CAPITOLUL VII.

Până şi Hilda era afectată. Săptămâni întregi de la întoarcerea ei şi a lui Grace la spital, după ce asistaseră la înmormântarea mamei lor la Sleescale, Hilda rămase taciturnă, meditativă. Acum recunoştea şi ea că la vila Law domnea o atmosferă anormală. Pentru că era neliniştită, vorbea repezit cu pacienţii, era dură cu Ness, îşi făcea toată treaba cu un zel mecanic şi neobosit. Iar faţă de Grace se purta iarăşi cu acelaşi aer posesiv, plin de afecţiune şi gelozie.

Jumătatea lor de zi liberă era pe sfârşite, şi cele două surori se plimbau împreună încetişor pe Regent Street. Se îndreptau de fapt spre Oxford Circus, ca să ia autobuzul până ia Knightsbridge.

Încheind o diatribă amară împotriva complicaţiilor umilitoare ale vieţii de familie, Hilda se uită pe furiş la Grace, şi-i spuse sarcastic:

— Întotdeauna mi-ai făcut teorii că ţii să pui lucrurile la punct cum e mai bine. Poftim, acuma ai şansa cea mai bună de a te întoarce acasă şi de a încerca s-o faci.

— Mda, zise calm Grace, numai că acum n-aş putea fi de prea mare folos.

— Ce vrei să spui?

Tocmai atunci, autobuzul pe care-l aşteptau sosi în staţie.

Grace rămase tăcută până când se aşezară jos, şi imediat după aceea o anunţă că o să aibă un copil.

Hilda se înroşi îngrozitor la faţă. Cine ar fi privit-o în momentul acela ar fi zis că o să-i vină rău. Rămase absolut nemişcată, până când taxatoarea le luă banii de bilete; apoi vorbi cu glas scăzut, rănită pină în fundul inimii:

— Colac peste pupăză! Parcă n-ar fi fost destulă pacoste căsătoria ta. Parcă n-am fi avut destule necazuri şi aşa, în ultima vreme. Eşti o proastă, Grace, o gâscă fără pereche.

— Eu nu cred că sunt chiar aşa proastă, răspunse Grace.

— N-ai decât, dar eu sunt convinsă, i-o trânti Hilda furioasă, pălind. Copiii făcuţi în timp de război n-au prea mare haz.

— Aşa cred şi eu în general, dar poate că al meu o să aibă.

— Eşti o proastă fără pereche, şuieră Hilda privind drept înainte. Ţi-ai pierdut minţile cu prăpăditul ăla de Teasdale. Şi acuma… Asta-ţi mai lipsea! O să trebuiască să pleci din spital, îmi vine rău ftnd mă gândesc. Eu nu vreau să am nimic de-a face cu povestea asta. Până acum m-am ferit de toate complicaţiile de familie, şi tot aşa o să mă feresc şi de data asta. Vai, dar e o prostie cumplită, un lucru aşa de ordinar, de-a dreptul scârbos, aşa cum fac cele mai ordinare şi mai scârboase infirmiere, peste tot în ţara asta.

Auzi, să faci copii de război cu nişte eroi de front. O, Doamne, dar e de-a dreptul greţos. Nici nu vreau să aud de aşa ceva. Nici în ruptul capului! N-ai decât să pleci, şi să-ţi faci javra aia de copil şi singură.

Grace nu spuse nimic. Avea obiceiul acesta simplu de a nu spune nimic atunci când răspunsul cel mai potrivit consta tocmai în a nu spune nimic. De fapt, de la căsătoria ei cu Dan, apropierea dintre ea şi Hilda nu se mai refăcuse pe deplin. Şi acum le punea capac la toate! Faptul că Grace, pe care ea o ocrotise şi o alintase, drăguţa de Grace, micuţa care dormise în braţele ei, avea acum să facă un copil, un copil de război, o lovea şi o îngreţoşa atât de tare pe Hilda, încât se jură să nu se amestece cu nimic în toată povestea asta dezgustătoare, în momentul când se ridică ţeapănă ca să coboare la staţia Harrod, Hilda avea lacrimi în ochi.

Aşadar Grace trebui să-şi aranjeze de una singură toate complicaţiile, descurcându-se cum putea. A doua zi dimineaţă, se duse să stea de vorbă cu domnişoara Gibbs. Conform tradiţiei, domnişoara Gibbs ar fi trebuit să fie plină de bunăvoinţă la auzul unei asemenea veşti; totuşi, ca şi Hilda, domnişoara Gibbs nu fu de loc binevoitoare, îi ţinu următorul discurs, în mijlocul căruia scânteiară adesea furia şi dinţii ei albi:

— Sunt sătulă până-n gât de comediile astea, domnişoară Barras.

Da de ce-ţi închipui dumneata că te-am ţinut noi aici – ca să îngrijeşti răniţii sau ca să perpetuezi specia umană? Noi ne-am străduit să fii de folos oamenilor. Şi când colo, iată cum ne răsplăteşti! Mă văd silită să-ţi spun, domnişoară Barras, că nu sunt prea încântată de dumneata. Eşti departe de a te dovedi la fel de reuşită ca sora dumitale. De ea poţi să fii sigură că nu vine hodoronc-tronc într-o zi să-ţi anunţe că face un copil. Ea rămâne mereu în sala de operaţii, şi-şi face datoria. Luna aceasta ai primit trei mustrări pentru neglijenţă şi pentru că ai stat de vorbă pe coridor.

Şi acum mai vii şi cu povestea asta. E foarte greu. Nu sunt de acord câtuşi de puţin. Am terminat.

Grace se simţi teribil de ruşinată. Hilda şi cu domnişoara Gibbs făcuseră ca toată istoria asta să pară ceva indecent, ca şi cum ar fi făcut un copil din flori, nu ca o femeie măritată. Numai că Grace nu era omul pe care să-l întristezi uşor. Grace era aşa de simplă, o fire atâţ de deschisă şi de nepăsătoare, şi totdeauna persoana cea mai modestă de pe lume, măcar ca>vea o capacitate extraordinară de a-şi păstra liniştea şi optimismul chiar în împrejurări când, după cum spunea domnişoara Gibbs, „e foarte greu”.

În felul ei lipsit de conformism, Grace îşi urmă neabătută planurile. De la înmormântarea maică-si îi sporise şi mai mult oroarea de a se întoarce la vila Law. Îi scrise mătuşii Carrie, şi răspunsul acesteia, plin de temeri înăbuşite şi de presimţiri triste dar pioase, încheindu-se de altfel cu unpost-scriptum şovăitor, deşi subliniat de două ori, o făcu pe Grace să înţeleagă destul de limpede că nici vorbă nu putea fi de a se întoarce acasă.

Se mai gândi puţin la cele scrise de mătuşa Carrie, apoi hotărî ce urma să facă. Într-un fel, lui Grace nu-i era greu să ia o hotărâre; chestiunile pentru care Hilda s-ar fi frământat timp de o jumătate de lună nu constituiau o sursă de îngrijorare pentru Grace. Ea nu părea să cântărească şi să chibzuiască lucrurile, ci făcea impresia că ia hotărârile pe loc. într-adevăr, lui Grace îi fusese hărăzită capacitatea de a face din armăsar ţintar. Şi asta, tocmai pentru că nu se gândea niciodată la ea însăşi.

În prima sâmbătă din ianuarie, având zi liberă de la spital, Grace se urcă în tren şi se duse în comitatul Sussex. Îi trăsnise ei prin cap că o să-i placă acolo în sud, unde era cald şi soare, cu totul altfel decât în nordul neospitalier şi bătut de vânturi înfricoşătoare. Nu ştia prea multe despre comitatul Sussex; dar una dintre infirmiere îşi petrecuse un mic concediu la Winrush, aproape de nodul de cale ferată Parnham. Grace luă de la ea adresa gazdei, o oarecare doamnă Case.

Trenul o duse pe Grace în Sussex, zgâlţiind-o şi zguduind-o, şi tot aşa o lăsă pe peronul nodului de cale ferată Parnham. Era o gară fără nici un haz, care nu prevestea nimic bun. Câteva şoproane de tablă ondulată, nişte ocoale de vite fără. Vite, şi piramide făcute din bidoane de lapte, care intrau unul într-altul. Dar pe Grace n-o descurajă nici asta.

Dădu cu ochii de o tăbliţă indicatoare* pe care scria „Winrush”.

Distanţa înscrisă acolo era doar de o milă, aşa că porni pe jos.

În ziua aceea bătea un vânt puternic, dar aerul era înviorător, proaspăt. Vântul aducea un miros reavăn de pământ jilav, care se îmbina cu briza sărată a mării. O lovi dureros, ca un cuţit în inimă, gândul că în aceeaşi lume în care se află un loc atât de plăcut ca acesta se putea desfăşura un război care pocea chipul naturii, îi mutila trupul, îi strica frumuseţea, ucidea oamenii. Fruntea ei tânără se înnegura. Dar amărăciunea i se mai risipi când ajunse la Winrush.

Din clipa în care intră în această localitate, Grace se simţi fermecată.

Era un sătuleţ cât o jucărie – doar o ulicioară, care ducea din câmp la malul mării. Pe la jumătatea ulicioarei era o prăvălioară, cu o firmă pe care scria grosolan şi simplu: „Doamna Case – Băcănie – Textile – Farmacie”. Despre partea farmaciei nu se zărea mare lucru, afară doar de un pachet de bicarbonat, pus la fereastră. Şi totuşi, lui Grace îi plăcu enorm prăvălia. Se uită vreme îndelungată pe fereastră, recunoscând toate zaharicalele pe care le îndrăgise în copilărie. Erau nişte acadele, numite Subţirelul, bineînţeles cam subţirele şi raţionalizate, şi altele numite Hornarul-gâtului, nişte bomboane frumoase, roşu cu alb, făcute doar ca să te păcălească, pentru că văzându-le aşa de mari sperai că au alună înăuntru. Şi când colo, nu aveau. Deşi Grace zăbovi multă vreme la vitrina prăvăliei, până la urmă îşi luă inima-n dinţi, trase aer în piept şi intră înăuntru. Intră atât'de hotărâtă în prăvălie, încât de la primul pas se împiedică, gata să cadă, pentru că înăuntru era întuneric şi trebuia să coboare o treaptă, pe care n-o văzuse. Când tocmai încerca să-şi recapete echilibrul după ce se izbise de un butoi, răsună o voce dindărătul tejghelei:

— O, draga mea! Blestemata aia de treaptă!

Ţinându-se bine de butoi, Grace se uită la persoana care i se adresase cu „draga mea”, înţelese că trebuie să fie doamna Case. Îi spuse:

— Nu-i nimic, nu m-am lovit. Aşa sunt eu, cam neghioabă. Sper că n-am deteriorat butoiul.

Doamna Case îi spuse, încântată că poate să facă o glumă:

— O, draga mea, eu sper că butoiul nu te-a deteriorat pe dumneata.

Grace zâmbi; de altfel, oricine ar fi zâmbit doamnei Case pentru că era o fiinţă cu totul deosebită, un adevărat capriciu al naturii:

Mărunţică şi bătrână, cu ochii strălucitori ca mărgelele, dar din nefericire şi cu o cocoaşă în spinare. Cocoaşa doamnei Case n-ar fi trebuit să aibă o notă romantică – avea şira spinării deformată, întrucât din copilărie suferise de morbul lui Pott – şi totuşi, acum era romantică; într-adevăr, pe de o parte capul îi intrase aşa de mult în trup, iar pe de altă parte ochii ca mărgelele îi străluceau aşa de frumos, încât capul ei pe umeri îţi făcea impresia comică a unei cloşti stând pe ouă. O cloşcă de altfel cam roşcată la culoare, pentru că pielea doamnei Case era roşcovană şi zbârcită. Numai sub nas avea o pată mai întunecată, care te făcea să bănuieşti că doamna Case prizea tabac, şi ăsta era adevărul.

— Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră despre camerele de închiriat, intră în subiect Grace. Mi-a dat adresa dumneavoastră o prietenă a mea, infirmiera Montgomery.

— A, da, spuse doamna Case frecându-şi mâinile, dusă pe gânduri. Mi-aduc aminte de ea, era o persoană tare simpatică. Doriţi camerele pentru la vară?

— Nu, le-aş lua chiar de la începutul primăverii, spuse Grace repede; după aceea adăugă: Vedeţi, situaţia mea e puţin diferită.

Vedeţi, o să am un copil.

— Aha, văd, spuse doamna Case după o vreme.

— Vedeţi, de asta situaţia e puţin diferită.

— Da, da, draga mea, asta văd şi eu. Într-adevăr, situaţia e niţel diferită. Da, da, asta pot vedea şi eu.

În acest punct a” versaţiei, Grace izbucni în ris; aşa de des pronunţaseră verbul tea, şi doamna Case şi ea, în contrast cu această prăvălie, în î nu vedeai absolut nimic din pricina întunericului. O clipă mai tirziu râse şi doamna Case, dar nu chiar aşa entuziasmată, Apoi zise:

— Mi se pare că tare-ţi place să glumeşti. Te superi dacă te întreb de soţul dumitale? E la război, sau unde e, draga mea?

Grace nu se supără câtuşi de puţin, îi vorbi doamnei Case despre Dan Teasdale, justificându-se mai mult sau mai puţin, iar doamna Case se arătă din nou prietenoasă; simţeai bine că i se luase o piatră de pe inimă, îi spuse:

— Draga mea, ştiam eu mai mult ca sigur că e aşa cum spui, pentru că eu cunosc oamenii după faţă; la mine nu există, însă, ştii, în ziua de azi nu strică puţină precauţie, că, deh… Trebuie să te gândeşti şi la războiul cu nemţii, şi la o bucată de pâine. Draga mea, poate vrei să te conduc să-ţi arăt camerele.

Camerele erau splendide; sau cel puţin aşa i se părură lui Grace. Erau două încăperi care comunicau între ele, la etajul doi.

Podelele erau denivelate, la drept vorbind şi tavanele sufereau cam de aceeaşi boală* a arcuirii; când te îndreptai spre pat, trebuia să ai grijă să laşi capul bine în jos; cât despre odaia de şedere, fără doar şi poate nu era destinată şederii în picioare; dar pe de altă parte, odăile erau foarte curate; aveau perdeluţe de voal, cârpite de curând. Printre alte obiecte se remarca o frumoasă fotografie de la încoronarea reginei Victoria, o vitrină cu ouă a tot felul de păsări, adunate de nepoţelul doamnei Case, o fotografie mărită a soţului doamnei Case, care lucrase la Căile Ferate şi murise pentru că i se deplasase un rinichi. Fereastra dădea spre o privelişte splendidă: o grădină lungă, cu un pâlc de vişini, şi Grace îşi imagina cum aveau să arate primăvara, în freamătul înmuguririi. Departe, pe câmp, se zăreau nişte vaci şi o lizieră de ulmi. Grace rămase la fereastră, şi în ochi i se ivi o lacrimă – o înduioşa toată frumuseţea asta, făcând-o să se gândească la Dan.

Se întoarse către doamna Case.

— Aş vrea să iau odăile, dacă sunteţi bună să mi le închiriaţi.

Doamna Case încuviinţă foarte mulţumită.

— Vino jos, draga mea, să bem o ceaşcă de ceai şi să stăm de vorbă.

Coborâră, întâi Grace şi apoi doamna Case – ţinându-se de balustradă, pentru că şchiopăta – şi statură mult de vorbă, bând mai multe ceşti de ceai. Odăile doamnei Case erau libere, şi pe urmă ea nici nu era o femeie hrăpăreaţă.

— Dacă aş zice cincisprezece şilingi pe săptămână chirie – zise plecând capul într-o parte cu aerul întrebător al unei găini – date fiind împrejurările, draga mea, ţi s-ar părea că cer prea mult?

— Nu, de loc, răspunse Grace. Şi chestiunea fu rezolvată fără nici o târguială.

După aceea mai tăifăsuiră o vreme, ajungând să se înţeleagă din ce în ce mai bine. Doamna Case era o sursă inepuizabilă de informaţii utile, în sat era şi telefon. La ferma bătrânului domn Purceii, care, fără doar şi poate, era un om destul de amabil ca să le dea voie să se slujească de el. Până la Fitelhampton nu erau decât cinci kilometri, şi acolo se găseau mulţi doctori de nădejde. Conversaţia dintre Grace şi doamna Case dură multă-multă vreme, şi cu toate că până la urmă ajunse să cuprindă şi confidenţe referitoare la deplasarea rinichiului răposatului domn Case, fapt care-l deplasase până la urmă pe lumea cealaltă, conversaţia fu extraordinar de plăcută şi călduroasă.

Mai târziu, luând trenul de 16,10 de la nodul de cale ferată Parnham, Grace se simţea cum nu se poate mai fericită şi mai mulţumită. Grace nu era o fată deşteaptă, Hilda şi cu domnişoara Gibbs ar fi putut susţine că Grace e neglijentă şi proastă şi delăsătoare. Hilda şi domnişoara Gibbs ar fi trimis-o pe Grace la o maternitate bine organizată şi utilată, cu paturi igienice şi duşuri de mână şi ar fi considerat-o nebună dacă ar lî văzut-o pornind către Parnham şi lipindu-şi nasul niţeluş cam cârn de fereastra prăvăliei doamnei Case.

Întorcându-se la căminul surorilor de ocrotire, Grace era aşa de fericită, încât ar fi vrut să se împace cu Hilda. Radioasă, se şi îndreptă spre odaia Hildei. Din pragul uşii, cu obrajii îmbujoraţi de aerul răcoros al serii, cu ochii strălucind de încredere şi speranţă îi spuse:

— Ştii, Hilda, am aranjat totul. Am găsit un loc admirabil în Sussex.

— Zău? Făcu Hilda pe un ton glacial.

De fapt ardea de nerăbdare să ştie unde a fost Grace şi ce a aranjat, dar era prea mândră şi prea jignită în mândria ei ca să~şi trădeze sentimentele.

Treptat, chipul lui Grace îşi pierdu aerul radios.

— Să-ţi povestesc? Întrebă şovăitoare.

— Altă dată, îi răspunse Hilda luând o revistă şi începând s-o răsfoiască.

Grace, ieşi din odaie. Dar cum închise uşa, Hilda sări în sus, gata să vină după ea. Până la urmă se reţinu, pentru că nu-i stătea în fire să umble după nimeni. Rămase încruntată nemişcată, cu o expresie de durere pe faţa palidă, apoi aruncă revista cit colo, în colţul odăii. Chiar în noaptea aceea avu loc un raid aerian deasupra Londrei, şi ori de câte ori se întâmpla aşa ceva, Grace venea în camera Hildei şi se strecura în pat lângă ea. În seara aceea însă, deşi Hilda o aşteptă pe Grace îşi dori din suflet s-o vadă venind, fata nu apăru.

Timpul trecea. Cum avea o jumătate de zi liberă, Grace se ducea să cumpere tot felul de mărunţişuri care ar fi putut eventual sa-i fie de folos, deşi se prea poate să nu-i fi fost. Asta era o mare bucurie pentru ea, îi plăcea în special să colinde magazinele universale. Dan îi scria de două ori pe săptămână. Nădăjduia să poată obţine o permisie, ca să vină în Anglia cu prilejul marelui eveniment.

Zicea că are de gând să cerşească o permisie, s-o ia cu împrumut sau s-o fure în cel mai rău caz, ba chiar să dezerteze şi să treacă înot Canalul Mânecii. Dar totul, chiar şi traversarea Canalului Mânecii, depindea, bineînţeles, de eventualitatea nesigură a începerii unei ofensive.

Pentru Grace, scrisorile lui Dan erau acum o consolare mai frumoasă ca oricând. Tot mai spera să restabilească bunele relaţii cu Hilda. Dar în ultima ei zi de lucru la spital, când se duse în odaia Hildei ca să-şi ia rămas bun, n-o găsi acolo. Era în sala de operaţie.

Grace se văzu silită să plece fără să-şi ia rămas bun. Şi acest gen de plecare o întrista.