CAPITOLUL VIII.

La şaisprezece aprilie 1917, Stanley Millington se întorcea în oraşul Tynecastle. În cele câteva săptămâni care trecuseră, Laura stătuse la Sawbridge, în comitatul Warwickshire, unde Stanley primea îngrijiri la spitalul special pentru tratarea nevrozelor funcţionale datorate războiului. Joe nu mai ştia nimic de ei, până ce, într-o bună zi, află indirect la birou -cspre telegrama sosită la Hilltop care anunţa întoarcerea soţilor. Realitatea era că din seara aceea în care Laura fugise plângând din apartamentul lui, nu mai primise nici măcar un rând de la ea. Faptul că nu fusese invitat să asiste la întoarcerea soţilor Millington nu putea însă câtuşi de puţin şă-l împiedice pe Joe de a veni la gară. O, nu, câtuşi de puţin! Joe era posesorul unei admirabile îmbinări de îndrăzneală nemaipomenită şi de obraz gros, ceea ce constituia pentru el posibilitatea şi mijlocul de a rezolva favorabil situaţiile cele mai delicate. Şi pe urmă, ştia că ei s-ar aştepta să-l găsească la gară, nu-i aşa? Era gata chiar să treacă cu vederea scena pe care i-o făcuse Laura în ultima zi, şi se pregătise să-şi demonstreze admiraţia entuziastă pentru eroismul lui Stanley.

Porni cis automobilul la gară, ca să-l întâmpine pe Stanley cu un cald „Bine ai venit!” cu afecţiunea şi sentimentele acelea bărbăteşti, normale între doi buni camarazi.

Dar când trenul se opri în gară, cea dinţii privire aruncată lui Stanley îl făcu pe Joe să-şi piardă zâmbetul de pe buze.

— Bine ai venit, Stanley! Îi spuse el cu un entuziasip prudent, Stanley îl lăsă să-i strângă mâna.

— Am fost îngropat de un obuz, îi zise el.

Joe îi aruncă o privire iute Laurei, pe care o găsi teribil de încordată. Pe peron era mare aglomeraţie, oamenii îi împingeau şi-i îmbrânceau, hamalii se luptau cu bagajele, şi Stanley, rămas acolo, ţeapăn ca un stâlp, părea că le stă în cale tuturor. Evitând privirile lui Joe, Laura îl luă de braţ pe Stanley şi-l conduse până la bariera mică a controlorului de bilete, în drum Stanley îi făcu din nou confidenţe lui Joe:

— Am fost îngropat de-un obuz.

Se urcară în maşină. Tot drumul de la Gara centrală până la Hilltop, Joe se uită cu coada ochiului la Stanley, deşi se străduia din răsputeri să n-o facă, şi în creier îi suiau obsedant cuvintele: „Dumnezeule, cine şi-ar fi închipuit?”

Nădăjduia din tot sufletul ca Stanley să nu repete iar propoziţia aceea.

Dar Stanley o repetă, îi spuse pentru a treia oară:

— Am fost îngropat de-un obuz.

Continuând să-i arui.^e câte-o privire cu coada ochiului şi străduindu-se să n-o facă, Joe îi spuse:

— Sigur, Stanley, ai fost îngropat de-un obuz.

Stanley nu răspunse nimic. Stătea pe marginea canapelei din spate, de parcă ar fi fost o statuie cioplită în lemn. Ochii îi erau aţintiţi înainte, faţa – lipsită de expresie. Tot trupul dolofan părea că i s-a topit. Se ţinea cu amândouă mâinile de portiera maşinii.

Domnulstanley, „domnul Stanley al nostru”, se ţinea să nu cadă.

— Uite, aproape am ajuns, spuse Joe încurajator. Crezuse că Stanley e sănătos, ştia că n-are nici măcar o zgârietură, şi-l socotea proaspăt ca scos din cutie. Şi când colo, uite-l pe Stanley. Iată ce rămăsese din el. Lui Joe nu-i venea să creadă şi trebuia să-şi repete într-una în minte: „Uite… Poftim.; asta e”. Se uită pe furiş la Laura.

Pe faţa ei nu se putea citi nimic. Stătea acolo, sprijinindu-l pe Stanley cu braţul.

Automobilul se opri în faţa casei din vârful dealului, şi Joe sări jos. Era cât se poate de îndatoritor şi grijuliu.

— Vino pe-aici. Ai grijă la treaptă. Bagă de seamă.

Domnul Stanley băgă de seamă. Ţinându-se bine, se dădu jos din maşină şi se projăpi pe trotuar. Avea multă grijă, îşi ţinea capul nemişcat, de parcă ar fi vrut să şi-l păzească. Arăta ca un om căruia • i-a înţepenit gâtul. Dar pe urmă îţi dădeai seama că nu numai gâtul îi înţepenise, ci tot trupul. Mişcările lui păreau efectuate printr-o serie de mici impulsuri. Şi nu erau perfect coordonate. Aduceau mai mult cu mişcările unui robot, erau aproape mecanice.

Joe îi spuse:

— Vrei să te ajut?

Stanley nu răspunse – căpătase obiceiul de a nu răspunde – dar după un minut zise:

— Picioarele lucrează destul de bine. Totul porneşte de la cap.

Am stat în spital. Am fost îngropat de-un obuz!

În timp ce Laura zăbovea la poartă, dându-i şoferului instrucţiuni în privinţa bagajelor, Joe îl conduse pe Stanleyân casă. În prag se afla Bessie, servitoarea, aşteptând să le deschidă. LVyederea domnului Stanley, Bessie holbă nişte ochi cât cepele. Joe exclamă plin de entuziasm:

— Ei, Bessie, uite că s-a întors domnul Stanley!

Fără s-o observe pe Bessie, Stanley merse drept în hol şi se aşeză pe marginea unui scaun, îşi pipăi nasturii de la vestă, şi apoi se uită la Bessie. De data asta probabil că o observase, intrucât îi dădu explicaţia de rigoare.

Niciuna, nici două, Bessie se puse pe un plâns cu sughiţuri.

Joe îi scoase şapca lui Stanley.

— Eh! Aşa! Zise el cu blândeţe. Acum, Bessie, după ce o să ia masa o să se simtă mult mai bine.

Îi zâmbi lui Bessie, pentru că era o fată drăguţă şi bună, şi el se purtase totdeauna frumos cu ea. „

Fata plecă să pregătească masa. Joe o auzi tocmai din bucătărie cum plânge istorisind bucătăresei ce s-a întâmplat.

Stanley îşi plimbă privirile prin hol. Dar pentru asta nu-şi întorcea doar capul, ci tot trupul, încetişor şi cu grijă, rămânând ţeapăn pe marginea scaunului, în clipa aceea intră Laura.

— Îmi pare tare bine că te-ai întors, Stan, îi spuse Joe frecându-şi entuziast mâinile. Nu-i aşa, doamnă Millington, că e o plăcere?

— Da.

Laura se îndreptă către Stanley. Faţa ei trăda o încordare aproape insuportabilă.

— N-ai vrea să vii sus? Îl întrebă ea.

Dar Stanley refuză. Nu manifesta prea mult interes pentru Laura. De fapt, într-un mod destul de ciudat, părea că-l supără şi interesul Laurei pentru el. Se uita mereu de jur împrejur în hol.

Ochii lui erau plini de curiozitate, şi îndărătul curiozităţii părea că se mai ascunde ceva. Erau mai întunecaţi ochii lui, de parcă se lăsase o pânză neagră peste ei. Şi dincolo de această pânză se ascundea acel ceva nelămurit. Când această pâlpâire subterană se înălţa spre suprafaţă, faţa lui Stanley vădea semne de emoţie. Era greu să-ţi dai seama despre ce emoţie era vorba, pentru că venea prea brusc la suprafaţă, şi tot aşa de brusc dispărea. Dar era o emoţie îngrozitoare.

Era teamă. Nu o teamă anumită, ci o teamă pur şi simplu. Stanley nu se temea de ceva în mod special. Se temea, doar atât. Isprăvi cercetarea holului şi spuse:

— Am călătorit bine.

— Bravo, bravo!

— Atâta doar, că era zgomot.

— Zgomot, Stanley?

— Da, roţile. Prin tuneluri.

„Ce naiba o fi în capul lui?” se întrebă Joe.

— Am fost îngro…

— Bine, bine, îl întrerupse repede Joe. Se auzi sunetul dulce al gongului. Haide, vino să iei masa. O să se simtă mai bine după ce o să ia masa, nu-i aşa, doamnă Millington? Nimic mai bun decât prinzul ca să-l facă pe un bărbat să-şi revină, he-he!

— După masă trebuie să mă culc niţel, zise Stanley. Asta e una din recomandările doctorilor. A trebuit să făgăduiesc că-i ascult, înainte de a-mi da drumul din spital.

Se duseră la masă. Laura se opri ostentativ în uşa sufrageriei.

— Nu trebuie să fii la fabrică la ora asta? Întrebă ea cu un glas lipsit de expresie şi fără să se uite la Joe.

— Aş, de unde?! Răspunse Joe vesel… Acolo treaba merge strună.

— Mă tem că Stanley ar prefera să-l laşi singur acum.

Dar pe Stanley îl cuprinse nervozitatea.

— Nu, nu. Lasă-l pe Joe să rămână aici.

Un răstimp de tăcere; Joe zâmbi binevoitor; Laura se îndepărtă, călcându-şi pe inimă. Se aşezară la masă.

După ce-şi termină supa, ca să arate că n-a uitat recomandările medicale, Stanley îi spuse din nou lui Joe:

— După masă trebuie să mă culc niţel, asta e una din recomandările doctorilor. Şi când mă scol trebuie să împletesc.

Joe căscă gura de uimire. „Nu e nimic de râs, se gândi el, o, Doamne, nu e nimic de râs.” Apoi întrebă cu glas înspăimântat:

— Să împleteşti?

Laura făcu o mişcare chinuită, de parcă ar fi cuprins-o un junghi. Ar fi vrut să intervină între ei. Dar domnul Stanley continuă, explicând totul; când dădea explicaţii părea cel mai fericit.

— Împletitul îmi face bine la cap. La spital am învăţat să împletesc, după ce am fost îngropat de un obuz.

Joe se grăbi să se uite în altă parte, oriunde, numai la faţa lui Stanley nu. Auzi vorbă, să împletească… Să împletească! Joe se gândi la trecut, îşi amintea de Stanley, de domnul Stanley aşa cum fusese cu un an înainte, de remarcile lui făcute în aceeaşi încăpere, îşi amintea de bărbatul optimist şi curajos, care voia să le dea nemţilor vreo două la fund. „Ştii doar, pentru Anglia şi pentru patronul ei, sfântul Gheorghe.” El era englezul get-beget, care ar fi vrut să intre într-o escadrilă de aviaţie… He-he, straşnică aventură, nu? Dar intrase la infanteria uşoară, în batalionul şcolilor publice, numărul nouă… „domnul Stanley al nostru”, care considera că războiul e pur şi simplu minunat. „Dumnezeule, se gândi Joe, mă întreb: cum l-o fi considerând acum?” şi deodată, lui Joe îi veni să rida.

• Dar exact în clipa aceea, lui Stanley mai-mai că-i veni să plângă.

— Nu pot, scânci el. Nu pot! Laura interveni cu glas scăzut, aplecându-se către el.

— Ce s-a intâmplat, dragul meu?

Faţa lui Stanley se crispa cuprinsă de un tic. cu toată masca îngheţată.

— Nu pot închide borcanul de muştar.

Încerca să închidă borcanul de muştar şi nu, izbutea, începu să tremure din tot corpul, de furie că nu putea închide borcanul de muştar.

Joe sări de la locul lui.

— Uite, zise el, ţi-l închid eu.

Răsuci linguriţa într-o parte, aşa ca să se poată închide capacul, şi, întrucât tot se sculase de la masă, îşi luă şerveţelul şi-i şterse lui Stanley sosul de pe bărbie.

Apoi se aşeză la locul lui.

Deodată, Laura dădu semne că nu mai poate suporta. Se ridică brusc de la masă şi, scuzându-se cu glas tremurător, se retrase.

— Am puţină treabă, spuse ea, cu capul întors într-o parte, înainte de a ieşi.

În cele câteva minute de tăcere care urmară, Joe suci şi răsuci cu grijă lucrurile în minte, în cele din urmă, îi spuse lui Stanley:

— Ştii, bătrâne, e o mare bucurie să te revedem aici. În ultima vreme, fabrica produce bani cu ghiotura. Luna trecută a mers totul de minune.

Stanley încuviinţă din cap.

— Tipul ăla, Dobbie, pe care-l avem la birou, nu face însă doi bani. Ascultă-mă pe mine, Stanley, dacă tot te-ai întors acum, ar trebui să-i dăm paşaportul.

Stanley încuviinţă din cap.

— De fapt mă gândeam şi eu că n-ar fi rău ca la sfârşitul lunii să scăpăm de el. Ai fi de acord s-o facem, Stanley?

Stanley încuviinţă din cap. După care Stanley se ridică de la masă, brusc, ţeapăn, cu toate că Joe nu-şi terminase încă desertul.

— Trebuie să mă culc.

— Desigur, bătrâne, îl aprobă Joe, fără să se supere. Faci cum e mai bine, Stan. Şi, apucat de un nou acces de serviabilitate, sări de la locul lui şi-l luă pe Stanley de braţ. Laura aştepta în faţa scărilor, ţinând strâns în pumn o batistă udă de lacrimi. Dădu să-l apuce pe Stanley de braţ, dar Joe nu se lăsă înlocuit cu una, cu două. Şi chiar Stanley părea că se sprijină pe Joe, că se bizuie pe el…

Stanley îi spuse repezit nevesti-si să-l lase în pace. Joe îl ajută să urce scara până în odaia lui, iar acolo îl ajută să se dezbrace.

Se dezbrăcă la piele, arătându-şi trupul uscat. Dezbrăcat, Stanley arăta mai puţin ca un robot viu, cât ca un robot mort. Nu mai era un om, era un cadavru. Părea gata să se culce, dar înainte de a se vârî în pat efectua un mic ritual: se uită sub pernă, se uită în cele două dulapuri şi îndărătul perdelelor de la ambele ferestre. Apoi se urcă în pat. Stătu întins pe spate, cu mâinile şi picioarele drepte, ţepene.

Ochii lui stinşi, i se holbau, fără expresie, către tavan. Joe părăsi încăperea în vârful picioarelor.

În josul scărilor, Laura îl aştepta cu ochii roşii şi umflaţi de plâns. Îl întâmpină hotărâtă, aspră, muşcându-şi buza, obicei pe care Joe i-l cunoştea atât de bine.

— Nu am de spus decât un singur lucru, rosti cu greu Laura.

Respiraţia întretăiată îi ridica pieptul, îţi cer să te ţii cât mai departe de casa noastră.

— Vai de mine, Laura, de ce vorbeşti aşa? Protestă el blând.

Treci printr-un moment greu cu Stan şi ai nevoie de tot ajutorul pe care ţi-l poţi asigura.

— Asta numeşti tu ajutor?

— De ce nu? Argumentă el mângâietor. Nimeni nu e mai afectat decât mine, nimeni de pe lume. Şi totuşi, trebuie să discutăm problema. Clătină din cap cu multă înţelepciune, în ceea ce priveşte întoarcerea pe front, în cazul lui Stanley, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Mă gândesc însă la fabrică…

— Se putea să nu te gândeşti? Îi spuse ea cu duşmănie.

— Vreau să spun… O opri el cu un gest, având aerul omului acuzat pe nedrept. Dă-o încolo, Laura, acordă-mi şi mie puţin credit!

Eu vreau să vă ajut pe amândoi. Vreau să-l aduc pe Stanley la fabrică, să-i stârnesc din nou interesul pentru afaceri, să-i dau tot sprijinul de care sunt capabil.

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti sincer.

— Păi chiar şi sunt. La urma urmei, trebuie neapărat să ne ajutăm unul pe altul în această situaţie. Pe cuvântul meu, Laura, am să fac tot ce am să pot.

În tăcerea care urmă, Laura rămase cu ochii umflaţi, aţintiţi asupra chipului lui Joe; respiraţia ei întretăiată era acum şi mai scurtă, chinuită.

— Nu cred că vei face ceva, îi spuse ea sufocându-se. Şi te urăsc pentru ceea ce ai făcut până acum… Aproape tot atât de mult cit mă urăsc şi pe mine.

Cu aceasta, Laura se răsuci pe călcâie şi ţişni afară din hol.

Joe, în schimb, rămase exact unde se afla, mângâindu-şi uşor bărbia; apoi zâmbi, mai mult în sinea lui, şi părăsi casa Millington Dar se întoarse a doua zi dimineaţă, înfăţişându-se pe la ora unsprezece, ca să-şi ţină făgăduiala de a-l duce pe Stanley la fabrică.

Laura ieşise în oraş, dar Stanley era acolo. Se sculase şi se îmbrăcase.

Şedea pe marginea unui scaun din hol şi-şi punea plăci la gramofon.

Bineînţeles, gramofonul n-ar fi fost nimic rău în sine, dar muzica pe care o asculta Stanley îl făcu pe Joe să simtă că i se încrâncenează carnea. Protestă pe loc:

— Stanley, dar de ce nu pui o placă mai veselă? Ceva cântat de Bing Boys, nu?

— Mie asta-mi place, îi spuse Stanley, punând placa încă o dată, de la capăt. E singura care-mi place. Am ascultat-o toată dimineaţa.

Nedumerit, Joe mai suportă încă o dată bucata. Dar îmbinarea dintre muzică şi înfăţişarea lui Stanley ascultând această bucată era de-a dreptul îngrozitoare. Joe se apropie de gramofon şi se uită la placă. Pe ea scria: „Marche funăbre” de Chopin. Se întoarse către Stanley.

— Doamne fereşte, Stanley, dar ce-ţi trebuie ţie comedia asta?

Haide, domnule, vino-ţi în fire! Am adus maşina la scară şi totul e pregătit. Coborâm în oraş, la fabrică.

Merseră liniştiţi până la fabrică şi intrară direct în secţia de topitorie. Joe aranjase totul dinainte. Se arboraseră toate drapelele britanice, şi un steag mare, pe care-l scosese dintr-un fund de dulap, era întins de-a curmezişul atelierului, purtând cuvintele: „Bine a-i venit!” Când Stanley intră în atelier împreună cu Joe, toată lumea întrerupse lucrul şi-l aclamă cu vioiciune, în secţia aceasta lucrau acum şi multe femei, Joe găsind că muncesc mai repede decât bărbaţii în vârstă şi în schimb pot fi plătite mai prost. Femeile scoaseră nişte aclamaţii puternice, iar Stanley se întoarse cu faţa către ele, către femeile care aclamau, femeile în salopete, femeile acelea care umpleau obuze. Se vedea limpede pe faţa lui că nu ştia ce trebuie să facă în prezenţa atâtor femei. Mai mult ca oricând, se vedea limpede că omul acesta nu mai avea nicăieri un loc în viaţă. Joe îi sugeră, vorbindu-i aproape în şoaptă:

— Spune-le ceva, Stanley, spune orice doreşti.

Şi Joe ridică mina, indemnând lumea să facă linişte.

„Domnul Stanley se întoarse cu faţa către femei şi le spuse:

— Am fost îngropat de-un obuz. Am stat în spital.

Urmară noi aclamaţii, şi, profitând de zgomotul lor, Joe se grăbi să-i sufle lui Stanley ce să spună mai departe:

— Spune-le că eşti bucuros de creşterea producţiei şi că speri să lucreze şi mai departe cum lucrează acum.

Domnul Stanley repetă cu glas tare:

— Sunt bucuros de creşterea producţiei şi sper că o să lucraţi şi mai departe cum lucraţi acum.

Noi ovaţii puternice şi prelungi. După aceea, Joe prelua frânele.

Ridică iar braţul ca să se facă linişte, îşi împinse pălăria mai pe ceafă, îşi puse degetele mari în răscroiala vestei şi le zâmbi strălucitor:

— Sunteţi cu toţii încântaţi, la fel de încântaţi ca şi mine, să-l vedeţi din nou pe domnul Stanley. Domnul Stanley n-o să vă vorbească despre faptele săvârşite de el, aşa că va trebui să vorbesc eu în locul lui. N-o să vă înşir prea multe, pentru că aveţi de lucru pentru ţara noastră, aveţi de îndeplinit o muncă ce trebuie îndeplinită, şi nu aveţi timp să vă întrerupeţi ca să ascultaţi pe unul şi pe altul; dar un singur lucru trebuie să vă spun, şi am să vi-l spun aici, de faţă cu domnul Stanley: suntem cu toţii mândri de el. Sunt mândru că sunt asociatul lui în afaceri şi ştiu că voi sunteţi mândri să fiţi salariaţii lui. Am făcut planuri, domnul Stanley şi cu mine, şi el nădăjduieşte ca voi toţi să continuaţi să vă faceţi datoria aici, aşa cum şi-a făcut-o şi el în Franţa, înţelegeţi? Trebuie să munciţi, să munciţi pe brânci, ca să menţineţi producţia ridicată. Şi cu asta am să închei, dar înainte de a vă întoarce la lucrul vostru, aş vrea să cântăm cu toţii imnul naţional, şi apoi să strigăm de trei ori ura pentru domnul Stanley; dar ştiţi, aşa, de să se cutremurevtavanul.

Se aşternu tăcerea, iar apoi, în chip emoţionant, mai ales din pricina vocilor de femei, cântară God Save the King *. Era de-a dreptul mişcător, şi în ochii lui Joe sclipiră lacrimile.

După ce l-au rugat pe Dumnezeu să le apere regele, l-au ovaţionat pe domnul Stanley, apoi l-au ovaţionat pe Joe, apoi au ovaţionat pe toată lumea. Pe urmă, cu o fervoare aproape mistică, s-au întors la şrapnele, la bombele Mills şi la obuzele de opt kilograme.

Joe şi cu Stanley porniră pe coridor către birourile direcţiei.

Dar nu ajunseră prea departe. La jumătatea drumului se afla un obuz imens. Nu-l fabricase Joe, deşi mult i-ar fi plăcut să fi fabricat asemenea lucruri. Era un cadou primit din partea lui John Rutley; prietenul Rutley dela Yarrow, coleg cu el în Comitetul pentru Aprovizionarea Armatei. Rutley avea o uzină imensă, şi producea obuze imense: şi Joe era cum nu se poate mai mândru de acest splendid obuz calibru 400, care simboliza numeroase lucruri, unul dintre ele – şi nu cel mai neînsemnat – fiind prietenia lui John Rutley pentru Joe. Joe îl montase pe un soclu frumos de lemn lustruit, şi obuzul stătea acum strălucitor şi gigantic, îndreptându-şi botul către cer, ca într-un fel de extaz tăcut.

Obuzul îl făcu pe Stanley să se oprească. Privea cu ochii aceia încarc îngheţase orice expresie, la obuzul cel mare şi strălucitor.

Joe mângâie cu dragoste botul obuzului.

— O frumuseţe ghiuleaua asta, nu? Am botezat-o Katie.

Domnul Stanley nu-i răspunse, dar îndărătul valului de ceaţă care-i estompa ochii începură să pilpâie umbre tulburi.

— Ce n-aş da să fabricăm şi noi lucruri mari, dintr-astea! Spuse Joe. Nu mai vorbesc de faptul că din astea scoţi şi al naibii de mulţi bani. În sfârşit, hai să mergem acum la birou. Ne aşteaptă Morgan şi <notă>

* Imnul naţional englez; traducerea: Dumnezeu să-l apere pe rege.

</ notă>

Dobbie şi trebuie să stăm de vorbă cu ei.

Dar domnul Stanley nu se clinti din loc, nu avea putere să treacă de obuz. Nu-şi mai putea lua ochii de la el. Semăna cu obuzul care-l îngropase pe el. Inima i se strânse şi începu să tremure.

— Haide odată, omule! Îi spuse Joe nerăbdător. Nu ştii că te aşteaptă lumea?

— Vreau acasă.

Glasul îi răsuna foarte ciudat. Stanley începu să se retragă din faţa obuzului, mergând ţeapăn, de-a-ndărătelea.

„Dumnezeule, gândi Joe, iar l-a apucat.” îl luă de braţ, ca să-l ajute să treacă de obuz. Dar Stanley nu putea trece de obuz. Pielea de pe frunte i se încreţea într-un tic spasmodic, iar îndărătul vălului care-i umbrea privirile săka, sălta violent, groaza chinuitoare, îngropată în adincuri. Stanley rosti greoi, sugrumat, înecându-se:

— Dă-mi drumul să plec. Vreau acasă!

— Dar n-ai nimica, Stanley, îi spuse Joe. Nu te necăji, că n-ai nimic. Doar n-o să te muşte. Nici nu e umplut cu pulbere. Fii rezonabil, omule!

Numai că Stanley nu putea fi rezonabil. Toată splendida raţiune a lui Stanley fusese aruncată în aer, izgonită din capul lui, de suflul unui obuz ca acesta, pe câmpul de luptă din Franţa. Toată faţa începu să i se contorsioneze spasmodic, şi spasmul devenea tot mai frecvent, iar groaza din ochii lui era oribilă.

— Trebuie să mă duc acasă.

Abia de reuşea să mai rostească şi atât. Sub faţa rece ca o masă mortuară se înălţau talazurile de panică.

Joe gemu resemnat:

— Bine, Stanley; atunci, te duc acasă. N-are rost să facem caz pentru atâta lucru.

Joe voia să evite o scenă la fabrică; Doamne, asta în nici un caz, cu atât mai puţin acum, că lucrurile ieşiseră aşa de bine. Ţinându-l în continuare de braţ, îl conduse uşurel prin atelier. Zâmbetul lui Joe arăta tuturor că totul e în perfectă ordine. Domnul Stanley nu-şi revenise încă pe de-a-ntregul pentru că, desigur, era abia ieşit din spital, dar încolo, vai de mine, n-avea nimic.

Automobilul porni către Hilltop, purtând un Stanley ţeapăn, înfipt parcă în canapeaua din spate. Iar Joe, cu un ultim zâmbet prietenos şi liniştitor, se întoarse în biroul lui. Încuie uşa pe dinăuntru şi aprinse o ţigară de foi. Fuma dus pe gânduri. Era bună ţigara, dar nu la asta se gândea Joe. Se gândea la Stanley.

Fără doar şi poate, Stanley era o epavă, îşi dăduse seama de asta din clipa în care îl zărise la gară. Nici nu şi-ar fi închipuit vreodată ce proporţii pot să ia urmările suflului unei bombe. Aveau să mai treacă luni şi luni de zile până să-şi revină Stanley din şoc.

Dacă avea să-şi mai revină vreodată.

Între timp însă, Joe urma să preia în şi mai mare măsură frânele fabricii Millington. Şi lucrul acesta n-ar fi fost echitabil dacă Joe n-ar fi obţinut, paralel, mai multe satisfacţii materiale decât până atunci.

N-ar fi fost câtuşi de puţin echitabil. Joe privi atent capătul arzând al trabucului şi calcula lucrurile cu isteţime, în momentul de faţă el scotea vreo două mii de lire pe an, una peste alta – cum s-ar fi exprimat Jim Mawson. Dar ăsta era un fleac, pur şi simplu un fleac.

Trebuia doar să se gândească şi la viitor. Doamne, ce şansă i se ivea acum de a-şi consolida viitorul, de a stoarce şi mai mult, mai mult ca oricând din fabrică! Joe scoase un oftat uşor. Trebuia să facă oarecare restructurări… Ăsta era cuvântul… la fabrica Millington. Da, da, exact, asta trebuia să facă.

Umezindu-şi buzele, puse mâna pe telefon, îl sună pe Jim Mawson. Niciodată nu fusese mai bucuros de legătura lui cu Jim Mawson, de faptul că-şi asigurase colaborarea acestuia. Deştept băiat Jim! El se pricepea foarte bine cum trebuie să te apuci de un anumit lucru şi cum să cârmeşti corabia în aşa fel încât să eviţi primejdiile.

— Alo, Jim! Tu eşti, bătrâne? Joe se strădui să-i expună lui Mawson în mod corect situaţia. Ba chiar cu multă compătimire. Vai de mine, ţi s-ar frânge inima dacă l-ai vedea pe bietul băiat. Altfel e întreg la minte şi la trup, la fel de sănătos ca mine şi ca tine, dar nervii lui… Mă rog… Şocul provocat de suflu, ce vrei?! Da, da, de la un obuz, ai înţeles perfect, Jim.

Urmă o pauză, în timpul căreia se auzi numai vocea lui Mawson, la capătul celălalt al firului. Apoi Joe spuse:

— Bine, Jim, rămâne deci pe mâine seară, la tine, da? Sigur, ştiu că nu-i nici o grabă. Sigur că-l cunosc pe Snagg, l-am întâlnit la Bostock. Nu-i ăla care a rezolvat afacerea cu contractul? Da, da, sigur. Ei, ce Dumnezeu, Jim, da ce-ţi închipui că sunt eu… Bine, bine, dar ascultă, nu vreau prin telefon… Sigur… Şi nevasta ce-ţi face?

Bravo, Jim, mă bucur. E o veste straşnică! Bine, bătrâne, pentru moment, îţi spun la revedere.

Joe puse receptorul în furcă, dar nu-l lăsă acolo decât un minut, întinse iar mâna lui mare după el, şi o sună pe Laura la Hilltop. I se adresă cu un glas liniştit, înţelegător, rezonabil:

— Trebuie să-ţi vorbesc, Laura, zău că trebuie. Vai, Laura, dar ce rost are să o ţii tot aşa? Bineînţeles, eu îţi cunosc sentimentele în această privinţă şi nu te ţin câtuşi de puţin de rău, dar la urma urmei, oameni suntem, nu? Ce Dumnezeu, trebuie să găsim cea mai bună soluţie pentru situaţia de faţă. Bine, bine, mă rog, poţi să-mi spui cum vrei şi bănuiesc chiar că merit. Dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu înţelegem greşit lucrurile. Trebuie neapărat să te văd, de asta nu ne putem feri. Ce? Bine, bine, Laura, nu te pot sili să mă întâlneşti; dacă nu vrei să vii, n-ai să vii… Dar eu am să stau acasă toată seara, aşteptând să te răzgândeşti…

Şi mai vorbi – o vreme, până ce-şi dădu seama că Laura închise telefonul. Apoi zâmbi mânzeşte, agăţă şi el receptorul în furcă şi se apucă bucuros şi cu nădejde de lucru.

În seara aceea renunţă la obiceiul lui de a lua masa la clubul County şi se întoarse acasă pe la ora şase. Aprinse focul în cămin, fluierând vesel, bău un pahar de whisky, mâncă plăcinta rece cu carne de berbec, apoi se spală, se pieptănă şi se ferchezui, îşi puse haina de casă cea nouă, în carouri, şi se instala în fotoliu, citind ziarul şi aşteptând.

Din când în când, arunca o privire la ceasul din perete. Uneori, auzind zgomotul unei maşini pe stradă, se îndrepta din şale, atent.

Dar pe măsură ce acele ceasornicului înaintau, o cută ii tulbura frumuseţea netedă a frunţii. Şi totuşi, la ora nouă, o sonerie apăsată brusc şi ferm îl făcu să sară vesel în picioare.

Laura intră cu un fel de nervozitate violentă. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie şi purta o pălărie veche, maro, care ii stătea strinsă pe cap. Se stropise pe pantofi; Joe avu impresia că luase drumul pe jos, de la Hilltop. Era foarte palidă.

— După cum vezi, am venit, declară ea neprietenoasă, ba chiar ostilă, îşi ţinea miinile înfipte în buzunare şi părea gata de luptă. Ei, ce-ai să-mi spui?

Joe n» încercă nici măcar să se apropie de ea. Rămase cu ochii în pământ.

— Îmi pare bine că ai venit, Laura.

— Ei, şi mai departe? Întrebă ea cu acelaşi glas stăpânit.

Grăbeşte-te cu ce ai de spus, că nu pot să aştept prea mult.

— Ia loc, te rog, o invită el, vorbindu-i ca un frate. Nu putem discuta dacă stai în picioare. Eşti obosită, pari complet sfârşită.

Plin de tact, Joe ii întoarse spatele şi aţâţă focul, făcându-l să ardă cu flacără. Laura îl privi cu o ironie rece, apoi, cu un oftat obosit, se lăsă moale într-un fotoliu, îi spuse cu amărăciune:

— N-am mai cunoscut o clipă de odihnă de cind am plecat din camera asta blestemată.

— Ştiu, răspunse Joe spăşit, reluându-şi locul în fotoliu şi aţintindu-şi privirile la foc. Dar bine, Laura, de unde era să ştim noi ce o să se intâmple?

— De câte ori mă uit la el… Continuă ea, şi suspinele îi puseră un nod în gât. Nu mă mai poate suferi. Ţi-ai dat seama de asta, nu?

Parcă îl şi supără prezenţa mea. Trebuie să se ducă la Bournemouth, intr-o casă de sănătate. Mi-a cerut să nu vin cu el. Aşa-mi trebuie, aşa-mi trebuie! O, Doamne; cum mă detest şi mă urăsc!

Joe bolborosi câteva vorbe de compătimire.

— Te rog, te rog, strigă ea. Şi pe tine te detest şi te urăsc.

— Nu e nevoie ca Stanley să afle ceva despre noi, interveni Joe.

Nu-i nevoie să ştie nimic!

— Cred şi eu, îi răspunse Laura, cu o ironie sălbatică. Dacă nu cumva îţi propui să-i spui chiar tu.

— A, nu, răspunse Joe, cu glas ciudat. Se ridică şi se îndreptă, spre bufet. Turnă într-un pahar mult whisky şi puţin sifon. Sau, cel puţin, dacă şi tu eşti de partea mea, Laura. Ţine paharul ăsta. O să-ţi facă bine. Pari deprimată.

Laura luă paharul cu un gest maşinal, fără să-şi ia ochii de la Joe.

— Cum adică ^ă fiu de partea ta?

— Păi, Laura, noi trebuie să rămânem prieteni. Joe sorbi o înghiţitură din paharul lui, meditând trist. Prieteni la toate, asta este deviza mea. Eu am fost întotdeauna un om prietenos. Vezi tu, situaţia ar fi destul de proastă dacă s-ar strica prietenia noastră. Lui Stanley nu i-ar face nici un bine, şi de fapt nici unuia dintre noi.

Stanley are nevoie acum de mine pentru conducerea afacerilor. Eu am tot felul de idei de extindere sau funcţionare a întreprinderii.

Chiar deunăzi vorbeam cu Jim Mawson din Tynecastle. Îl ştii pe Mawson, unul dintre cei mai straşnici oameni de afaceri din oraş. Ei bine, ascultă-mă pe mine, dacă Mawson, Stanley şi cu mine am lucra laolaltă, nici nu-ţi închipui cum am reorganiza turnătoria. Am transforma-o într-o adevărată mină de aur.

— Aha, şopti ea, acum înţeleg ce vrei. De aventura noastră, în orice caz, te-ai plictisit, dar acum vrei să te serveşti de mine şi de tot ce s-a întâmplat între noi…

— Pentru numele lui Dumnezeu, Laura, dar nu fi aşa lipsită de inimă! E o chestiune absolut cinstită. O să facem o societate pe acţiuni, şi toţi o să scoatem bani cu grămada.

— Bani! Tu nu te gândeşti decât la bani. Eşti o fiinţă josnică.

— Nu sunt decât o fiinţă omenească, Laura. Oameni sintem cu toţii. De aceea m-am îndrăgostit de tine.

— Termină! Îl repezi ea furioasă.

Urmă un răstimp de tăcere; Laura îşi bău whisky-ul, care o mai învioră puţin. Joe avea cel puţin avantajul că în tot ceea ce făcea urmărea un scop practic. Laura îl privi cu ură. Îl ura de săptămâni, întregi, îl urâse de fapt în toată vremea din urmă, conştientă de manierele lui grosolane, de felul lui vulgar de a vorbi, de egoismul lui nesăţios, de fizicul lui grosolan. Şi totuşi, nu era cu adevărat grosolan, se simţea ea silită să recunoască, măcar că n-ar fi vrut. Era frumos, extraordinar de frumos. Avea un trup musculos, bine făcut, şi avea nişte ochi negri de-a dreptul cuceritori. Şi apoi, ea îl învăţase atâtea lucruri – cum să se îmbrace, cum să se îngrijească; într-un fel se putea spune că Joe era creaţia ei.

— Laura, tot mai eşti supărată pe mine? Întrebă el cu umilinţă.

— Nici nu mă gândeam la tine. După o pauză, Laura îi întinse nepoliticoasă paharul. Hai, mai toarnă-mi un whisky. Cred că îl merit.

El se grăbi s-o asculte. Apoi oftă.

— M-am gândit o mulţime la tine în ultimele săptămâni. Mi-a fost dor te tine.

Laura râse scurt şi dădu pe gât whisky-ul, strâmbându-se de parcă ar fi fost pelin.

— Minţi. Te-ai încurcat cu alta în timp ce eu eram plecată, în timp ce^u îngrijeam un bărbat care nu poate să mă sufere, un om lovit de explozie, ofilit şi doborât, tu te-ai culcat cu altă femeie.

Haide, haide, mărturiseşte, spune adevărul!

— Păi, Ji-am spus adevărul, minţi el cu toată seriozitatea.

— Nu te cred, îi răspunse ea, simţind totuşi cum îi bate inima mai tare. Adăugă: Oricum, n-are nici o importanţă… Slavă Domnului, mi-am revenit în simţiri! Puţin îmi pasă dacă te culci şi cu o sută de femei. Din partea mea, n-ai decât. Eu una o să mă consacru numai şi numai lui Stanley.

— Ştiu, Laura. Doar atât îţi cer: să rămânem prieteni.

Joe se întinse să ia paharul gol şi o apucă de mână.

— Cum îndrăzneşti? Cum poţi să faci una ca asta? Strigă Laura smulgându-şi mâna dintr-a lui.

Ochii i se umplură de lacrimi şi începu să plângă.

— Să rămânem doar prieteni, se rugă el. Doar camarazi.

— Cum poţi să mă necăjeşti aşa cumplit? N-am trecut prin destule suferinţe? Plec! Lasă-mă să plec!

Se ridică orbeşte, dar în aceeaşi clipă el o înconjură cu braţele, oprind-o blând şi reţinând-o, încrezător în forţa lui.

— Nu poţi să pleci aşa, Laura.

— Lasă-mă, lasă-mă! Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă odată!

Încercă să se desprindă din îmbrăţişarea lui, plângând isteric.

— Te rog, Laura, te rog!

Zbătându-se, Laura se simţi cuprinsă de un tremur, îşi simţea trupul tremurând lipit de al lui.

— Vai, Joe, cum poţi să faci una ca asta? Strigă ea. Cum ai putut să te porţi aşa îngrozitor cu mine?

— Laura! H' spuse el, sărutând-o.

— Nu, Joe, nu, şopti ea fără vlagă.

Buzele lui o împiedicară să vorbească. Totul se destramă, totul se topi, în afară doar de senzaţia trupului lui lipit de al ei. Reacţia era puternică. Toate săptămânile acelea îngrozitoare petrecute la Sawbridge, singurătatea ei, nervozitatea lui Stanley, monotonia moartă a omului rămas un robot, cu bărbăţia îngropată acolo, în gaura aceea de obuz, de undeva din Franţa. Laura închise ochii. O străbătu un tremur din cap până-n picioare. Joe n-o iubea cu adevărat, se slujea doar de ea, şi fără/ doar şi poate avea să-i dea cu piciorul la prima ocazie. Dar n-avea nici un rost să încerce să i se împotrivească, îşi dădu vag seamă că Joe o ducea în braţe în dormitor.

Când se înapoie la Hilltop, era aproape zece seara. Doamna Rutley o aştepta în hol.

— Vai, draga mea! Spuse soţia lui John Rutley, ridicindu-se şi cuprinzând mâinile Laurei, cu sinceră compătimire. Mi s-a spus că ai ieşit să iei puţin aer şi n-am putut să rezist dorinţei de a te aştepta, îmi pare tare rău de ce s-a întâmplat cu Stanley, draga mea! Muream de nerăbdare să vin să te văd. Pari aşa de tulburată! Nici nu e de mirare, de vreme ce, aşa cum îi spuneam şi lui bărbatu-meu, voi aţi fost întotdeauna o pereche minunată, ca două turturele. Dar nu te necăji, draga mea, curând ai să izbuteşti să-l însănătoşeşti.

Laura se uită lung la doamna Rutley, o femeie mult mai în vârstă decât ea… Pe faţă îi apăru un zâmbet schimonosit.