CAPITOLUL X.

Condamnarea lui Arthur expira pe data de 24 aprilie 1918, şi în această zi, la orele nouă, ieşi pe poarta închisorii, îmbrăcat în hainele lui obişnuite. Străbătu cu capul plecat gangul de piatră cenuşie şi se îndepărtă cu paşi măsuraţi. Era o dimineaţă umedă, cu un cer ca leşia, dar pe Arthur senzaţia de lumină şi de spaţiu îl surprindea ca un lucru de necrezut. Clipea des, incapabil să înţeleagă. Cum, nu mai era nici o celulă, nici un zid care să-l oprească? Iuţi pasul, dându-şi seama că zidurile au rămas în urmă.

Voia să pună o distanţă cât mai mare între el şi ziduri.

Curând însă, trebui să renunţe la mersul grăbit; nu era în stare de aşa ceva. Se simţea ca un om care părăseşte spitalul: foarte slăbit, obosind uşor, adus de spate, gălbejit. Mai era şi tuns scurt, până la piele, sau mai bine zis până la os – paznicul Collins avusese grijă de asta cu câteya zile înainte de eliberaseră ultima luî glumă – aşa că arăta de parcă ar fi suferit o operaţie la creier, o operaţie gravă la creier, efectuată în spitalul acela mare pe care-l lăsase în urma lui.

Bineînţeles, tocmai această operaţie la creier ii făcea să se uite speriat la toţi pe care-i întâlnea în cale, să urmărească dacă nu cumva şi ei îl privesc. Oare oamenii se uită la el? Se uită? Da?

Străbătu cam un kilometru şi jumătate pină ajunse la periferia oraşului Benton, şi acolo intră într-o circiumă frecventată mai ales de muncitori; pe firma de afară scria: „O haltă nimerită pentru camioane”. Se aşeză la o masă, fără să-şi scoată pălăria, ca să nu se vadă că e ras în cap. Rămase cu privirile aţintite pe masa dinaintea lui şi comandă o cafea şi două ochiuri. Nu ridică privirea către băiatul care-l servi, dar îi remarcă bocancii, şorţul murdar şi degetele îngălbenite de tutun. Omul îi ceru plata pe loc.

Aplecat deasupra mesei, cu pălăria pe cap, Arthur bău cafeaua şi mâncă ochiurile. Mânuia stângaci cuţitul greu şi furculiţa mare, după ce se deprinsese atâta amar de vreme cu tacâmurile de cositor de la închisoare. Hainele ii erau largi şi stăteau strimb pe el. Se mai împuţinase la trup. Dar în minte îi stăruia gândul: „Am scăpat. O, slavă Domnului că am scăpat!”

Cafeaua şi mâncarea îl făcură să se simtă mai binev aşa că la ieşire izbuti să ridice ochii către cârciumar şi-să-i ceară un pachet de ţigări.

Cârciumarul avea părul roşu, şi pe faţa lui vulgară se citea o curiozitate de mahalagiu.

— Douăzeci?

Arthur dădu repede din cap şi puse un şiling pe tejghea.

Roşcovanul adoptă un aer de intimitate şi-l întrebă confidenţial:

— Ai stat multă vreme acolo?

Arthur înţelese că omul ştia de unde vine – probabil majoritatea deţinuţilor eliberaţi, când părăseau închisoarea, făceau o haltă la circiuma asta. Faţa smeadă a lui Arthur fu năpădită de un val de roşcată. Ieşi din circiumă fără să răspundă.

Prima ţigară n-a fost bună. I-a dat o uşoară ameţeală, dar pe de altă parte l-a făcut să se simtă mai puţin deosebit de ceilalţi oameni de pe stradă.

Un băieţel care se ducea la şcoală îl văzu deschizând pachetul de ţigări şi alergă după el, cerându-i să-i dea eticheta. Arthur o căută cu degetele lui acum aspre şi insensibile şi i-o întinse, în chip misterios, acest gest îl făcu să se simtă mai bine, pentru că băieţelul îi adresase cuvântul, pentru că o clipă se atinsese de căldura mâinii lui. Deodată, se simţi mult mai uman.

La Benton luă tramvaiul de Tynecastle de la capăt, în vagon şezu cu ochii în podea, dus pe gânduri. CU timp zăcuse la puşcărie, nu se putuse gândi la nimic altceva decât la lumea de afară. Iar acum, când se afla afară, nu se putea gândi la nimic altceva decit la lumea închisorii, îi răsunau încă în auz cuvintele de rămas bun ale preotului închisorii:

— Nădăjduiesc că şederea ta aici a făcut om din tine.

Apoi ii răsunau in'urechi cuvintele doctorului, la vizita medicală:

— Ridică-ţi cămaşa şi lasă-ţi jos pantalonii.

Şi apoi ultima glumă a lui Hicks, rostită peste umăr, în timpul plimbării în cerc:

— Ei, măi învârtitule, te aşteaptă vreo fustă, diseară?

Dar In special îşi amintea de ultima bătaie de joc a paznicului Collins. Nici el nu ştia din ce pricină simţise îndemnul de a-i întinde mina lui Collins când acesta răsucise cheia în broască pentru ultima dată. Dar paznicul Collins îi spusese „Nici în ruptul capului, măi învârtitule” şi-i scuipase drept în palmă. Amintindu-şi scena, Arthur îşi şterse instinctiv mina de pantalon.

Tramvaiul intră repede în Tynecastle, străbătind aglomeraţia de pe străzile familiare lui Arthur, şi, în sfârşit, se opri în faţa Gării Centrale. Arthur cobori din tramvai şi intră în gară. Intenţia lui era să cumpere un bilet pentru Sleescale, dar în momentul în care ajunse în faţa casei de bilete şovăi. N-avea tăria s-o focă. Se îndreptă către un hamal şi-l întrebă:

— Când pleacă trenul spre Sleescale?

— La 11,55.

Arthur se uită la ceasul mare, instalat deasupra standului de cărţi. Avea cinci minute la dispoziţie, în care să-şi scoată bilet şi să se urce în tren. Dar nu, nu, nici vorbă încă să se ducă acasă. Fusese informat la timpul potrivit de moartea mamei sale, şi acum, înşelându-se singur, se străduia să pună nehotărârea lui pe seama acestui trist eveniment. Se dădu la o parte din faţa casei de bilete şi se opri în schimb în faţa chioşcului de ziare şi cărţi, studiind cu atenţie un afiş pe care scria „începe marea ofensivă”, îi plăcea mulţimea din jurul lui, agitaţia, mişcarea, obscuritatea. Când o fată grăbită se atinse din greşeală de el, îşi aminti iar de gluma lui Hicks: „Ei, măi învârtitule, te aşteaptă vreo fustă, diseară?”

Arthur roşi, apoi, ca să mai omoare timpul şi să amâne hotărârea, intră în bufet şi comandă o ceaşcă mare de ceai cu o chiflă, în fond, de ce să se ascundă? Simţea nevoia s-o vadă pe Hetty. Era aşa de slăbit, obosit, sătul de durere şi de dor, incit voia să fie iarăşi lingă Hetty, să cadă în genunchi în faţa ei, s-o cuprindă cu braţele.

Hetty îl iubea cu adevărat. Ea avea să-l înţeleagă, să-l compătimească şi să-l consoleze, îl covârşi o tandreţe care-i topi inima, i se păru că nimic altceva nu mai contează, i se umplură ochii de lacrimi. Trebuie, trebuie neapărat s-o vadă pe Hetty!

Pe la ora unu plecă din gară şi o porni pe jos către College Road. Urcă încetişor panta, fiindcă era istovit, dar pe de altă parte – şi ăsta era de fapt motivul principal – fundcă-i era frică. Simplul ghid s-o revadă pe Hetty îi strângea inima. Când ajunse la casa cu nr.

17, era palid şi înfrigurat de aşteptare. Rămase pe trotuarul de peste drum, privind la casa familiei Todd. Acum, că se află aici, îl cuprinse şovăiala, teama de a intra; îl reţinu un noian de gânduri nefericite.

Oare ei or să se bucure să-l vadă intrând aşa, netam-nesam, direct de la închisoare? Nu, n-avea destul curaj să urce scările şi să sune.

Se mai învârti pe acolo, aşa fără rost, chinuit de nehotărâre, ros de dorul fetei, nădăjduind să aibă eventual norqciil de a o vedea intrând în casă sau plecând. Când colo însă, nici urmă de Hetty. Pe la ora trei ii apucă iarăşi slăbiciunea şi simţi că leşină dacă nu se aşează undeva jos. O porni către locurile virane din marginea oraşului, în capătul de sus al aleii. Se îndreptă spre o bancă de sub tei, spunlndu-şi că o să se întoarcă mai târziu, să reia supravegherea casei.

Traversă drumul târindu-şi alene picioarele, şi la colţ se intâlni nas în nas cu Laura Millington.

Surpriza întâlnirii îl făcu pur şi simplu să tresară; i se opri respiraţia. La început Laura nu-l recunoscu. Faţa ei, pe care se citeau semne evidente de îngrijorare aproape apatică, nu dădu semne de recunoaştere. Era cit pe-aci să treacă pe lingă el fără să-l bage de seamă. Apoi, deodată, îl recunoscu.

— Arthur! Tu eşti! Strigă ea înmărmurită.

Arthur rămase cu ochii în pământ.

— Da, rosti el cu greutate, eu sunt.

Fata îl privi ţintă, expresia de pe faţa ei se schimbă, trista imobilitate fiindu-i pe de-a-ntregul tulburată.

— Ai fost să-l vezi pe tata?

Arthur clătină din cap, mut, evitindu-i şi acum privirea. Aerul lui disperat o făcu să simtă un cuţit în inimă. Profund înduioşată, se apropie de Arthur şi-l luă de braţ.

— Dar trebuie neapărat să vii la noi. Şi eu mă duc acolo. Nu arăţi de loc bine.

— Nu, mormăi e! Dându-se înapoi ca un copil speriat. Nimeni n-o să se bucure de venirea mea.

— Vai de mine, dar trebuie să vii, insistă Laura.

Şi tot ca un copil, Arthur se supuse şi o lăsă pe Laura să-l tragă înapoi spre casa Todd. Avea sentimentul îngrozitor că s-ar putea să izbucnească pe negândite în lacrimi.

Laura scoase o cheie din poşetă, deschise uşa şi intrarăâmpreună în salonaşul din fund, pe care Arthur ii cunoştea atât de bine. Fără să vrea, Laura scoase o exclamaţie de uimire şi milă efad văzu că Arthur e ras în cap. îi apucă de umeri şi-l aşeză pe un scaun lângă foc. Arthur stătu acolo, cu faţa lui gălbejită de închisoare, cu hainele atârnându-i mult prea largi pe trupul lui slăbit de închisoare.

Laura se repezi la bucătărie. Nu-i spuse nimic femeii de serviciu, ci îi pregăti repede un ceai şi-i prăji câteva felioare de pâine, pe care i le servi cu puţin unt, pe o tăviţă. În timp ce Arthur îşi bea ceaiul şi mânca pâinea, Laura îl privi cu ochi înduioşaţi.

— Mănâncă tot, îi spuse ea biând.

Arthur se supuse. Intuiţia lui îl informase pe dată că nici Hetty, nici tatăl ei nu sunt acasă. O clipă, îl părăsiră gândurile obsedante în legătură cu Hetty. Ridicându-şi capul, o privi pentru prima dată în' ochi pe Laura.

— Mulţumesc, Laura, îi spuse el umilit.

Fata nu-i răspunse, dar chipul ei palid căpătă din nou expresia aceea înduioşată de parcă l-ar fi încălzit şi luminat deodată licărirea focului din cămin. Arthur nu putu să-şi stăpinească gindul că Laura a îmbătrânit mult; avea cearcăne sub ochi, era îmbrăcată destul de neglijent, cu părul aproape nepieptănat. Aşa ameţit cum era, reacţionă totuşi, uluit la schimbarea pe care o observă la ea.

— Dar, Laura, de ce eşti aici singură? S-a întâmplat ceva?

De data asta, ochii fetei trădară o profundă şi dureroasă emoţie.

— Nu s-a întâmplat nimic. Laura se aplecă şi aţâţă focul.

Săptămâna asta stau şi eu la tata. Ştii, între timp lichidez casa de la Hilltop.

— Lichidezi casa?

Laura ipcuviinţă din cap şi apoi adăugă cu glas scăzut:

— Stanley a plecat la Bournemouth, la o casă de sănătate; nu ştiu dacă ai aflat că a suferit un şoc nervos, fim» 1 îngropat de un obuz.

După ce aranjez lucrurile aici, mă duc şi eu să st^u cu el.

Arthur o privi neputincios; creierul lui refuza să funcţioneze ca lumea.

— I Dar fabrica, Laura? Exclamă el în cele din urmă.

— S-a aranjat şi asta, răspunse ea pe un ton absolut neutru.

Asta a fost încă şi mai uşor.

Arthur continuă s-o privească mirat, fără să înţeleagă. Nu mai era Laura pe care o cunoştea el. Expresia imobilă şi tristă de pe faţa ei era de-a dreptul uluitoare, ca şi felul cum îi atârnau colţurile buzelor, într-un amestec de ironie şi durere. Un instinct profund, tăinuit, zămislit de însăşi suferinţele lui, îl făcu pe Arthur să intuiască un suflet rănit îndărătul acelei pojghiţe de indiferenţă. Dar acum nu era în stare să gândească destul ca să înţeleagă totul; îl copleşea iarăşi oboseala necruţătoare. Se aşternu o tăcere grea între ei.

— Îmi pare rău că ţi-am căzut pe cap şi te necăjesc atâta, Laura, zise el într-un târziu.

— Dar nu mă necăjeşti de loc.

Arthur stătu un timp în cumpănă, gindindu-se că poate fata s-ar bucura dacă el ar pleca acum.

— Dar, ştii, dacă tot sunt aici, m-am gândit că… M-am gândit că poate n-ar fi rău să stau s-o aştept şi pe Hetty.

Iar tăcere. Arthur simţea privirea Laurei aţintită asupra lui.

Apoi Laura se ridică de pe carpeta din faţa căminului, pe care îngenunchease ca să aţâţe focul. Se ridică dreaptă înaintea lui.

— Hetty nu mai stă aici, zise ea.

— Cum?

— Nu, clătină Laura din cap. Acum locuieşte la Farnborough…

Ştii… Pauză penibilă. Ştii, Arthur, acolo e şi Dick Purves.

— Dar ce?

Arthur se întrerupse, de parcă l-ar fi înjunghiat în inimă.

— Tu nu ştii, continuă ea pe acelaşi ton fără expresie. S-a măritat cu el în ianuarie. Laura nu mai putu să-l privească în ochi, dar îi puse mâna pe umăr. Lucrurile s-au precipitat, după ce a fost decorat cu Crucea Reginei Victoria; asta s-a întâmplat curând după anchetă, când a murit maică-ta. A primit decoraţia pentru că a doborât zepelinul. Ştii, Arthur, noi nici nu ne-am gândit… Însă Hetty s-a hotărât peste noapte. Toate ziarele au anunţat căsătoria.

Arthur rămase ţeapăn pe scaun, neclintit ca o piatră. De mormânt.

— Va să zică Hetty s-a măritat.

— Da, Arthur.

— N-aş fi crezut. Arthur înghiţi un nod, şi trupul îi fu cuprins de un spasm, în cazul ăsta, tare mă tem că n-o să vrea să mai aibă de-a face cu mine.

Ca o femeie înţeleaptă ce era, Laura nu făcu nici o încercare de a-l consola. Arthur, în schimb, se strădui să se ridice în picioare.

— Ei, cred că a sosit momentul să plec, zise el cu glas nesigur.

— Nu, Arthur, nu pleca încă. Nu prea arăţi bine.

— Ce-i mai rău… E că nici nu mă simt bine. Cu mare greutate se ridică în picioare, şovăitor. O, Doamne, nu mai ştiu ce-i cu mine.

Parcă mi-e îmbâcsit creierul. Pe unde ajung mai repede la gară?

Arthur ridică prosteşte mâna şi o duse la frunte.

Laura făcu un pas înainte, stându-i în cale, ca să nu-l lase să iasă pe uşă.

— Nu pleca, Arthur. Nu te pot lăsa să pleci. Eşti prea slăbit. Ar trebui să stai în pat.

— Tu ai cele mai bune intenţii, Laura, zise el cu vocea îngroşată, clătinându-se pe picioare. De altfel şi eu. Amândoi suntem bine intenţionaţi. Arthur râse. Din păcate insă, nu putem realiza nimic.

Laura începu să fie mai hotărâtă. Îl apucă pe după umeri cu un gest decis.

— Uite ce este, Arthur, nu-ţi dau voie în nici un caz să pleci în starea în care te afli. Te duci să te culci… Aici… Chiar acum. Te rog să nu mai scoţi o vorbă. Când o veni tata, am să-i explic eu.

Sprijinindu-l, îl ajută să treacă prin hol şi să urce scările. Aprinse focul în dormitor şi, cu gesturi liniştite dar ferme, îl ajută să se dezbrace şi să se culce. După aceea încălzi nişte apă şi-i puse o buiotă la picioare… II privi cu îngrijorare.

— Ei, cum te mai simţi?

— Mai bine, răspunse el minţind.

Stătea crispat, într-o rână, dându-şi seama că se află în camera lui Hetty, în patul lui Hetty cea micuţă şi drăguţă. „Te aşteaptă vreo fustă diseară, învârtitule?” Lui Arthur îi veni să râdă, dar nu putu râde.

Amintirea îi sfredeli iarăşi inima, ca un ghimpe.

Astea se petreceau pe la ora cinci după-amiază. Soarele, răzbind anevoie prin norii joşi, trimitea raze piezişe în odaie, luminând tapetul. In grădiniţa din spatele casei fluierau nişte pui de sturz. Totul era aşa de tihnit şi de necrezut, şi moliciunea patului lui Hetty avea ceva de necrezut, şi probabil că Laura plecase, şi pe Arthur îl duru dorul necunoscut din piept.

— La asta, Arthur. O să te facă să dormi.

Va să zică Laura se întorsese în cameră. Ce bună era cu el!

Sprijinit într-un cot, Arthur bău castronaşul cu supă fierbinte pe care i-l adusese Laura. Se aşeză lângă el, pe marginea patului, umplind camera tăcută de prezenţa ei reală. Mâinile ei, care-i ţineau tăviţa, erau albe şi moi. Nu se gândise până atunci mai de loc îa fata asta, de fapt nici nu prea ţinuse la ea; şi când colo, bunătatea ei îf copleşea acum. Nemaiputându-şi stăpâni valul de recunoştinţă, o întrebă tare, aproape plângând:

— Laura, de ce-ţi dai tu atâta osteneală pentru mine?

— Uite ce e, Arthur, dacă aş fi eu în locui tău, nu mi-aş mai complica existenţa cu asemenea întrebări. Fii sigur că totul o să se aranjeze.

Îi luă castronaşul gol din mână şi-l puse înapoi pe tăviţa. Dădu să se ridice.

Dar Arthur întinse mâna şi o opri, ca un copil care se teme să rămână singur în cameră.

— Nu mă părăsi, Laura. /

— Cum vrei…

Se aşeză la loc şi puse tăviţa pe noptieră, începu să-l mingiie”

Gingaş pe frunte.

Arthur suspină, apoi începu să plângă cu sughiţuri. Uitând cu totul de sine, se lipi de ea, şi-şi apăsă obrazul pe trupul ei moale… Îi făcea grozav de bine să simtă netezimea trupului ei pe obraz. Era ceva de necrezut, şi întreaga fiinţă îi fu pătrunsă de un val de uşurare, ca atunci când bei un pahar de lapte cald.

— Laura, murmură el, Laura.

În ea se aprinse deodată văpaia dăruirii. Atitudinea lui, nevoia lui de mângâiere, apăsarea capului lui pe partea de jos a trupului ei stârniră o încordare sălbatică în Laura. Înţepenind, privi în partea cealaltă a odăii şi-şi văzu propriul chip în oglindă. Avu o reacţie subită. „Nu, asta nu, gândi ea cu asprime. Asta nu pot să-i dăruiesc”.

Îşi aplecă iar ochii către Arthur. Istovi încetase să mai plângă, mai avea puţin până să adoarmă. Stătea cu buzele întredeschise, cu înfăţişarea unei făpturi lipsite de ocrotire, de putere, de resurse, îi văzu clar slăbiciunea. Era o tristeţe şi o melancolie nemărginită în pleoapele lui pleoştite, fără vlagă, în bărbia lui subţiată ca un fir de aţă.

Afară, sturzii îşi încetară cântul, şi întunericul nopţii se strecură în odaie. Laura rămase mai departe acolo, deşi Arthur adormise.

Stătea şi-i sprijinea capul. Expresia de pe faţa ei era patetică şi frumoasă.