru atingerea acestui scop, ea ştia perfect ce important este să-şi păstreze fecioria. Ceea ce de altfel nu-i venea prea greu, pentru că, deşi Hetty stârnea în cei din jur efecte afrodiziace, ea în schimb nu simţea nici un fel de imbold sexual. Soră-si, Laura, îi fusese hărăzită porţia amândurora.

La început, atenţiile cu care o înconjura Barras o măguliseră şi-i alinaseră supărarea, întemniţarea lui Arthur căzuse ca o lovitură cumplită adusă orgoliului ei. Dintr-o singură trăsătură de condei, această întâmplare îl scotea complet pe Arthur din planurile frumoase de viitor pe care şi le făurise Hetty. Acum nu-l mai putea lua de bărbat, în nici un caz, pentru nimic în lume. Era firesc deci să accepte consolarea pe care i-o oferea Barras; simplul fapt că era văzută cu el în public o ajuta extraordinar să „salveze aparenţele”; se putea spune că ea şi cu Barras s-au unit împotriva unui om slab de înger, împotriva unui laş care-i dezamăgise cumplit pe amândoi.

În salon ardeau câteva dintre lămpile noi cu abajur, aruncând pete de lumină blinda pe covor şi lăsând tavanul într-o tainică semiobscuritate.

— Vai, ce drăguţ! Exclamă ea, ridicându-se şi ducându-se la abajururi ca să le cerceteze franjurile. Apoi se întoarse veselă. De ce nu fumezi un trabuc?

Îi venise ideea de a se pune la adăpost de Barras făcându-l să se ocupe cu fumatul.

— N-am poftă de trabuc, răspunse Barras greoi, fără să-şi ia ochii de la faţa ei.

Hetty râse uşurel, parcă ar fi ascultat cine'ştie ce glumă, după care spuse:

— Atunci, mai fume; eu o ţigară.

Barras i-o aprinse, iar Hetty se duse până la gramofon şi puse discul cântat de Violet Lonainede-ai fi singura fată din lume.

— Mâine iau ceaul cu Dick Purves şi cu soră-sa la localul Dilley, spuse Hetty a,şa, într-o doară.

Barras se schimbă la faţă. Ajunsese la stadiul geloziei; nu putea să-l vadă în ochi pe tânărul Purves. Locotenentul de aviaţie Dick Purves – un tovarăş de joacă destul de şters din copilăria lui Hetty – ajunsese acum eroul zilei, în timpul ultimului raid aerian executat de nemţi asupra comitatelor de nord-est, Purves se ridicase de unul singur deasupra unui zepelin minat de vânt, şi din înălţimea întunecată lansase o bombă care doborâse în flăcări dirijabilul.

Oraşul Tynecastle se înnebunea acum după Dick Purves. Se zvonea că va fi decorat cu Crucea Reginei Victoria; iar intre timp era suficient să se arate într-un restaurant ca să fie întâmpinat cu zgomotoase manifestări de admiraţie.

Toate acestea îi veniră în minte lui Barras, care spuse morocănos:

— Am impresia că te ţii scai de acest Purves.

— Vai de mine! Protestă Hetty. Ştii bine că nu-i adevărat.

Numai că în ultima vreme e foarte la modă. Înţelegi ce vreau să spun.

Toată lumea o să se uite către masa noastră şi o să ne pizmuiască.

Asta o să facă petrecerea şi mai atrăgătoare.

Barras făcu un gest de enervare, amintindu-şi de flăcăul chipeş dar prostuţ, cu ochi albaştri fără expresie, ca de copil, părul blond pieptănat cu cărare la mijloc şi parcă lipit cu ceară, cu un zâmbet încrezut pe buze, privirile în căutare de admiratori, şi ţigara veşnic atârnată în colţul gurii. Făcu un efort serios să-şi înăbuşe iritarea, între timp se întorsese la canapea şi se aşeză congestionat, respirând greoi. După o clipă, îi spuse:

— Hetty, vino şi aşează-te aici.

— Prefer să mă mişc puţin după ce am stat atâta pe scaun, răspunse ea degajată.

— De ce nu vrei să şezi lângă mine?

O pauză. Hetty îşi dădu seama că-ar fi fost imposibil să-l refuze fără a-l ofensa cumplit. Aşadar, cu inima îndoită, se apropie şi se aşeză în capătul celălalt al canapelei.

— Văd că astă-seară mă terorizezi, îi spuse ea.

— Serios?

Hetty încuviinţă din cap cu cochetărie, sau cel puţin încercă, fără să izbutească prea bine, să facă pe cocheta. Era prea conştientă de prezenţa lui în preajma ei, de faţa lui congestionată, de umerii voinici, chiar şi de valurile de grăsime care îi bulbucau vesta.

— Îţi place brăţara pe care ţi-am dat-o? Întrebă Barras în cele din urmă, pipăind şuviţa subţire de platină pe care o purta fata la încheietura mâinii.

— Bineînţeles, se grăb ea să răspundă. Mă cam răsfeţi, zău aşa!

— Sunt un om destul de bogat, ii răspunse Barras. Îmi pot permite luxul de a-ţi oferi multe lucruri.,-

Barras era cât se poate de stângaci, şi mai ales lipsit de experienţă. Emoţia pusese total stăpânire pe el, aproape înăbuşindu-l.

— Ai fost întotdeauna foarte bun cu mine, îi spuse Hetty plecând ochii.

Barras întinse mâna ca s-o apuce de braţ, dar în clipa aceea gramofonul se opri, şi Hetty sări în sus uşurată, ca şi cum de acolo i-ar fi venit salvarea.

— Vreau să pun placa şi pe partea cealaltă, spuse ea, şi întoarse discul.

Barras o privi cu ochii bulbucaţi pe sub sprâncenele groase, continuând s-o învăluie în zâmbetul acela fix şi lacom. Respira mai greu ca oricând, şi buza de jos îi atirna stupid.

— E foarte drăguţă melodia asta, continuă Hetty; are ritm şi haz.

Bătu măsura pocnind din degete, hotărâtă să nu se mai lase trasă din nou pe canapea. Se mişca prin odaie în ritmul muzicii. Dar în momentul când trecu prin dreptul lui, Barras se întinse după ea, o apucă de încheietura braţului şi o trase cu forţa pe genunchii lui.

Totul se întâmplă aţât de repede şi spontan, incit ai fi zis că amândoi au fost luaţi prin surprindere. Hetty nu ştia dacă trebuie să ţipe sau nu. De luptat însă nu se luptă. Pur şi simplu se uită lung la el.

Şi tocmai atunci, când împietriseră în această atitudine, uşa se deschise brusc îndărătul lor şi intră mătuşa Carrie. Zgomotul neobişnuit din salonaş la o oră atât de tirzie o făcuse să coboare scările; dar spectacolul care i se înfăţişă o ţintui în prag, de parcă încremenise. Holbă ochii îngrozită. Faţa ei căpătă culoarea cenuşie.

Era momentul cel mai cumplit din toată viaţa ei. În clipa aceea îngrozitoare simţi că-i vine să leşine. Apoi însă, cu un efort supraomenesc, îşi veni în fire, se întoarse, părăsi încăperea împleticindu-se pe picioare. O porni în fugă sus, ca un strigoi, împiedicându-se de trepte.

Nici Barras, nici Hetty nu observaseră nimic. Barras nu avea ochi decât pentru Hetty, nu simţea decât apropierea ei, parfumul ei, apăsarea şoldurilor ei fine pe coapsele lui.

— Hetty, îi spuse el cu glasul înecat de emoţie, tu ştii cit de dragă-mi eşti?

Cuvintele lui avură darul de a o smulge din starea aceea ciudată, ca de transă.

— Nu, te rog, nu mă ţine aşa!

Barras îi dădu puţin drumul şi-i puse palma pe genunchi.

— Vai, te rog! Strigă ea, împotrivindu-se cu hotărâre. Nu-ji permit să faci asta. Nu-mi place.

— Bine, Hetty, dar… Gâfâi el.

— Nu, nu! I-o reteză ea. Să ştii că eu sunt alt gen de fată, cu totul alt gen decât îţi închipui.

Hetty simţi deodată cât de mult îl urăşte pentru că-şi permisese s-o aducă în situaţia asta atit de neplăcută; simţi că-l urăşte pentru că stricase totul, pentru că pusese capăt atitudinii lui proteguitoare şi cadourilor lui prin gestul acesta oribil. O scârbea obrazul lui gros şi congestionat, creţurile de sub ochi, nasul cărnos. Prin contrast, mutra lui îi evoca trăsăturile fine şi tinereşti ale lui Dick Purves.

— Dă-mi drumul, te rog, strigă ea, dă-mi drumul, că altfel ţip!

Barras îi răspunse lipind-o mai strins de el şi sărutând-o cu patimă pe gât. Hetty nu ţipă, dar, cu agilitatea unei pisici, se smulse din îmbrăţişarea lui, trântindu-i totodată un pumn în obraz. Apoi sări în picioare, îşi aranja rochia şi-şi trecu mina prin păr.

— Eşti un babalâc scârbos şi rău! Îi strigă ea, de parcă l-ar fi scuipat. Eşti mai îngrozitor ca nenorocitul ăla de băiat al tău. Nu te pot suferi! Nu te pot suferi! N-ai ştiut că sunt fată cuminte? Ei, atunci află asta de la mine, aşa să ştii. Mă mir că nu ţi-e ruşine! Nu mai vreau să te văd în ochi cite zile oi avea.

Barras se ridică în culmea agitaţiei, încercă să vorbească, dar până să apuce să scoată un cuvânt, Hetty se şi repezise afară, lăsându-l pe el acolo. Barras rămase o clipă descumpănit, cu mina întinsă după ea, de parcă ar fi încercat încă s-o mai reţină. Inima îi bătea în piept ca un ciocan, urechile îi vâjâiau, creierul i se învălmăşea, îl covârşî senzaţia că e bătrân, că din cauza asta nu a putut să profite de fată.

Rămase în camera pustie învăluită în lumina blândă, clătinându-se pe picioare doborât de o ameţeală cumplită. O clipă îi trecu prin minte gândul că o să facă o congestie cerebrală, îşi duse mâna la tâmple, care-i plesneau de durere, şi se prăbuşi ţeapăn pe canapea.