CAPITOLUL VI.

Între timp, din întunecimea propriei ei odăi, mătuşa Carrie auzi zgomotul automobilului care o ducea pe Hetty înapoi la Tynecastle. Fascicolele de lumină albă ale farurilor se învârtiră o clipă înspăimântător prin odaia ei, şi după aceea, în bezna şi tăcerea care urmară, mătuşa Carrie începu să tremure ca o nenorocită ce era.

Ceea ce văzuse în salonaş zdruncinase din rădăcini credinţele ei cele mai scumpe şi mai sacre. Cine şi-ar fi închipuit că Richard? Tocmai Richard! Mătuşa Carrie începu să tremure din ce în ce mai tare; se zguduia din toate mădularele, într-o agitaţie de-a dreptul vrednică de milă, şi cele două lacrimi neobişnuit de mari care-i izvorâră din ochi picară pe jos, aruncate de clătinarea capului ei, nestăpânită ca la un paralitic. „O, Doamne, o, Doamne!” exclamă în sinea ei mătuşa Carrie, în culmea tulburării.

Pentru mătuşa Carrie, Richard era un crez. Era de fapt crezul ei în întregime. De cincisprezece ani îl slujea pe Richard, nu numai cu braţele, ci şi cu sufletul. II slujea pe Richard de la distanţă, dar asta n-o împiedicase să-l adore pe Richard şi să-şi ferece cu gelozie adoraţia în adâncul tainic al inimii ei. Pentru mătuşa Carrie, alt bărbat nici nu exista. E adevărat că la un moment dat manifestase un oarecare ataşament pentru memoria răposatului prinţ Albert, pe care, pe bună dreptate, îl considerase un om de treabă, dar asta era doar o palidă rază de lună pe lângă strălucirea solară a admiraţiei pentru Richard. Mătuşa Carrie exista doar pentru acest soare, se scălda în lumina lui, care-i încălzea întreaga existenţă închistată şi chinuită. Şi acum, după cincisprezece ani de cind îi punea papucii de casă la îndemână, îi pregătea mesele, îi dădea rufele la spălat, îi tăia sparanghel din grădină, ii umplea sticla cu apă fierbinte, îi alunga cu religiozitate moliile din garderobă, îi împletea ciorapi scurţi şi lungi, precum şi fulare – într-un cuvânt, după cincisprezece ani de slugărit ca o sclavă plină de adoraţie, mătuşa Carrie îl văzuse pe Richard ţinând-o pe Hetty Todd pe genunchi şi pipăind-o. Într-un acces de durere amestecată cu milă de ea însăşi, mătuşa Carrie îşi îngropa capul cuprins de tremur în mâinile ei tremurânde şi suspină cu amărăciune.

Şi deodată, în timp ce stătea astfel, plângând doborâtă, auzi bastonul lui Harriet. Ori de câte ori Harriet dorea să i se dea atenţie sau îngrijire, ridica bastonul aşezat la îndemână lângă patul ei şi bocănea în perete ca să vină mătuşa Carrie. Era procedeul obişnuit, şi în momentul acela mătuşa Carrie îşi dădu seama că Harriet bocăneşte ca să-i ceară doctoria. Dar Carrie nu avea putere să se ducă la soră-sa. Nu se putea urni din loc, din cauza gândurilor privitoare la Richard, la acest nou Richard, acest sărman Richard, atât de fantastic şi totodată de înspăimântător.

Mătuşa Carrie nu înţelegea un mare adevăr: că Richard cel nou nu era decât Richard cel vechi, lipsit de cunună. Nici prin cap nu-i trecea lui Carrie că aceste noi înclinaţii care o şocau îşi aveau de fapt originea în vechile lui înclinaţii. Ei i se părea că Richard, bietul de Richard, e doar victima unei calamităţi neînţelese. Nici nu-şi putea da măcar seama ce fel de calamitate putea să fie asta. Ea nu vedea decât un zeu prefăcut în clovn, un arhanghel devenit satir, şi asta îi sfâşia inima. Plângea, plângea într-una. Richard, cu Hetty Todd pe genunchi! Plângea fără să se poată opri şi nici plânsul nu-l mai putea îndura.

Apoi, o tresărire o aduse din nou la realitate, făcând-o să-şi dea seama că Harriet bate în perete. Erau mai bine de cinci minute de când bătea Harriet, şi, cu toate că în subconştientul ei îşi dădea vag seama de bătaia aceasta, mătuşa Carrie nu se mişcase încă pentru a răspunde chemării. Nu putea să se ducă la Harriet cu ochii aşa umflaţi, orbită de lacrimi, cu mâinile tremurânde. Şi pe deasupra mai avea şi o insuportabilă senzaţie de sufocare, dovada faptului că ceva nu era în regulă cu ea. Şi totuşi, trebuia să se ducă, trebuia neapărat să-i dea lui Harriet doctoria. Dacă nu-i dădea doctoria, Harriet avea să bocănească tot mai tare şi mai tare, până scula toată casa. Şi de aici ar fi putut să se nască cine ştie ce nouă întâmplare îngrozitoare, şi atunci s-ar fi zis cu mătuşa Carrie.

Stăpânindu-şi suspinele cu ultimele resurse de energie, mătuşa Carrie îşi şterse ochii umflaţi, cu care nu mai vedea nimic, şi porni pe bâjbâite, de-a lungul coridorului, către odaia lui Harriet.

Coridorul era întunecos, pentru că noaptea era întunecoasă, şi în agitaţia ei, mătuşa Carrie nu aprinsese lumina electrică din capul scărilor. Şi odaia lui Harriet era cufundată în întuneric, un întuneric profund, pe care licărul verzui allămpiţei de pe noptieră nu izbutea să-l alunge. Din cauza migrenelor chinuitoare.-Harriet nu putea suferi strălucirea puternică a becurilor electrice fără abajur. De data aceasta, mătuşa Carrie se bucura la gindul că întunericul din odaie îi ascunde lacrimile de pe obraz. Nici nu se gândea să aprindă lumina.

La intrarea mătuşii Carrie, Harriet fremăta în patul din care conturul ei estompat, ca de vacă tolănită, abia se zărea. Se cutremură toată de furie, şi văzând-o pe Carrie îşi clănţăni dinţii falşi, dezgolindu-i într-un rinjet.

— De ce n-ai venit, Caroline? Strigă ea. De o jumătate de oră tot bat degeaba.

Mătuşa Carrie îşi înăbuşi un suspin, stăpânindu-şi glasul cit putu mai bine.

— Lartă-mă, te rog, Harriet, nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Să-Ji…

Să-ţi dau acuma doctoria?

Dar Harriet nu era câtuşi de puţin dispusă a lăsa chestiunea să treacă aşa uşor, cu una, cu două. Zăcea întinsă pe pat, în întuneric, înconjurată de sticluţe şi flacoane, şi faţa ei, turtită ca o lună plină, era palidă de furie şi autocompătimire.

— E o adevărată ruşine, spuse ea, cum mă neglijează toată lumea. Eu zac aici cu o migrenă de-mi crapă capul, mor să-mi dea cineva doctoria şi nu vine nici ţipenie de om în odaia mea.

Tristă şi ruşinată, cu capul plecat, clipind din ochii timizi şi umflaţi, mătuşa Carrie spuse înghiţindu-şi plânsul:

— Harriet, crede-mă te rog că-mi pare rău. Vrei să-ţi dau acum doctoria?

— Mai e vorbă?

— Bine, Harriet.

Şi ascunzându-şi faţa, mătuşa Carrie se îndreptă pe bâjbâite către măsuţă, spunându-şi în sinea ei: „O, Doamne-Dumnezeule, să-i dau lui Harriet doctoria şi să ies repede din odaia asta, până nu mă prăbuşesc!”

— Să-ţi dau valeriană, Harriet? Întrebă Carrie.

— Nu, zise Harriet ţâfnoasă, astă-seară vreau doctoria aia veche a mea cu bromură, bromura aia aromatică pe care mi-a prescris-o mai demult doctorul Lewis. Cred că de fapt aia îmi face mai bine ca toate celelalte. E pe colţul poliţei de colo.

— Bine, Harriet.

Mătuşă Carrie se îndreptă ascultătoare către raftul respectiv şi începu să bâjbâie şi să se încurce printre sticluţe. Erau atâtea sticluţe!

— Unde ai zis, Harriet, că e sticla?

— Acolo, o repezi Harriet. Astă-seară eşti complet nătângă.

Acolo, sub mâna ta. Am pus-o chiar eu acolo ultima dată când m-am dat jos din pat. Mi-amintesc perfect.

— Care, asta? Mătuşa Carrie simţea că o părăsesc de tot puterile. „O, Dumnezeule, să ies de aici până nu mă duc dracului de tot”, gândi ea. Apoi întrebă: Care, Harriet, asta?

— Nu! Cea de alături, sticluţa aia verde de colo. Ce Dumnezeu e cu tine? Da, da, aia! În sfârşit, ai nimerit-o.

Mătuşa Carrie luă ca năucă sticla şi se îndreptă către măsuţă, îi tremura aşa de tare mâna, încât nici nu putu să ridice păhăruţul gradat, cu care doza doctoriile.

— Câtă doctorie să-ţi pun, Harriet?

— Două linguri pline! Ce dracu, nu mai ştii nici atâta lucru? Nu eşti în stare nici măcar să citeşti indicaţiile?

Într-adevăr, mătuşa Carrie nu era în stare să citească. Mătuşa Carrie era oarbă, mută şi disperată… Gesturile ei erau gesturile unui automat; mintea ei era dusă departe, pe un tărâm îngrozitor, grotesc, în care Richard ţinea pe genunchi o fată cu numele de Hetty Todd.

Mătuşa Carrie nu era în stare să facă decât ceea ce i se poruncea, şi pentru moment nu dorea nimic altceva decât să se întoarcă în camera ei şi să dea frâu liber valurilor de lacrimi care-i umpleau inima, gata să se reverse. Cu multă greutate turnă două linguri din doctoria care i se păruse că i-a indicat-o Harriet. Vag de tot, în mijlocul întunecimii din încăpere, a încurcăturii şi zăpăcelii din mintea ei, la care se adăuga şi cicăleala lui Harriet, prin disperarea îngrozitoare ce-i clocotea în suflet, lui Carrie i se păru, totuşi, că doctoria are un miros deosebit. Dar se gândî că această impresie se datoreşte probabil gustului lacrimilor pe care le vărsase – şi-al celor pe care nu le vărsase încă… În plus, Harriet cerea cu insistenţă doctoria şi-i tot”

Spunea să se grăbească şi să nu mai fie nătângă.

Mătuşa Carrie înainta către pat, încovoiată, cu capul într-o parte, cu mâna întinsă. Harriet se ridică în capul oaselor şi-i smulse furioasa din mână paharul cu doctoria.

— Caroline, astă-seară ai fost îngrozitor de proastă şi înceată, îi reproşa ea cu asprime. Tocmai când vezi că mor de nevoia de a-mi lua doctoria.

Închizând ochii şi strângând pleoapele, după cum îi era obiceiul, Harriet înghiţi doctoria dintr-o sorbitură furioasă. O înghiţi dintr-o sorbitură furioasă şi apoi, o clipă, rămase aşa dreaptă, în capul oaselor, cu ochii închişi, cu pleoapele strânse şi cu paharul de „ doctorie în mână. Apoi deschise ochii şi ţipă:

— Nu-i asta doctoria!

Când ţipă îi căzu paharul din mână.

Lacrimile mătuşii Carrie îngheţară într-un val de groază, Q Mntură de secundă rămase împietrită de frică, apoi se repezi la comutator şi făcu lumină în odaie. Se năpusti la măsuţă, să vadă ce sticlă era. Din piept îi izbucni un ţipăt strident, ca de animal înfricoşat. Pe sticluţă scria „Loţiune pentru masaj”, îi dăduse lui Harriet. O loţiune otrăvitoare. Ţipă, chiar mai tare decât Harriet.

Harriet se apucase cu mâinile de stomac şi se zvârcolea în aşternut. Pentru prima dată de când căzuse la pat, Harriet suferea într-adevăr o durere. Se chinuia îngrozitor. Faţa îi pălise, ajungând aproape verzuie, şi buzele, arse de loţiune, i se umflaseră.

— Apă, şopti ea slab, înăbuşindu-se, strângându-şi disperată cu amândouă mâinile burta grasă şi albă. Mă arde!

Pe jumătate leşinată de groază, mătuşa Carrie se repezi la sticla cu apă de pe lavabou şi-i întinse lui Harriet un pahar plin. Dar apa nti-i intra pe gât. Harriet nu putu bea; tot lichidul se răspândi pe aşternutul curat şi frumos, fără să pătrundă printre buzele umflate.

Harriet părea că nici nu-şi dă seama că apa o udă peste tot.

— Apă, şopti din nou, la fel de firav. Mă arde.

Dar oricât se strădui, nu izbuti să bea apa care să-i potolească, arsura.

Prin amorţeala panicii care o cuprinsese pe mătuşa Carrie străbătu o rază de înţelepciune. Trântind paharul pe toaletă, ieşi ca fulgerul din odaie, ca să cheme un doctor. Alergă pe coridor şi în jos pe scări, picioarele ei lungi şi pline de monturi făcând adevărate minuni de viteză, în săliţa din spate dădu peste Ann, care se ducea să se culce.

Mătuşa Carrie, gata s-o răstoarne pe Ann, se agăţă de braţul ei.

— Un doctor! Gemu ea. Telefonează după un doctor, oricare dintre ei, să vină îndată, un doctor, repede, repede!

Ann se opri o clipă, s-o privească pe mătuşa Carrie. Era o femeie cumpănită, tăcută de felul ei. Dându-şi seama că s-a întâmplat ceva grav şi înspăimântător, nu mai zăbovi să pună nici un fel de întrebări. Se repezi la telefon şi, foarte pricepută, îl sună pe doctorul Lewis, care făgădui să vină imediat. După aceea stătu o clipă să chibzuiască şi, pentru orice eventualitate, mai ales ca să evite cine ştie ce întârziere neprevăzută, îi dădu un telefon şi doctorului Proctor, cel pe care-l consulta ea personal, şi-l rugă şi pe acesta să se repeadă până la vilă.

Între timp, mătuşa Carrie fugise în cămară, căutând nişte scrobeală. Ea avea credinţa că scrobeala e un bun antidot. Când se întoarse cu pachetul de scrobeală în mână, îl văzu deodată pe Richard ieşind din salon. Venea încetişor, smuls din meditaţia lui de această agitaţie neobişnuită. Sprijinindu-se de cadrul uşii Richard întrebă greoi:

— Ce s-a întâmplat?

— Harriet! Icni mătuşa Carrie, ţinând scrobeala atât de strâns în mâna ei agitată, încât un firicel subţire de praf alb se scurse prin colţul pachetului.

— Harriet? Repetă Rich'ard fără să înţeleagă.

Mătuşa Carrie nu mai putea aştepta, nu putea indura zăbava; se întoarse cu un nou strigăt şi fugi sus. Barras o urmă încetişor.

Harriet zăcea şi acum în pat, sub lumina puternică a becului, printre nenumăratele şiruri de sticluţe, încetase să mai geamă.

Zăcea, sucită într-o parte, contorsionată, cu buzele întredeschise, umflate îngrozitor. Pe gura înnegrită apăruse o spumă de mucus, ca nişte urdori.

Din când în când, picioarele îi tresăreau, şi la fiecare spasm dintracestea Harriet scotea un scurt horcăit, înnebunită de groază la auzul acestui horcăit scurt, dar rar, mătuşa Carrie amestecă scrobeala cu apă, într-o grabă dementă, şi se strădui să toarne lichidul printre buzele umflate ale muribundei, încercarea ei nu izbutise încă în momentul când intră Richard în odaie. Rămase uluit privind o pe Harriet.

— Harriet! Exclamă el cu vocea tulbure.

Harriet îi răspunse vărsând puţin din scrobeala preparată de mătuşa Carrie.

Richard înainta mut de uimire.

— Harriet, murmură el din nou, prosteşte.

Îl întrerupse intrarea precipitată a doctorului Lewis, care venea vesel, cu geanta lui neagră. Dar când o zări pe Harriet, veselia îi pieri pe dată. Manierele lui se schimbară într-o clipită şi, cu glas scăzut, o rugă pe mătuşa Carrie să-i telefoneze doctorului Scott să vină de urgenţă. Mătuşa Carrie se grăbi să se conformeze. Richard se retrase în nişa cu geamlâc, de unde urmărea scena în tăcere. Silueta lui părea o ciudată întruchipare a destinului.

Doctorul Scott veni în mare grabă, iar doctorul Proctor, care făcuse drumul pe jos de la Sleescale, ajunse exact în acelaşi timp cu el. Cei trei doctori ţinură un consult grăbit în privinţa lui Harriet. Îi aplicară tot felul de tratamente, îi făcură injecţii cu mici seringi, îi ridicară pleoapele inerte, îi pompară lichid în stomac şi apoi făcură ca acelaşi stomac să arunce afară conţinutul său, foarte îmbelşugat.

Văzură cu toţii ce bine mâncase Harriet în seara respectivă – era de-a dreptul extraordinar, nu-ţi venea să crezi că o femeie a putut să înghită atâta sparanghel. Dar Harriet nu văzu nimic. Şi fiindcă Harriet murise, nici n-avea să mai vadă vreodată ceva.

În cele din urmă, după q ultimă încercare de a o reanima, doctorii fură siliţi să renunţe la luptă, şi, ştergându-şi fruntea de sudoare, doctorul Lewis înainta către Richard. Acesta stătea şi acum, la fel de ţeapăn, în nişa cu geamlâc.

— Îmi pare foarte rău, stimate domnule Barras, dar mă tem că nu mai avem ce-i face.

Doctorul Lewis părea sincer tulburat.

Barras nu răspunse. Uitându-se la el, doctorul Lewis desluşi pulsul puternic al arterelor temporale, congestionarea întunecată a frunţii, şi o dată cu compătimirea îi veni şi gândul instinctiv că probabil, Barras are tensiunea foarte ridicată.

— Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, adăugă doctorul Lewis.

— Da, zise Richard, cu un glas a cărui semnificaţie era impenetrabilă. Pe doctorul Lewis îl cuprinse un nou val de compătimire. Se uită lung la Barras, cu ochii întristaţi. Bineînţeles, nu ştia că omul la care se uita era din toate punctele de vedere, asasinul lui Harriet.