CAPITOLUL XI.

Arthur zăcu două săptămâni în casa familiei Todd, incapabil să se scoale din pat. Doctorul adus de Laura îşi exprimă îngrijorarea, temându-se de o anemie aplastică. Era doctorul Dobbie, care stătea tot pe strada lor, la numărul unu. Era bun prieten cu familia Todd, cunoştea perfect povestea lui Arthur şi se purtă cu blândeţe şi discreţie, fi făcu de mai multe ori hemograma şi-l trată cu injecţii de mangan intramusculare. Şi ~tuşi, mai degrabă Laura contribui la vindecarea lui Arthur decât doctorul Dobbie. Atenţiile cu care-l înconjura aveau calitatea unui altruism practicat cu pasiune, îşi lichidase casa de pe Hilltop şi-şi petrecea tot timpul îngrijindu-l pe Arthur, făcându-i de mâncare, citindu-i, sau pur şi simplu stând în tăcere la căpătâiul lui, ca să nu-l lase singur. Ciudată comportare pentru o femeie atât de puţin sentimentală şi aparent preocupată numai şi numai de ea! Era poate o nuanţă de pocăinţă, de răscumpărare în purtarea ei; poate că fata se agăţa de acest pai, din dorinţa clocotitoare de a-şi dovedi că mai rămăsese ceva bun în ea.

Tocmai de aceea, fiecare pas pe care-l făcea Arthur Către vindecare, fiecare vorbă de recunoştinţă pe care o rostea era o fericire pentru Laura. Îngrijind rănile lui, şi le vindeca pe ale ei.

Taică-su nu se amesteca. Todd nu era genul de om care să se amestece. Şi pe urmă, ii era teribil de milă de bietul Arthur, care devenise victima unei catastrofe pentru că înotase împotriva curentului. Todd venea de două ori pe zi să-l vadă şi stătea în picioare, destul de stânjenit, făcând puţină conversaţie. Apoi, oprindu-se, dregându-şi glasul şi încercând să-şi recapete degajarea, se legăna lingă pat, sprijinindu-se mai întâi pe un picior şi apoi pe celălalt, ca un cintezoi bătrân şi vlăguit. Era de-a dreptul înduioşătoare, dar şi comică totodată încercarea evidentă de a ocoli orice subiect periculos: mina Neptun, războiul, Hetty – orice temă care ar fi putut să-l îndurereze pe Arthur. Şi întotdeauna, îndreptându-se pieziş către uşă, încheia cu următoarele vorbe:

— Nutj nici o grabă, dragul meu. Poţi să stai aici cât pofteşti, încetul cu încetul, Arthur se mai înzdrăveni; ieşi din odaie, apoi începu să facă scurte plimbări, împreună cu Laura. Ferindu-se de locurile aglomerate, porneau de obicei de-a lungul terenului din marginea oraşului, un fel de parc deschis, foarte întins, situat pe un platou; când era senin, se vedeau de aici dealurile Otterburne. Deşi Arthur nu-şi dădea încă pe de-a-ntregul seama cât de mult îi datorează Laurei, uneori se întorcea spre ea şi-i spunea:

— Ce bună eşti cu mine, Laura!

— Fleacuri! Îi răspundea ea.

Într-o dimineaţă luminoasă, cu aer proaspăt, se aşezară câteva minute pe o bancă, în partea mai înaltă a platoului, când Arthur reluă subiectul:

— Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu erai tu, oftă el. Probabil m-aş S dus de râpă. Bineînţeles, vreau să spun din punct de vedere moral.

Eu cred că tu, Laura, nici nu ştii ce înseamnă ispita de a te lăsa pur şi simplu în voia valurilor.

Laura nu răspunse.

— Dar acum mi se pare că m-ai salvat de la înec, m-ai făcut să devin iarăşi om. Acum pot privi viaţa în faţă, ca un adevărat bărbat.

Din păcate însă, nu e drept. Eu trag toate foloasele, iar tu nu te alegi cu nimic.

— Cine ştie?! Răspunse ea pe un ton misterios.

Jn timp ce vântul se înteţea stârnind un vârtej în jurul lor, Arthur îi cercetă cu atenţie faţa palidă, cu profilul sobru tăiat şi imobilitatea pasivă a trupului.

— Laura, ştii de cine mi-aduci aminte? Zise el deodată. De una din madonele lui Rafael. O aveam într-o carte, acasă.

Laura roşi, cu o senzaţie dureroasă, şi faţa i se schimonosi violent.

— Nu vorbi prostii, îi spuse ea cu asprime, şi ridicându-se se îndepărtă grăbită.

Arthur privi uimit în urma ei, nedumerit la culme, apoi se ridică 1: şi se luă după ea.

Pe măsură ce-i reveneau puterile, Arthur se simţea”în stare să se gândească la tăică-su, la oraşuL Sleescale, la întoarcerea lui.

Trebuia să se întoarcă, aşa cerea raţiunea lui de adevărat bărbat. Cu toate că amânarea şi timiditatea, făceau parte integrantă din firea lui, avea totuşi o lăuntrică încordare care-i dădea forţă. Şi pe urmă, închisoarea îl mai călise, îi înteţise acea reacţie la nedreptate şi batjocură care dădea acum un impuls întregii sale vieţi.

Într-o seară, pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, în timp ce jucau împreună bezique, cum li se întâmpla adesea după cină, Arthur declară aşa, pe nepusă masă:

— Laura, curând va trebui să mă întorc la Sleescale.

Cu aceasta, subiectul se închise. Acum, că-şi anunţase intenţia, Arthur se simţea ispitit să amine data reală a plecării. Dar în dimineaţa zilei de şaisprezece mai, când coborî îa micul dejun, după plecarea lui Todd la birou, privirile lui Arthur fură atrase de un pasaj din ziarul Courier. Rămase în picioare, lângă masă, cu jurnalul în mână, ca paralizat. Pasajul respectiv era foarte scurt, o informaţie de câteva rânduri, pierdută în noianul de ştiri zgomotoase de pe front.

Şi totuşi, Arthur îl găsi, pare-se, destul de important. Aşezându-se pe scaun, nu-şi putea desprinde ochii de la acea simplă informaţie de şase rânduri.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Laura, scrutându-i faţa.

După un răstimp de tăcere, Arthur îi spuse:

— Au răzbătut cu galeria cea nouă până în sectorul Paradis. Au ajuns acum trei zile la fundătură. Au găsit cele zece cadavre, şi mâine va avea loc ancheta.

Întreaga greutatea catastrofei se prăbuşi din nou asupra lui, ca un val care s-a retras o clipă doar, pentru a te lovi din nou, cu o forţă şi mai copleşitoare. Mintea lui se contractă sub greutatea loviturii.

Vorbi rar, cu ochii ţintă la jurnal:

— Au adus chiar şi nişte rude de pe front… Pentru identificare.

Trebuie să mă întorc şi eu. Plec chiar azi… Acum, dimineaţă.

Laura nu-i răspunse, îi dădu o ceaşcă de cafea. Arthur o bău maşinal, izbit din nou de situaţia care îi schimbase şi-i distrusese viaţa. Situaţie implacabilă, în faţa căreia nu găsea scăpare. Acum trebuia să se întoarcă, trebuia neapărat să se întoarcă.

Terminând micul dejun, se uită peste masă la Laura. Fata căută să-i înţeleagă privirea şi intui acea idee fixă care-l mâna necruţător.

Aproape imperceptibil, Laura încuviinţă din cap. Arthur se ridică de la masă, se duse în vestibul şi-şi puse pălăria şi pardesiul. N-avea bagaje de făcut. Laura îl însoţi până ia uşă.

— Arthur, te rog să-mi făgăduieşţi că n-ai să faci nici o prostie, îi spuse ea cu glas obişnuit, lipsit de orice vibraţie emoţională.

El clătină din cap. Tăcere. Apoi, cu un gest impulsiv, îi cuprinse amândouă mâinile într-ale lui.

— Laura, nu mă pricep cum să-ţi mulţumesc mai bine, dar în orice caz ştii ce e în inima mea. 'Am să te revăd. Curând chiar. Poate atunci am să pot şi eu să fac ceva pentru tine.

— Poate, încuviinţă ea.

Lipsa ei de receptivitate îl reduse pe Arthur la neputinţă; stătu în pragul vestibulului, descumpănit, neştiind ce are de făcut, îi dădu drumul la mâini.

— Atunci, la revedere, Laura.

— La revedere.

Se întoarse şi ieşi în stradă. Pe drum, cât străbătu College Road, îl însoţi o suflare de vânt care purta câteva picături de ploaie. La zece şi douăzeci se afla în gară şi-şi cumpăra,bilet pentru Sleescale, Trenul local era aproape gol, aşa că se urcă într-un compartiment de clasa a treia, în care nu era nimeni. Pufăind, trenul ieşi din Tynecastle, străbătu şirul interminabil de gări, trecu prin dreptul atâtor semnale altădată familiare lui Arthur, hurui pe podul de peste canal şi, ieşind din tunelul Brent, se opri, într-un târziu, la Sleescale.

Arthur avea senzaţia ciudată că în sfârşit îşi revine în fire.

Era unsprezece şi jumătate când coborî pe peronul gării, în acelaşi moment, un alt pasager cobora dinspre coada trenului, şi îndreptându-se amândoi din direcţii diferite spre controlorul care strângea biletele la ieşire Arthur văzu, cu o stringere de inimă, că celălalt călător era David Fenwick. David îl recunoscu imediat pe Arthur, deşi nu manifestă în nici un fel acest lucru, fără însă a încerca să-l evite. Se întâlniră şi ieşiră pe uşa îngustă, în stradă.

— Bănuiesc că te-ai întors pentru anchetă, zise Arthur cu glas scăzut.

Nu se putuse reţine să nu-i adreseze un cuvânt lui David. Acesta încuviinţă din cap, fără să răspundă^nsă. Îmbrăcat în uniforma lui decolorată, porni pe Freehold Street, şi Arthur se ţinu după el. La. Colţ ii întâmpină o burniţă, împinsă de vântul dinspre mare. Urcară împreună pe Cowpen Street.

Arthur îi aruncă o privire speriată lui David, intimidat de tăcerea lui, de stăpânlrea de sine severă care i se citea pe faţă. Curând după aceea, David vorbi şi el, parcă s-ar fi silit să-şi păstreze calmul şi degajarea.

— M-am întors de două zile, spuse el liniştit. Nevastă-mea stă la Tynecastle, la familia ei. Şi băieţelul meu tot acolo e.

— Da, murmură Arthur.

Acum înţelese de ce se afla David în trenul acela. Dar nu izbuti să găsească nimic de spus. Din nou se aşternu tăcerea între ei, până când, ajungând în faţa uliţei Inkermann, şi deci în preajma fostei lui case, David se opri brusc. Luptându-se din răsputeri ca să-şi alunge tainica duşmănie din glas, îi spuse:

— Nu vrei să intri o clipă? Trebuie neapărat să-ţi arăt ceva.

Pradă unei emoţii necunoscute, intensă şi covârşitoare, Arthur îl urmă pe David de-a lungul trotuarului prost pavat şi intră în casa cu numărul douăzeci şi trei. Deschiseră uşa din faţă. Storurile erau trase, dar în lumina slabă Arthur zări două coşciuge, încă deschise, aşezate pe nişte scânduri, în mijlocul odăii. Fu o comoţie puternică pentru simţurile lui Arthur, care-şi simţi sângele zbuciumându-se în tot trupul, ca valurile oceanului într-o strâmtoare. Cu inima zvâcnind să-i spargă pieptul, înainta spre primul sicriu, şi ochii lui întâlniră ochii stinşi ai lui Robert Fenwick. Cadavrul lui Robert zăcea aşa de patru ani. Faţa era complet saponificată, de o culoare asemănătoare cu ceara albicioasă, cu pielea întărită pe oase, ca o mască mortuară.

Arthur se dădu înapoi şi-şi acoperi ochii. Nu avea tăria sufletească să întâlnească aceşti ochi stinşi, ochii victimei, fără expresie şi totuşi acuzatori. Vru să se retragă, scuturându-se înfiorat, şi totuşi nu putu; era înţepenit, neputincios, amorţit.

David vorbi iar, luptându-se şi acum să-şi ascundă duşmănia din glas:

— Uite ce am găsit pe cadavrul tatei. Nimeni încă n-a văzut-o.

Arthur îşi desprinse încet palmele de pe ochi. Se holbă îndelung la hârtiuţa din mina lui David, şi apoi, cu o mişcare bruscă, o apucă şi o trase mai aproape. Era biletul lui Robert, şi Arthur îl citi. O clipă, crezu că moare pe loc.

— Vezi? Exclamă David cu încordare în glas. Asta, în sfârşit, lămureşte lucrurile.

Arthur nu-şi putea lua ochii de la bilet. Se făcuse pământiu la faţă şi lăsa impresia că o să se prăbuşească dintr-un moment într-altul.

— Eu nu intenţionez să duc lucrurile mai departe, zise David cu un ton hotărât, dar stins, însă mi s-a părut că e drept să ştii şi tu de el.

Arthur ridică ochii de pe bilet şi privi în gol, departe, peste David. Întinse mina şi se rezemă de perete. I se păru că lucrurile din cameră se învârtesc în jurul lui. Parcă s-ar fi adunat, una peste alta, toate suferinţele lui, toate bănuielile şi temerile lui, ca acum să-l izbească deodată, dindu-i o lovitură zdrobitoare. Păru în cele din urmă că-l descoperă pe David. Împături biletul şi-l inapoie. David puse hirtia la loc, în buzunarul dinăuntru al hainei.

Apoi, cu o voce spartă, Arthur rosti doar atât:

— Poţi să laşi lucrurile în grija mea. Am să-l înştiinţez eu pe tata.

Pe Arthur îl trecură fiorii. Simţind că trebuie neapărat să iasă afară, în aer liber, se întoarse orbeşte şi părăsi casa Fenwick.

Urcă spre vila Law, înfruntind ploaia care bicluia cu picături mari bulevardul pustiu. Dar nu simţea ploaia. Mergea ca în transă.

Hârtiuţa împăturită, care zăcuse patru ani lipită de inima moartă a lui Robert Fenwick, îi lămurise totul, toate lucrurile pe care le bănuise sau de care se temuse. Acum nu mai era vorba nici de bănuială şi nici de teamă. Acum. Ştia.

Îl copleşi impulsul unei noi convingeri: fusese predestinat să vadă această scrisoare. Sensul scrisorii se lărgi, se adinei, adunând numeroase tâlcuri nepătrunse, flecare de sine stătător şi depăşind înţelegerea lui actuală, însă toate tinzând către acelaşi focar:

Vinovăţia lui taică-su. Din inima lui Arthur ţâşni văpaia unei furii bolnăvicioase; trebuia neapărat să-l vadă pe taică-su.

Urcă treptele vilei şi trase de minerul clopoţelului, îi deschise chiar mătuşa Carne. Rămase nemişcată, înţepenită în cadrul uşii, privindu-l cu ochi mari şi miraţi, după care, cu un strigăt de recunoaştere şi de milă, îl cuprinse cu braţele pe după gât.

— Vai, Arthur, dragul meu, suspină ea, îmi pare aşa de bine că te văd! Chiar mă întrebam… Nu ştiam… Aoleu, puişorule, dar nu arăţi de loc bine! Vai de mine, dar arăţi îngrozitor! Şi totuşi, bine că te-ai întors!

Stăpânindu-se cu greu, îl împinse înaintea ei în hol, îl ajută să-şi scoată pardesiul şi puse stăpânire pe pălăria lui, muiată de ploaie. De pe buze îi scăpau mereu crâmpeie de fraze şi exclamaţii pline de afecţiune şi compătimire. Era pur şi simplu înduioşătoare încântarea mătuşii Carrie, stâraită de întoarcerea lui Arthur. Se învârtea tot timpul în jurul lui, se agita, dădea din mâini, îi tremurau buzele.

— Trebuie să-ţi dau ceva să mănânci, Arthur, chiar acum. Un pahar cu lapte, un biscuit, ceva. Da, puiule…

— Nu, mulţumesc, mătuşă Carrie!

Lăsându-se călăuzit de ea, se opri în faţa uşii sufrageriei.

— Tata s-a întors?

— A, nu, Arthur, mormăi mătuşa Carrie, tulburată de comportarea ciudată a băiatului.

— Dar se întoarce la prânz?

Mătuşa Carrie tresări iarăşi, pierzându-şi parcă respiraţia. Apoi îşi strinse tare buzele, care se agitau nervos.

— Da, desigur, Arthur. Pe la ora unu zicea că vine. Ştiu că are foarte multe treburi de rezolvat azi după-amiază. Trebuie să aranjeze îrunormântarea, ca totul să fie făcut aşa cum se cuvine.

Arthur nu-şi dădu osteneala să răspundă. Se uită de jur împrejur, observând toate schimbările produse de la plecarea lui:

Mobilă nouă, covoarele şi perdelele noi, lămpile şi celelalte instalaţii electrice din hol. Îşi aminti de celula lui, de suferinţele indurate la închisoare, şi-l străbătu un fior de scârbă în faţa acestui lux; îl cuprinse o ură atât de puternică împotriva tatălui său, incit simţi cum tremură din toate încheieturile. Apoi o surescitare nervoasă puse 'stăpânire pe el, un fel de euforie pe care nu o mai cunoscuse pină acum. Se simţi deodată puternic, îşi dădu seama de ceea ce vrea să realizeze şi încercă dorinţa dureros de intensă de a trece la fapte. Se întoarse către mătuşa Carrie:

— Eu mă duc niţel sus.

— Da, Arthur, bine, rosti ea mai agitată ca orâcând. Prânzul îl luăm la ora unu, şi încă ce prânz bun! Şovăi o clipă, apoi glasul ei se prefăcu într-o şoaptă înspăimântată: Dar nu cumva… Nu cumva vrei să-l superi pe taică-tu? Te rog să n-o faci, puiule! Are atâtea lucruri pe cap, e… e niţel cam nervos în ultimul timp.

— Nervos, repetă Arthur.

Părea că încearcă să sondeze sensul mai adânc al acestui cuvânt.

Apoi se îndepărtă şi urcă scările, cu paşi siguri. Nu se duse în camera lui, ci în biroul lui taică-su. Această încăpere, încă din copilărie îi era inaccesibilă, purtind pecetea unui tabu. Era o cameră sacră, cu intrarea interzisă. Drept în mijlocul odăii se afla biroul lui taică-su, cu mobilă de mahon solidă, grea, ornată cu stucaturi pe margini şi mânere grele de alamă. Biroul era mai sacru, mai inaccesibil decât însăşi odaia. Cercetând din ochi această mobilă, Arthur simţi cum îi ard obrajii de ură. Biroul trona acoloy impunător şi solid, îmbibat de personalitatea lui Bafras, simbolizând pentru Arthur tot ceea ce-l dusese pe el la pierzanie.

Întorcându-se brusc, puse mâna pe vătraiul de la cămin şi înainta spre birou. Cu o violenţa voită, sparse încuietoarea şi cercetă conţinutul sertarului de sus. Apoi sfărâmă a doua broască şi deschise al doilea sertar; rând pe rând, cercetă tot biroul, răvăşindu-l sistematic.

Biroul era plin ochi de dovezi ale bogăţiei lui taică-su. Chitanţe, pachete de acţiuni, cambii, lista principalelor ipoteci. Registrul, legat în piele şi scris îngrijit cu mâna sigură a lui taică-su, enumera proprietăţile şi redevenţele lui. Celălalt registru, cu o 'etichetă micuţă, lipită de el: Tablourile mele, cuprindea preţurile pentru fiecare achiziţie în parte, însemnate clar, împreună cu data cumpărării. Un al treilea registru păstra socoteala investiţiilor sale.

Arthur trecu repede în revistă coloanele: toate erau titluri solide, recuperabile, investite în loturi mici, în total minimum două sute de mii de lire – cele mai sigure investiţii posibile. Cuprins de furie, Arthur zvârli cât colo registrul. Două sute de mii de lire! Îl înnebunea şi imensitatea totalului, şi grija plină de dragoste, încântarea de sine pe care o dovedea înşiruirea coloanelor nesfârşite de cifre. Bani, bani şi iar bani! Bani storşi din sudoarea şi singele oamenilor. Oamenii nu contau, contau doar banii. Banii şi numai banii. Moartea, distrugerea, foametea, războiul – nimic nu avea însemnătate, atâta vreme cât sacii ăştia frumoşi cu bani se aflau în siguranţă.

Arthur se munci să deschidă încă un sertar. Acum îl mâna spiritul de răzbunare. Voia altceva, mai mult decât simplele dovezi ale averii. Avea convingerea nestrămutată că planul, planul vechilor exploatări ale minei Neptun se află acolo, îl ştia bine pe taică-su:

Purta în însăşi fibra lui stigmatul lăcomiei hrăpăreţe. Cum de nu se gândise până atunci la asta? Taică-su nu distrugea niciodată nimic, nici un document, sau măcar o bucăţică de hârtie. Pentru el era o adevărată imposibilitate fizică, un chin, să distrugă un document sau o hârtie. Dacă scrisoarea lui Robert Fenwick spunea adevărul, atunci însemna că planul exista şi că e acolo.

Conţinutul sertarelor devastate se întindea răvăşit pe podea, în cele din urmă, în ultimul sertar de jos, la fund, zări un sul de pergament subţire, foarte pătat, părând lipsit de importanţă. Lui Arthur îi scăpă un strigăt puternic. Cu mâna tremurând de emoţie, desfăşură planul – şi, îngenunchind, îl întinse pe podea. Planul demonstra de la prima vedere aşezarea abatajelor părăsite, mergând paralel cu filonul Digul, în orizonturile inferioare ale acestuia, şi apropiindu-se de el până la un metru. Arthur privi încordat, întrucât vederea îi cam slăbise la închisoare. Descoperi pe plan însemnări, calcule şi desene făcute de mâna lui taică-su. Asta era dovada finală, 'ultima nedreptate.

Se ridică de jos şi înfăşură încet planul la loc. în faţa ochilor săi chinuiţi se înălţa întregul edificiu al cumplitei înşelătorii. Stătea în mijlocul camerei sacre, sţrângând planul în mâna, cu ochii în flăcări, cu faţa palidă, aşa cum i-o lăsase şederea la închisoare. Şi, conştient de ironia situaţiei, el, delicventul, deţinând la rândul lui dovezi ale vinovăţiei lui taică-su şi amuzat de acest paradox al dreptăţii omeneşti, se lăsă furat de un zâmbet. Zâmbetul degenera în convulsiile unui râs isteric, nestăpânit. Îi venea să sfărâme, să ardă, să distrugă totul; ar fi vrut să facă praf odaia aceea, să smulgă tablourile, să facă ţăndări geamurile. Voia să pedepsească, să răsplătească, să facă dreptate.

Cu un efort supraomenesc, se stăpâni, părăsi încăperea şi coborî scara. Rămase în hol, aşteptând cu ochii aţintiţi asupra uşii din faţă. Din când în când se uita la pendula înaltă de lângă zid, ascultând în frigurile nerăbdării ritmul încet, implacabil al secundelor care treceau, într-un târziu, tresări. La unu fără douăzeci şi cinci se auzi zgomotul automobilului şi apoi nişte paşi agitaţi. Uşa se deschise de perete, şi taică-su intră în hol. O clipă de totală imobilitate. Privirea lui Arthur întâlni privirea lui taică-su.

Arthur trase aer în piept icnind scurt, ca într-un suspin.

Aproape că nu-l putea recunoaşte pe taică-su. Era de necrezut în ce măsură se schimbase Barras. Mult mai greoi şi mai corpolent, cu contururile, altădată aspre ale siluetei lui, buhăite şi înmuiate, cu pungi sub ochi, burta căzută, o pernă de grăsime îndărătul gulerului, iar vechea imobilitate statuară – înlocuită de o agitaţie violentă.

Mâinile erau în continuă mişcare, frământând parcă un teanc de ziare, ochii în continuă mişcare, fulgerând priviri în dreapta şi-n stânga, avizi să vadă tot ce e de văzut, mintea în continuă mişcare, reacţionând prompt la toate diversiunile vieţii, neesenţiale şi lipsite de valoare, într-o dureroasă străfulgerare, Arthur îşi dădu seamă că sensul, întreaga tendinţă a acestei agitaţii artificiale a lui Barras era să confirme prezentul, să respingă trecutul, să nesocotească viitorul;

Era sfârşitul unui proces de dezagregare. Rămase sprijinit de bibliotecă, în picioare, în timp ce taică-su înainta,către mijlocul holului. Dură mult până ce Barras curmă tăcerea:

— Va să zică, te-ai întors. E o adevărată surpriză.

Arthur nu răspunse, îl urmări pe taică-su cum înaintează către masă, pune jos ziarele şi pacheţelele care-i atârnau de degete. Barras reluă vorba, mişcându-se de colo până colo şi aranjând lucrurile pe masă:

— Bănuiesc că ştii şi tu că războiul mai continuă. Concepţiile mele nu s-au schimbat. Ştii doar că nu doresc să ţin în preajma mea nici un fel de chiulangii şi învârtiţi.

Aiihur îi răspunse cu glas scăzut:

— Eu nu sunt nici chiulangiu, nici învârtit. Am stat la închisoare.

Barras scoase o scurtă exclamaţie, negăsindu-şi astâmpăr, aranjând de şapte ori lucrurile de pe masă.

— Ai stat la închisoare pentru că aşa ai vrut, nu? Şi să-ţi bagi bine încap că dacă nu te răzgândeşti eşti pasibil de a fi trimis din nou acolo, îţi dai seama de asta, nu?

Arthur răspunse:

— Acolo am văzut o mulţime de lucruri, închisoarea e un loc în care poţi să vezi o mulţime de lucruri.

Barras încetă aranjarea lucrurilor şi repjezi o privire furişă către Arthur. Începu să se plimbe agitat prin hol. Îşi scoase ceasul frumos de aur şi se uită la el. Cu o licărire de duşmănie în ochi, îi spuse lui Arthur:

— După-masă trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Astă-seară am două şedinţe. E o zi foarte grea pentru mine. Sincer vorbind, n-am timp de pierdut cu tine, sunt mult prea ocupat.

— Mult prea ocupat cu câştigarea războiului, nu? Asta vrei să spui, tată?

Faţa lui Barras se congestiona. Deodată, arterele de la tâmple deveniră proeminente, vizibile.

— Da! Mă rog, dacă tu zici aşa, aşa o fi; mă străduiesc din răsputeri să câştig războiul.

Buzele strânse ale lui Arthur se crispau spasmodic, îl năpădi un val de sentimente imposibil de stăpânit.

— Nu mă mir că eşti aşa de mândru de tine însuţi. Eşti patriot, toată lumea te admiră. Eşti membru în diverse comitete, numele tău e pomenit în ziare, ţii discursuri despre victorii glorioase, când mii de oameni zac măcelăriţi în tranşee. Şi tot timpul încasezi bani, mii şi mii de lire, storcind sudoarea muncitorilor tăi de la Neptun, ţipând în gura mare că toate astea le faci pentru Rege şi Ţară, deşi în realitate le faci pentru tine personal. Ăsta e adevărul! Glasul lui Arthur atinse punctul cel mai de sus. Ţie puţin îţi pasă de viaţă şi de moarte. Nu-ţi pasă decât de tine!

— Dar cel puţin mă feresc să intru la închisoare! Strigă Barras.

— În privinţa asta nu trebuie să fii chiar atât de sigur, zise Arthur sufocându-se. N-ar fi exclus să ajungi curând şi tu pe-acolo.

Eu n-am de gând să mă mai las condamnat în locul tău.

Barras se opri din plimbarea agitată prin cameră. Rămase cu gura căscată.

— Ce vorbe mai sunt şi astea? Exclamă el, uimit la culme. Eşti nebun?

— Nu, răspunse Arthur vehement, nu sunt nebun, deşi mare lucru n-ar fi să înnebunesc.

Barras se uită ţinta la el, şi apoi, dând din umeri, îl lăsă în voia lui, ca pe un om de la care nu mai poţi spera nimic, îşi scoase iarăşi ceasul din buzunar, cu acelaşi gest neliniştit, şi îl cercetă cu ochii lui injectaţi.

— Acum chiar trebuie să plec, spuse el, rostind nedesluşit cuvintele. Am o întâlnire importantă, după-masă.

— Nu pleca, tată, zise Arthur.

Stătea acolo, ajuns la un paroxism de încordare, mistuit de conştiinţa teribilă a lucrurilor pe care le aflase şi pe care le zăgăzuia în el.

— Ce…? Barras se întoarse congestionat, rămas la jumătatea drumului către scări.

— Ascultă, tată, îi spuse Arthur cu un glas care ardea ca un fier înroşit. Acum ştiu totul în privinţa dezastrului. Robert Fenwick a scris un bileţel înainte de a muri, E la mine. Ştiu că tu ai fost vinovat.

Barras tresări vizibil. Ai fi zis că l-a copleşit un val de groază.

— Ce tot spui?

— Ai auzii prea bine ce-am spus.

Pentru prima dată, în ochii lui Barras se ivi o urmă de vinovăţie.

— E o minciună. Neg categoric!

— N-ai decât să negi. Dar eu am găsit planul fostei mine Neptun.

Faţa lui Barras se făcu sângerie. Vinele gâtului îi ^vâcniră în afară, groase şi întunecate. O clipă se clătină şi, instinctiv, se rezemă de masa din hol. Începu să bolborosească:

— Eşti nebun! Ţi-ai ieşit din minţi! Nici nu vreau să te ascult.

— Făceai mai bine dacă distrugeai planul, tată.

Deodată, Barras îşi pierdu complet stăpânirea de sine. Începu să zbiere:

— Dar ce ştii tu despre asta? De ce să distrug ceva? Doar nu sunt criminal! Eu ce am făcut, am făcut cu cele mai bune intenţii. Nu vreau să-mi bat capul cu asta. Totul s-a terminat. Acum suntem în război. Am o întâlnire la ora două… O şedinţă…

Barras se apucă cu deznădejde de balustradă: respirând ca o fiară încolţită, cu faţa vânătă de sânge, încercând să treacă dincolo de Arthur.

Arthur nu se clinti.

— Atunci, du-te la şedinţă! Dar eu ştiu că tu i-ai omorât pe oamenii aceia. Şi o să am grijă să li se facă dreptate.

Barras reluă, gâfiind iar, cu glasul sufocat:

— Eu trebuie să plătesc salariile oamenilor. Eu trebuie să asigur rentabilitatea minei. Şi eu am riscurile mele, exact ca şi ei. Toţi suntem oameni. Toţi facem greşeli. M-am străduit să iasă lucrurile cât mai bine. Acum totul s-a sfârşit, totul e lichidat. Nu se poate redeschide ancheta. Trebuie să iau prânzul şi trebuie să mă duc la întâlnirea de la ora două.

Repetă gestul acela zorit, de a-şi căuta ceasul. Nu nimeri buzunarul şi nu mai duse gestul până la capăt, uită de el şi privi lung la Arthur, simţind o cumplită prăbuşire interioară.

Pe Arthur îl năpădi o amărăciune bolnăvicioasă. Asta era tatăl lui, pe care-l venerase. Răspunse cu un glas impersonal, lipsit de orice sentiment:

— Dacă aşa stau lucrurile, am să predau autorităţilor competente planul. Cred că nu ai nimic împotriva acestei idei.

Barras îşi strânse fruntea în miihi, parcă ar fi vrut să-şi stăvilească bubuitul sângelui în vine.

— Nu-nţeleg ce vrei să spui! Gemu el incoerent. Ai uitat că am o întâlnire. O întâlnire importantă. Trebuie să mă spăl, să iau prânzul.

La ora două!

Se uită la Arthur ca un copil speriat şi nedumerit. Repetă convulsiv gestul lui obişnuit, şi găsi ceasul. Se uită la cadran, cu faţa lui vânătă, descompusă, şi apoi făcu câţiva paşi precipitaţi, trecând de Arthur. Urcă scările.

Arthur rămase în picioare în mijlocul holului, cu o figură contractată, încordată. Se simţea secătuit, deznădăjduit. Venise pregătit să dea o bătălie, o luptă disperată pentru afirmarea propriei sale personalităţi, pentru a cere să se facă dreptate. Şi când colo, nu avusese loc nici o bătălie, nici o luptă, nici o dreptate. Acum n-avea să se mai facă niciodată dreptate.

Pentru că n-avea să predea niciodată planul. Prea multă milă îi stârnea această crustă găunoasă a ceea ce fusese altădată un om – tatăl lui. Rezemându-se de balustradă, gârbovit, Arthur se simţi zdrobit de făţărnicia şi cruzimea vieţii. Scoase un suspin adânc, rupt parcă din rundul inimii, îl auzi pe taică-su mişcându-se la etaj: erau mişcări rapide şi dezordonate, un duduit de paşi. Auzi apa curgând.

Apoi, tocmai când dădea să plece din casă, auzi ceva prăbuşindu-se greoi.

Se răsuci pe călciie şi stătu să asculte. Dar nu mai răzbi nici un zgomot, absolut nimic. Alergă sus. Alergă şi mătuşa Carrie. Se repeziră la uşa de la baie şi bătură puternic în ea. Nici un răspuns.

Mătuşa Carrie scoase un ţipăt înspăimântat. Atunci, Arthur îşi făcu vânt şi se izbi cu toată puterea în uşă.

Îl găsiră pe Richard Barras întins pe jos, cu faţa pe jumătate săpunită, cu pămătuful de ras încă în mină. Era conştient şi respira gâfâit. Suferise o congestie cerebrală.