CAPITOLUL IX.

Pe la mijlocul lui noiembrie 1917, Martha află despre Annie Macer. Vestea i-o dădu Hannah Brace, în dimineaţa aceea aspră de iarnă, fiind foarte necăjită că unei fete cuminţi ca Annie i s-a putut întâmpla o asemenea nenorocire. Stătea pe trotuarul djn mahalaua Teraselor, cu părul ei neţesălat strâns sub o şapcă bărbătească, cu nasul vânăt de frig, trupul încovoiat, iar în mână cu un preş pe care ieşise să-l scuture.

— Să-mi vină rău, nu alta, când am văzut în ce stare e Annie.

Spaima de pe faţa ei blinda nu găsi reflectare pe chipul Marthei.

Nu numai că faţa acesteia nu trăda nimic, dar, fără să aştepte bârfa pe care fără îndoială Hannah ar fi dorit s-o înceapă, Martha întră în casă şi închise uşa. Şi cu toate astea, pe Martha o cuprinse un val de răzbunare triumfătoare. Se aşeză la masă, îşi sprijini bărbia în pumnul osos şi începu să se gândeaseă la ce i-a spus Hannah. Pe buze ii înflori un zâmbet sever. Ce, nu spusese ea dintotdeauna că nu-i nimic de capul lui Annie? Iaca, acum se dovedise că Annie nu-i o fată cuminte. Ea, Martha Benwick, avea dreptate, avea întotdeauna dreptate.

Bineînţeles, cel care purta răspunderea era Sammy. Sammy ieşise cam des de acasă când venise ultima dată în permisie; ba chiar, spre marea supărare a Marthei, lipsise o dată de acasă de sâmbătă de la prânz până luni dimineaţă. Şi acum, poftim rezultatul! Da, Sammy purta răspunderea; dar asta nu-nsemna nimic. După mintea Marthei, bărbatul nu era niciodată de vină. Martha era chiar bucuroasă – da, da, în sinea ci recunoscu crud acest lucru – era bucuroasă de cele întâmplate. Acum Sammy n-avea s-o mai respecte pe Annie. Aş, dimpotrivă! Martha ştia că nimic pe lume nu le displace mai mult bărbaţilor decât când bagă o fată în bucluc. Şi pe urmă, Sammy se afla departe, foarte departe, tocmai în Franţa. Iar când avea să vină acasă, o şti ea, Martha, să-l pună pe băiat la punct, îndepărtându-l de Annie Macer. Se pricepea ea foarte bine la asta.

Le ştia ea pe toate din fir în păr.

Fireşte, primul pas care trebuia făcut era să se asigure că Hannah Brace are dreptate. Chiar în aceeaşi dimineaţă, pe la unsprezece, Martha îşi trase pe ea paltonul şi coborî încet pe Cowpen Street, pândind clopoţelul lui Annie. În zilele acelea, familia Macer se lupta din greu: Pug se dusese la armata, mai de voie, mai de nevoie, iar bătrânul Macer, care, din cauza minelor marine nu putea pescui în larg, pe lângă că reumatismul îl chinuia din ce în ce mai rău, căută să se descurce şi el cum putea, dând cu undiţa după obleţi pe lângă mal. Annie îl ajuta la pescuitul cu undiţa, înfigea ţăruşii când se retrăgea fluxul, dimineaţa în zori, împingea la luntre, punea momeală în cârligele de siguranţă şi pornea cu taică-su departe, dincolo de port, când se revărsa lumina asupra apelor cenuşii. Apoi, mai spre amiază, după ce se trezea oraşul, Annie umbla cu un paner în spinare şi cu clopoţelul de alamă în mână, strigând ca precupeţii pe străzile oraşului Sleescale şi căutând să vândă peştele prins.

În dimineaţa aceea, Martha auzi clopoţelul lui Annie la poalele povârnişului pe care se întindea strada Cowpen. Clopoţelul ăsta al lui Annie o supăra întotdeauna pe Martha, dar acum, când dădu cu ochii de fată, Martha uită cu desăvârşire de el. Dintr-o singură privire vulturească, Martha se lămuri. Hannah Brace avea dreptate, întradevăr, Annie era însărcinată.

Martha coborî strada, cu paşi rari şi apăsaţi, aproape ameninţători, până ce ajunse în dreptul lui Annie. Faia tocmai lăsase coşul jos pe caldarâm, ca s-o servească pe doamna Dale. Martha rămase locului şi o privi pe Annie, în timp ce lua peştii curaţi, goliţi de maţe, în mâinile ei curate dar crăpate de muncă şi-i punea pe farfuria întinsă de doamna Dale. În orice caz, Martha trebuia să recunoască un lucru: Annie Macer era curată. Faţa ei arsă de vânt era spălată, bine frecată, sorţuleţul albastru era spălat de curând, călcat şi scrobit, braţele, goale până la coate, erau vânjoase şi aveau culoarea trandafirie a pielii curate, iar ochii îi erau limpezi, de parcă i-ar fi lustruit vântul. Dar tocmai faptul că trebuia să recunoască despre Annie că e o fată curată, tocmai asta o înnverşuna pe Martha mai tare împotriva ei. Stătu şi aşteptă, cu buzele subţiate de încordare, până ce Annie termină treaba cu doamna Dale.

În cele din urmă, Annie se îndreptă din şale, Dădu cu ochii de Martha, şi faţa i se lumină încetişor, abia simţit. Niciodată, de altfel, nu-şi schimba Annie prea repede expresia; avea întotdeauna o linişte placidă, aproape greoaie, şi totuşi de astă dată nu se putea tăgădui că Annie se luminase la faţă. Credea că poate Martha vrea să cumpere peşte de la ea, şi asta era o onoare pe care niciodată nu i-o mai făcuse până atunci. Fata zâmbi neîncrezătoare.

— Am nişte obleţî frumoşi, doamna Fenwick, zise ea. Urmă o pauză, în care Annie se gândi dacă nu cumva fusese prea îndrăzneaţă.

Drept care adăugă: în orice caz, sunt mai mari decit cei obişnuiţi, Martha nu scoase nici un cuvânt şi continuă să o privească stăruitor.

Annie încă nu înţelegea. Cu o mişcare uşoară a trupului ei frumos, ridică panerul, legat cu o curea de piele neagră, şi-i arătă Marthei peştii pe care-i prinsese.

— I-am pescuit cu tata, chiar azi-dimineaţă pe la patru, spuse ea, Atunci se prind bine, când nu s-a ridicat încă negară de pe ape.

Vă las vreo doi în pragul uşii când trec pe la dumneavoastră, ca să nu fie nevoie să-i căraţi până acolo.

Rar de tot i se întâmpla lui Annie să vorbească atâta dintr-o dată; poate chiar niciodată nu rostise aşa multe vorbe laolaltă; vorbise extrem de mult, pentru că era extrem de doritoare să câştige bunăvoinţa Marthei.

Aceasta nu spuse nimic, dar când Annie ridică ochii de la peştele proaspăt, Martha o străpunse cu o privire înţepată, glacială; o privire care spunea totul. Annie înţelese. Abia după aceea vorbi şi Martha:

— N-am nevoie de peştele tău, şi nici de vreun alt lucru de la tine.

Martha rămase apoi tăcută, dreaptă, înaltă, ameninţătoare, aşteptând ca Annie să-i răspundă ceva. Dar fata nu mai deschise gura.

Plecă ochii spre coşul cu peşte, de parcă s-ar fi simţit umilită.

Un val de triumf sălbatic o luă pe Martha pe sus. Mai rămase încă puţin în aşteptare, până ce, dându-şi seama că Annie n-o să mai scoată nici b vorbă, se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, spintecând aerul cu bărbia.

Annie ridică într-un târziu ochii şi privi în urma Marthei. În momentul acela, fata avea un aer de nobleţe. Faţa ei deschisă, bătută de vânt, nu o arăta a fi nici ruşinată, nici încurcată, nici furioasă; citeai pe ea doar un fel de tristeţe. Mai rămase un timp locului, cufundată parcă într-un profund regret, apoi ridică panerul pe umeri şi o luă în susul străzii. Clopoţelul ei răsună iar, cu zvon liniştit şi limpede.

După aceea, Martha se dădu peste cap s-o umilească pe Annie în fel şi chip. Nu se mai ferea câtuşi de puţin de a o „aranja” prin mahala. Era o reacţie foarte stranie. Martha nu fusese niciodată amatoare de bârfeală, cât despre mahalagisme, ea dispreţuia chiar şi ideea în sine; şi totuşi, acum simţea o plăcere aprigă de a răspândi vestea buclucului de care dăduse Annie.

Îşi făcea o datorie din a o întâlni pe Annie cât mai des cu putinţă, şi nu se întâmpla niciodată să treacă pe lângă ea fără s-o fulgere cu privirea. Nu rostea nici o vorbă, dar privirea era nelipsită. Martha descoperi un drum pe care-l bătea adesea Annie, un drum pe care-i plăcea fetei să se plimbe seara de una singură – seara când avea şi ea o clipă liberă; era drumul care ducea de-a lungul ţărmului şi urca clina dealului, dincolo de bărăganul Snook. Martha, care altă dată nu ieşea cu anii din mahala, şi în nici un caz din oraş, începu să facă şi ea plimbări pe drumul ăsta. Uneori ajungea mai întâi Annie pe deal şi rămânea privind peste mare, iar alteori ajungea Martha înaintea ei; dar şi într-un caz, şi în celălalt, Martha îndrepta privirea aceea rece şi tăcută asupra fetei. Adeseori, Annie părea că doreşte să-i vorbească, dar privirea pe care i-o arunca Martha o făcea să-i îngheţe cuvintele pe buze. Martha îşi spunea că de ani de zile suferea din pricina lui Annie; era cazul ca acum, în sfârşit, să mai sufere şi Annie din pricina ei.

Dar ca să-l lase pe Sammy să bănuiască măcar că s-a întâmplat ceva, nici vorbă; în scrisorile ei către Sammy, Martha nici nu pomenea de una ca asta. Era mult prtv înţeleaptă ca s-o facă. Îi trimitea pachete mai des ca oricând – şi ce mai pachete, o grozăvie; îl făcea pe Sammy să simtă din plin dragostea ei. In schimb, în fiecare săptămână îi încasa solda, pe baza carnetului lăsat de Sammy, şi cu aceşti bani avea posibilitatea să facă ce vrea. Dacă n-ar fi fost banii băiatului, n-ar fi putut s-o scoată la capăt.

Trecură zile, trecură săptămâni. La Sleescale nu se întâmpla mai nimic. Lucrările de la mina Neptun pentru săparea noii galerii de intrare în sectorul Paradis erau destul de avansate. Jenny stătea tot la Tynecastle, la familia ei. Martha nu primea veşti de la ea. Harry Ogle, fiul bătrinului Tom Ogle, fusese ales în Consiliul municipal.

Hans Messuer fusese evacuat din spitalul modest în care se afla rănit, şi internat într-un lagăr. Doamna Plânsa ţinea plăcintăria deschisă numai două zile pe săptămână. Jack Reedy se întorsese de pe front într-o stare foarte gravă, otrăvit cu gaze asfixiante. De la David soseau scrisori regulat, o dată pe lună. Viaţa îşi urmă cursul obişnuit.

Şi Annie Macer îşi urmă cursul vieţii obişnuite, vânzând peştele pe care îl prindea împreună cu tatăl ei, dis-de-dimineaţă, când, înainte de a se ridica ceaţa de pe ape, azvârleau undiţele. Toată lumea spunea că e o ruşine ca Annie să vândă peşte pe stradă, dar ce era să facă? Fratele ei, Pug Macer, nu era omul care să trimită solda acasă familiei, aşa că întreţinerea ei şi a lui taică-su depindea numai de vânzarea peştelui. Tocmai de aceea, în ciuda faptului că era „o ruşine”, Annâe continua vânzarea.

Dar într-o bună zi, Annie n-a mai continuat. Era 22 martie şi în ziua aceea Annie n-a mai apărut pe stradă cu coşul şi cu clopoţelul ei. Martha a căutat-o zadarnic. Şi atunci i-a încolţit în minte gândul sălbatic: „Nu cumva i-o fi sosit ceasul, în sfârşit, poate or fi apucat-o durerile!”

Dar nu era asta. Seara, Martha se plimbă ca de obicei pe ţărm, trecu pe Snook şi urcă faleza. Făcu plimbarea obişnuită şi pentru că se deprinsese astfel, şi pentru că voia neapărat să vadă dacă Annie e acolo. Dar Annie nu era acolo. Şpmartha rămase locului, o siluetă dreaptă, cu înfăţişare viguroasă, privind în jos pe cărare şi gândindu-se cu asprime că lui Annie i-o fi sunat ceasul, că or fi apucat-o durerile, ca să aducă în sfârşit pe lume copilul ei din flori.

Dar nu era aşa. Cum stătea acolo, Martha se încorda deodată şi mai tare, înţepenind aproape, căci la poalele dealului o zări pe Annie, care urca poteca.

Suia încet, şi Martha o aştepta pregătindu-se să-i arunce privirea aceea rea; aştepta doar ca Annie să ajungă până sus. În seara aceea Annie urcă mai anevoie ca de, obicei. Dură mult de tot până ajunse sus, pentru că urca foarte încet, de parcă ar fi apăsat-o o povară prea grea pentru umerii ei. Într-un tirziu ajunse totuşi pe culme. Şi atunci Martha o veşteji cu privirea ei.

Dar Annie nu băgă de seamă privirea. Se opri în faţa Marthei, neobişnuit de palidă, gâfiind cumplit de pe'urma urcuşului şi încovoiată ca de o mare oboseală, încovoiată de parcă şi acum ar fi cărat o povară prea grea. Se uită lung la Martha şi apoi se uită lung peste întinsul mării, aşa cum făcea întotdeauna, privind către locul unde se afla poate Sammy. Apoi vorbi Cu simplitate, de parcă ar fi spus lucrul cel mai neînsemnat cu putinţă:

— Eu şi cu Sammy ne-am căsătorit în luna august.

Martha tresări şi se dădu înapoi, ca muşcată de o viperă. Apoi se ţinu mai ţeapănă ca înainte.

— Minţi, zise ea.

Privind din nou către locul în care se afla poate Sammy, Annie rosti dinjiou aceleaşi cuvinte, dar trist, aproape în silă.

— Ne-am căsătorit în august, când Sammy a venit ultima dată în permisie.

— Nu-i adevărat! Strigă Martha. Nu poate să fie adevărat! Apoi adăugă repede, triumfătoare: Doar eu primesc solda lui Sammy!

Privind şi acum către locul în care se afla poate Sammy, Annie îi mărturisi:

— Noi am vrut ca dumneata să primeşti solda, aşa ne-am gândit, şi eu, şi Sammy. N-am vrut să fii lipsită de ea.

Martha se înăspri şi păli de furie. Mândria ei de femeie dominatoare îi zvâcnea în vine. Scrâşni din dinţi.

— Nu cred. N-am să cred niciodată.

Annie îşi retrase încetişor privirea dinspre locul unde se afla poate Sammy. În ochii ei nu licărea nici o lacrimă, dar pe faţă i se lăsase o umbră întunecată. Părea mai mult ca oricând covârşită de o povară prea grea pentru umerii ei. Îi întinse Marthei telegrama pe care o ţinea în mină.

Martha luă telegrama. Era adresată doamnei Annie Fenwick.

Textulera următorul: „Vă informăm cu regret că soţul dumneavoastră, caporalul Samuel Fenwick, a căzut în luptă la 19 martie”